Imediat după 1888, EGW ne-a avertizat că există multă lumină pe care urmaşii lui Hristos urmează să o descopere din legea lui Dumnezeu şi din vestea bună a neprihănirii. Ea spunea că, celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, Duhul Sfânt le va descoperi adevăruri vechi, care au fost uitate, şi le va dezvălui adevăruri în întregime noi. De aici se poate înţelege că vechile adevăruri, aşezate într-un context corect, vor căpăta semnificaţii complet noi. La doi ani după Minneapolis, ea spunea că „abia am început să avem o slabă licărire despre ceea ce înseamnă credinţa.” „Nu sunt decât puţini cei care înţeleg solia îngerului al treilea; şi totuşi, acesta este adevărul pentru acest timp. Este adevăr prezent.”

Care este cadrul adevărului prezent, în care, aşezate corect, adevărurile vechi vor produce vederi noi asupra realităţilor contemporane? Nu este oare cadrul larg al marii controverse, unde interesul egoist pentru mântuirea personală este mutat către interesele majore şi vaste ale aşezării siguranţei universului pe baze trainice de neprihănire şi libertate?

Când a venit Hristos, încercând să aşeze pe Moise în cadrul larg al marii controverse, poporul ales s-a trezit în faţa ochilor cu o asemenea monstruozitate de erezie încât proponentul ei a trebuit omorât spre a proteja credinţa lui Israel. Elita lui Israel de ani de zile făcuse stop-cadru asupra adevărului. Ei puseseră hotare adevărului, la care erau dispuşi să stea tare. Grupul ucenicilor contesta aproape toate aceste hotare. Sinedriul cunoştea adevărul, acela definit de ei, doar că nu le venea să creadă că el s-a dezvoltat fără ştirea lor.

Aşa s-a întâmplat în fiecare generaţie. Adevărul a avut prostul obicei să crească singur, fără să ne ceară nouă permisiunea. În timp ce noi alergam pe la toate porţile să obţinem aprobări pentru predicarea adevărului, acesta creştea şi îşi schimba înfăţişarea de la o zi la alta. Adevărul este ca un copil. Creşte fără să ceară voie. Iar nouă „un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat” să avem grijă de el, să-l preţuim, dar mai ales să creştem împreună cu el.

Neglijat, batjocorit şi părăsit, se întâmplă că peste o generaţie nici nu mai recunoaştem că este copilul nostru.

Copilul dat nouă în 1888 a crescut în junglă. Hrănit acolo câteva decenii, departe de ochii părinţilor lui adoptivi degeneraţi, de câţiva oameni sensibili din mijlocul nostru, nu mai este astăzi recunoscut oficial. Şi nimeni nu este dispus pentru un test ADN, căci moştenitorul strică multe aranjamente contemporane. Şi totuşi, copilul este legitim. Nu numai atât. Unii spun că este singurul capabil să ne scoată din marasmul în care am alunecat. Iar lipsa gravă de evlavie este un semn sigur că avem o problemă.

Putem oare spera că va veni un Ilie capabil să atragă atenţia lui Israel că idolul la care se închină nu poate da ploaie? Va accepta rămăşiţa să vină pe muntele Carmel şi să accepte o confruntare deschisă între Baal şi Dumnezeu? Vom vedea.

Până atunci, să nu uităm avertizarea: „Adevăruri mari, care au fost ascunse şi neînţelese din Ziua Cincizecimii, trebuie să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu în puritatea lor naturală. Celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, Duhul Sfânt le va descoperi adevăruri care au fost şterse din minte şi, de asemenea, le va descoperi adevăruri în întregime noi” (FE 473).