„Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.”

(Coloseni 1,26.27)

 

Nimeni nu poate contesta afirmaţia clară a Scripturii că Dumnezeu trebuie să locuiască în om. Aceasta este singura soluţie la conflictul în care se află familia universală a lui Dumnezeu. Revolta lui Satana a dus la despărţire, iar jertfa lui Hristos duce din nou la unire. Să privim la câteva versete care vorbesc despre această locuire a lui Dumnezeu în oameni:

1 Corinteni 3,16.17:  Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu. Căci templul lui Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi.

1 Corinteni 6,19: Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?

2 Corinteni 6,16: Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: “Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. 

Ioan 14, 16.17.20: Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.

Ioan 15,4: Rămâneţi în Mine şi eu voi rămâne în voi...

Ioan 17,23: Eu în ei şi Tu în Mine...

1 Ioan 4,13: Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.

1 Ioan 4,4: Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.

Romani 8, 9.10.11: Voi nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru da, este supus morţii, din pricina păcatului, dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Isus Hristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.

Efeseni 3,16.17.19: ...Şi-L rog ca potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă...ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. 

 

“Şi nu ştii...”

 

Nu era voia lui Dumnezeu ca “taina” aceasta să rămână taină atât de mult timp. Ea trebuia înţeleasă cel puţin o dată cu ridicarea cortului întâlnirii. Dar poporul lui Dumnezeu nu a avut ochi pentru aşa ceva. Ei erau mulţumiţi că sunt iertaţi, şi nu înţelegeau că ispăşirea înseamnă unire între Dumnezeu şi om. Ei au crezut mereu că ispăşirea nu se referă decât la o împăcare în termeni juridici. Nu au înţeles că între ei şi Dumnezeu există o ruptură de altă natură. Nu puteau înţelege ce înseamnă în realitate să fii părtaş de natură divină. Pentru mintea lor era de neconceput ca Dumnezeu să fie prezent în fiinţa omenească şi să se unească cu natura umană “cum se uneşte un tânăr cu o fecioară” (Isaia 62,5). Basme din astea nu puteau scorni decât profeţii cu capul în nori, rupţi de realitate. Cine asculta la năzbâtiile lor?

Îmi imaginez reacţia poporului la profeţia lui Osea: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna, te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie, şi vei cunoaşte pe Domnul” (Osea 2,19.20). Unii dădeau din cap a pagubă. Alţii nici nu voiau să asculte cuvintele unui om cu o moralitate aşa dubioasă. Zeloţii spuneau: “Domnilor, să lăsăm poezia şi să ne apucăm de lucrare!” Savanţii făceau analiză teologică şi ajungeau la concluzia că “băiatul” mai are de studiat. Ei erau plini de înţelegere şi afecţiune, dar “omul nu ştie ce vorbeşte.” 

Cauza principală a lepădării lui Isus Hristos a fost o gravă neînţelegere a doctrinei sanctuarului, al cărei scop era să ne înveţe că Dumnezeu trebuie să locuiască din nou în inima oamenilor, aşa cum locuia în sfânta sfintelor. Neînţelegând că templul era o descriere a corpului uman, în care trebuie să locuiască Dumnezeu, ei nu au putut înţelege modul în care a venit Mesia. S-au poticnit de misterul naturii Sale umano-divine. Nu pricepeau cum se poate ca acest tîmplar din Nazaret să fie Mesia cel aşteptat.

Interesant, Dumnezeu spune că scopul Său veşnic, acela de a locui în fiecare fiinţă inteligentă, deşi întrerupt de păcat, a fost realizat prin întruparea lui Isus. De ce prin întrupare, şi nu prin moartea şi învierea Sa? Deoarece natura umană s-a unit cu natura divină la întruparea lui Isus Hristos. El a fost un templu sfânt pentru Dumnezeu chiar de la naşterea Sa. Pentru prima oară în istoria pământului, de la păcatul lui Adam, o persoană devenea templul lui Dumnezeu. Pentru prima oară puterea păcatului era frântă în inima omului. Pentru prima oară natura umană era deplin călăuzită de Duhul Sfânt locuind în spirit. “Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” era, în sfârşit, realizat. Tatăl locuia deplin în templul Său. Perdeaua dintre sfânta şi sfânta sfintelor s-a rupt. Omenescul şi Divinul nu mai putea fi despărţite niciodată. O nouă familie de fiinţe lua naştere pe pământ: oameni părtaşi de natură divină. Din Adam, oameni păcătoşi treceau în Hristos.

Domnul Isus Hristos a vorbit permanent despre secretul puterii Sale în aceşti termeni:

Ioan 14,10.11: Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine. Credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.

Ioan 17,29: Mă rog ca toţi să fie una, cum tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine.

Ioan 10,30.38: Eu şi Tatăl una suntem... credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine, şi Eu sunt în Tatăl.

Hristos a fost o demonstraţie vie despre ce poate deveni fiecare fiinţă căzută în păcat, atunci când devine un templu pentru Dumnezeu. Demonstraţia a devenit realitate în ziua cincizecimii, şi va mai fi o demonstraţie şi mai spectaculoasă atunci când ultima generaţie, mireasa lui Hristos, va înţelege “taina evlaviei” (Hristos în voi - Coloseni 1,27) şi va deschide uşa (Apocalips 3,20).

În acest punct al studiului nostru este necesar să facem o analiză a soliei pe care a adus-o Mesia conducătorilor poporului ales, la prima lor întâlnire. Episodul se petrece la Ierusalim, chiar în incinta templului. După ce a dat afară din templu pe negustori şi pe schimbătorii de bani, conducătorii s-au apropiat de El şi L-au întrebat: “Prin ce semn ne arăţi tu că ai putere să faci astfel de lucruri?” Cu alte cuvinte, “Cine te-a autorizat să faci ordine aici? Nu ţi se pare că ţi-ai depăşit atribuţiile?”

Era primul contact personal dintre Mesia şi conducătorii poporului Său. Oricine ar putea aştepta din partea Lui o explicaţie detaliată în faţa Sinedriului despre originea, rolul şi poziţia Sa în noua situaţie. În loc de aşa ceva, câteva cuvinte criptice, care au stârnit confuzie şi dezamăgire: “Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” Dar în spatele acestor puţine cuvinte se afla o istorie de patru milenii. Cu Moise în mână, ei nu înţeleseseră ce fel de despărţire avusese loc în Eden. Nu înţeleseseră scopul templului şi serviciilor legate de el. Interpretau greşit istoria sacră despre dărâmarea şi reconstruirea templului. Umbra întîlnise realitatea şi ei nici nu bănuiau.

Templul acela măreţ, “la care priveau cu atâta mândrie,” era o pildă, o ilustraţie despre Mesia, adevăratul şi primul templu de la căderea lui Adam. Templul vorbea clar că Mesia va fi făcut “în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi,” deci cu trup, suflet şi spirit, iar aici, în spirit, Dumnezeu va locui deplin.

Coloseni 1,19: Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El...

Coloseni 2,9: Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.

Dar ei nu ştiau nimic despre toate acestea. Ei aveau diplome universitare de la şcolile lumii, unde studiaseră misterele păgâne. Acolo au văzut că între ei şi neamuri nu există deosebiri doctrinale majore. Şi păgânii cred, ca şi ei, că zeii locuiesc în temple de piatră, şi că templele lor nu sunt cu mult mai prejos decât cel de la Ierusalim. Părerea lor despre planul de mântuire era atât de deformată, încât răspunsul lui Isus li s-a părut de o naivitate formidabilă.

 

Cuvintele care puteau schimba planeta

 

În acest moment, discuţia a luat sfârşit. Mesia le spusese tot ce era necesar. Imensa pervertire a adevărului despre sanctuar fusese reparată în câteva cuvinte. Ele trebuiau să declanşeze o întreagă revizuire a credinţei iudaice. Floarea teologilor lui Israel urma să nu mai aibă somn din acel moment. Scriptura trebuia reexaminată în detaliu, cărţile profeţilor verificate cuvânt cu cuvânt. Preoţii trebuiau să plângă “între tindă şi altar” văzându-şi nebunia în care trăiseră atâţia ani. Amvoanele din sinagogi urmau să explodeze cu noua înţelegere despre sanctuar. De-acum, predicarea nu mai era teorie goală; aveau în mijlocul lor “templul,” pe care Îl puteau verifica şi urmări. Dumnezeu trăia în mijlocul lor.

În loc de aşa ceva, batjocură, indiferenţă, ură, dispreţ şi o amabilă rezervă faţă de “visătorul” acesta pretenţios. “Au trebuit patruzeci şi şase de ani  ca să se ridice acest templu, şi tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre templul trupului Său (Ioan 2,20.21).

Când îl citează pe David: “Tu n-ai voit nici jertfă nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup,” Pavel afirmă acelaşi adevăr despre templu: Dumnezeu a ridicat “adevăratul templu” cu mâinile Lui, ca să poată locui în El. Iar în Hristos, unirea dintre om şi Dumnezeu era atât de perfectă, încît putea afirma fără teamă: “Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). Dar o asemenea încumetare era imposibil de înghiţit de către farisei. Şi totuşi era adevărat.

Biserica rămăşiţei este chemată la acelaşi standard înalt. S-ar putea ca o asemenea pretenţie să fie greu de înghiţit pentru teologii lumii de azi. Şi totuşi este adevărat.

Învăţătura pe care o propovăduim, şi care a făcut din noi un popor, are ca “temelie şi stâlp central” afirmaţia din Daniel 8,14: „Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi sfântul locaş va fi curăţit.” Suntem în primejdia să facem aceeaşi greşeală ca iudeii. Căci noi pierdem din vedere, ca şi ei, că scopul lui Dumnezeu “din veacuri veşnice” a fost să locuiască în fiinţele create. Nici noi nu vedem că templul a fost o “învăţătură intuitivă.” Ca şi ei, suntem în primejdia de a-L respinge pe Isus în ultima lucrare pe care trebuie să o facă în sfânta sfintelor. Ca şi ei, suntem pe punctul să ni se spună: „Iată că vi se lasă casa pustie.”