În cartea Apocalips, Ioan spune bisericii că lupta dintre adevăr şi eroare, care a început în ceruri, a fost deja câştigată de Hristos mai înainte ca acest conflict să coboare pe pământ. “Balaurul… Şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana… a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apocalips 12,7-9).

Aceasta înseamnă că trăncăneala teologică despre “înclinaţii” şi defecte moştenite, şi dacă nou născuţii şi/sau fetuşii se nasc vinovaţi sau devin păcătoşi, este simplă speculaţie. Lupta a început între fiinţe fără păcat, unde nu existau “interdicţii” genetice; în acel conflict nu a participat nici o natură umană. Satana a dus lupta şi a câştigat de partea lui două treimi dintre îngerii cu o natură sfântă înainte ca păcatul să invadeze lumea noastră. Acea parte a procesului a fost câştigată. S-a demonstrat că printre fiinţele fără păcat adevărul este mai tare decât eroarea; păcatul nu poate rezista în faţa legii. Mihael l-a biruit pe Satana.

Prin urmare, a-L aşeza pe Hristos într-o competiţie pământească având asupra Lui natura sfântă a lui Adam înainte de cădere, ar însemna să sfidăm regulile dreptăţii. Fiinţele omeneşti au nevoie de un Mântuitor deoarece sunt păcătoase, iar verdictul final trebuie să depindă de egalitatea condiţiilor adversarilor.

Ce ar face judecătorii olimpici dacă ar descoperi că o femeie care a câştigat medalii de aur la mai multe probe, a făcut o operaţie de schimbare de sex cu şase luni mai înainte? Un caz nepotrivit, desigur, dar nu există nici o îndoială că judecătorii ar descalifica sportiva în cauză şi i-ar retrage medaliile.

În anale se află un caz real. La Jocurile Olimpice recente, un alergător care a obţinut medalia de aur şi laurii unei asemenea performanţe, a fost descoperit că făcea tratament cu steroizi. Cursa a fost declarată incorectă şi anulată. Medalia de aur a fost retrasă iar sportivul a fost consemnat. Verdictul acesta nu a pus nici o problemă judecătorilor.

Se află acum în desfăşurare cel mai important caz din istorie. Dacă întruparea a fost doar parţială şi standardul neprihănirii nu a fost cel stabilit; dacă Hristos nu a fost părtaş sângelui şi cărnii ca toţi copiii oamenilor; dacă nu a fost făcut asemenea fraţilor Săi, atunci universul va fi obligat să declare procedură eronată. Dacă Acuzatul a obţinut recordul prin metode ilicite, atunci acuzatorul fraţilor, “şarpele cel vechi, numit Diavolul,” ar câştiga procesul înainte să apară în faţa curţii.

Dar chestiunea este şi mai profundă. Nici un complet de judecată nu poate emite o sentinţă fără o lege care să stabilească un standard procedural. În acest caz, sentinţa va fi pronunţată pe baza standardului lui Isus, al cărui caracter este o transcriere a legii. Întreaga lume va fi judecată în neprihănire, “prin omul” Isus Hristos (Fapte 17,31).

"Hristos Şi-a părăsit poziţia din curţile cereşti şi a venit pe acest pământ să trăiască viaţa fiinţelor omeneşti. Acest sacrificiu a fost făcut spre a arăta că acuzaţiile lui Satana împotriva lui Dumnezeu sunt false, că este posibil ca omul să asculte legile împărăţiei lui Dumnezeu… Hristos a luat asupra Sa natura omenească, o natură inferioară naturii Sale cereşti… Hristos nu s-a prefăcut că ia natura umană; El a luat-o cu adevărat. El a posedat în realitate natura omenească. Luând asupra Sa natura omului în starea ei căzută, Hristos nu a participat deloc la păcatul ei." 1

Războiul din cer s-a desfăşurat între Lucifer, îngerul comandant al sfintei oştiri cereşti, şi Creatorul universului. Lupta de pe pământ a fost între acest înger căzut, numit acum Satana, şi Hristos, care a luat natura omenească căzută. El şi-a părăsit poziţia din cer şi a devenit Fiul omului. În războiul din cer, adversarii se găseau într-un mediu fără păcat. În războiul de pe pământ, adversarii se găseau într-un mediu păcătos. Dacă în războiul de pe pământ Acuzatul, Fiul omului, ar fi fost “scuzat” de a trebui să “trăiască viaţa fiinţelor omeneşti” şi s-ar fi “prefăcut” că ia natura lor căzută, atunci cazul ar fi fost măsluit şi deci ilegal.

Dar el a fost legal. A fost drept. A fost plănuit de Dumnezeu. El a pus o temelie şi a oferit un sistem  care va satisface cele mai sensibile emoţii ale inimii omeneşti şi va provoca cele mai profunde gânduri ale oamenilor, acum şi în veşnicie. Tot ce mai rămâne este să avem ochi spre a discerne adevăratele chestiuni în controversă.

Calea spre adevărata unitate în biserică

În fiecare epocă a istoriei pământeşti, confederaţiile politice sau economice au alergat după mirajul utopic al unităţii. Doar adevărul, aşa cum este el în Isus, matur şi deplin dezvoltat, va aduce vreodată adevărata “unitate a credinţei” (Efeseni 4,13). Diplomaţia şi procedurile care proslăvesc negocierea şi compromisul ca soluţie la agitaţia omenirii descalifică total o evanghelie care nu cunoaşte compromis şi nu este negociabilă.

În evanghelie se află plinătăţi care ne vor ridica deasupra agitaţiei şi confuziei omenirii căzute. Doar înţelegând adevărul pot să se rupă legăturile mortale ale naturii noastre umane, să putem creşte “ca să ajungem la Cel ce este Capul” (versetul 15). Vom vedea aşa cum a văzut El, vom gândi aşa cum a gândit El, vom crede aşa cum a crezut El. Dumnezeu nu va emite nicidecum un decret divin, care să ducă omenirea în împărăţie cum se duc vitele la păscut. Ori discernem calea în mod inteligent, ori nu o vom găsi niciodată.

Revărsarea Duhului adevărului în ploaia târzie va cădea la fel ca ploaia timpurie. Ucenicii nu s-au trezit într-o dimineaţă cu personalităţi noi şi cu puteri harismatice. Revărsarea Duhului Sfânt nu a fost declanşată de apăsarea pe un buton ceresc. Ea a început pe un drum de ţară spre un sat obscur la câţiva kilometri de Ierusalim.

Doi ucenici cu iluziile pierdute, sperând poate să scape de batjocura şi insultele din oraş, se îndreptau, la apus de soare, spre Emaus. Cu toate speranţele spulberate, Scriptura ne spune că “vorbeau între ei despre tot ce se întâmplase” (Luca 24,14). Deşi teribil de dezamăgiţi, ei erau conştienţi de istoria lor şi nutreau o rază de speranţă, care a fost răsplătită când “Isus s-a apropiat de ei şi mergea pe drum împreună cu ei. Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască. El le-a zis: “Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Drept răspuns, unul dintre ei, numit Cleopa, I-a zis: “Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea?” (versetele 15-18)

Nu le venea să creadă. Cum se putea ca cineva să nu ştie ce s-a întâmplat în Ierusalim? Dar Isus nu a putut să le dea jos vălul de pe ochi, tot aşa cum fulgerele şi tunetele de pe Sinai nu au putut să scrie legea în inimile evreilor. Doar alifia înţelegerii spirituale le-ar fi permis să vadă că El este esenţa întregului adevăr.

Dar Isus nu i-a uluit cu strălucire şi fascinaţie cerească. Prin cuvinte triste, dar pătrunzătoare, El le-a spus: “O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristos aceste lucruri şi să intre în slava Sa? Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (versetele 25-27). Dacă Învăţătorul ar păşi în mijlocul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea astăzi, ar fi mustrarea Lui mai puţin dramatică? Nu ne-ar spune El că înţelegerea noastră este complet nepotrivită?

Pe când le deschidea înţelegerea, interesul lor a crescut şi L-au rugat să rămână peste noapte cu ei. “Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea; şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut” (versetele 30,31). Viziunea lor a fost desăvârşită doar atunci când El a binecuvântat şi a frânt pâinea. Cu pâinea în mână, ochii lor au fost deschişi, iar în mod spiritual urmau să bea “sângele Său” şi să fie hrăniţi cu înţelepciune cerească. Hrana fizică era mai puţin importantă. “Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt Duh şi Viaţă” (Ioan 6,63).

Acum nu mai avea nici o importanţă că venise noaptea. Cu inimile aprinse, “s-au ridicat chiar atunci şi s-au întors la Ierusalim.” Când au ajuns în camera de sus, unde micul grup se încuiase de frica iudeilor, ei au pătruns acolo însoţiţi de un musafir nevăzut. Cu bucurie, cu îndoială şi sigur cu discuţii animate, ei analizau evenimentele zilei, când Isus i-a surprins din nou cu apariţia Sa. Ca să le demonstreze că este real, El a făcut lucrurile care confirmă viaţa şi sănătatea omenească. A cerut ceva de mâncare. După ce a terminat de mâncat, a vorbit şi celorlalţi aşa cum vorbise celor doi pe drumul spre Emaus.

Folosind Scriptura, legea lui Moise, profeţii şi psalmii, El le-a explicat lucrurile privitoare la El. Versetul este clar: “Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile” (Luca 24,45). Atunci le-a fost oferit începutul ploii timpurii, când Isus a zis: “Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20,21.22).

Înţelegerea trebuie să aibă loc înainte ca darul Duhului Sfânt să poată fi oferit. Au petrecut cincizeci de zile în studiu, rugăciune şi analizarea ultimilor trei ani. Când discenământul spiritual a venit, şi li s-au deschis ochii, cerul a putut să reverse binecuvântarea esenţială. Ei erau acum gata să devină un popor “în care toată clădirea bine închegată creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul; şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2,21.22).

Pe măsură ce reconstruiau templul adevărului din materialul oferit de Isus, istoria lor profetică ilumina descurajarea şi confuzia ultimei perioade. Chiar evenimentele care produseseră descurajarea şi umilirea lor deveneau acum Piatra unghiulară a noii lor credinţe. Cu o pătrundere necunoscută până acum, ei se aflau în starea în care cerul putea să se apropie, oferind Duhul Sfânt. “Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde erau ei” (Fapte 2,2). Era ca şi cum percepţia a străfulgerat minţile lor, iar focul Topitorului coborâse pe frunţile lor. Toată confuzia s-a vaporizat într-un fel de fuziune, când profeţia şi înţelegerea s-au întâlnit, iar ce a urmat a fost o explozie: Cincizecimea.

Vin nou şi burdufuri vechi

Prea mult timp adventiştii de ziua a şaptea s-au jucat la hotarul propriei lor istorii profetice, privind-o cu ochelari întunecaţi. Martorul Credincios abia aşteaptă să ne scoată din balta confuziei în care ne-a împins critica evanghelică. Dar drumul acesta implică mai mult decât reaşezarea credinţei părinţilor noştri. Este un drum al transformării. Avem nevoie de o descoperire revoluţionară a adevărului, asemenea celei pe care cincizecimea a adus-o istoriei profetice a Israelului. Moştenirea noastră profetică aşteaptă încă să-şi ofere recolta de discernământ spiritual.

Ne-am fi unit şi noi cu mulţimea în faţa căreia se desfăşura puterea lui Dumnezeu la cincizecime, etichetând-o fără minte ca fiind rodul ameţelii alcoolice?

Scriptura ne asigură că lor le lipsea discernământul şi nu face decât să spună ce era în inima lor: “Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă, şi ziceau unii către alţii: “Ce vrea să zică aceasta?” Dar alţii îşi băteau joc şi ziceau: ”Sunt plini de must” (Fapte 2,12.13).

Cât de puţin înţelegeau aceşti critici ce se ascundea în cuvintele lor! Ucenicii erau acum plini de “must” de origine divină, cum nimeni nu mai gustase vreodată. Acuzatorii lor nu înţelegeau că aceşti oameni, care mai înainte nu arătaseră decât slăbiciune şi confuzie, erau acum “burdufuri noi” pline cu o putere necunoscută până atunci. Viziunea lor spirituală trecuse de la autoritatea pământească a sistemului iudaic, direct la autoritatea cerului. Ei nu mai tremurau în faţa conducătorilor şi potentaţilor pământului. Toată înţelegerea lor spirituală suferise o transformare radicală. Pentru ei, “cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Această schimbare punea capăt pentru totdeauna jertfelor trecătoare ale serviciului iudaic şi punea la dispoziţie o viziune spirituală nouă, într-un mediu spiritual nou. Mulţumirea de sine, care îi orbise faţă de nereuşitele unui sistem pământesc, s-a topit şi a dispărut în faţa pledoariei Martorului Credincios.

Descoperirea lui Isus “în trup” ca împlinire a umbrelor le-a recreat concepţia despre planul de mântuire care, la rândul ei, le-a remodelat experienţa. “Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5,17).

Dar experienţa lor nu a fost decât o umbră a celei adevărate, care aşteaptă timpul împlinirii. Realizarea finală a acestei tranziţii aduce a doua venire a lui Hristos şi aşezarea împărăţiei veşnice. În această experienţă se află ascuns destinul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Dar întrebarea înspăimântătoare care stă în faţa noastră este: Vom repeta noi experienţa lor? Ei credeau că sunt “bogaţi şi nu duc lipsă de nimic” iar Martorul Credincios ne spune că aceasta este şi fantezia noastră. Faptele demonstrează exact opusul. Dacă diagnosticul Lui este adevărat, suntem confruntaţi cu moartea şi învierea prejudecăţilor noastre, iar sistemul nostru de mântuire trebuie să sufere o transformare la fel de radicală ca cea din zilele apostolilor.

Evreii care au respins lumina dată la prima venire a lui Hristos, şi au refuzat să creadă că El este Mântuitorul lumii, nu au putut primi iertare prin El. Când Isus a intrat cu propriul Său sânge în sanctuarul ceresc spre a revărsa asupra lor binecuvântarea mijlocirii Sale, evreii au fost lăsaţi în beznă totală, continuând jertfele şi darurile lor nefolositoare. Serviciul umbrelor şi tipurilor trecuse. Uşa prin care oamenii găsiseră în trecut intrare la Dumnezeu nu mai era deschisă. Iudeii refuzaseră să se apropie de El pe singura cale pe care putea fi găsit, prin slujirea din sanctuarul ceresc. Prin urmare, ei nu au mai avut comuniune cu Dumnezeu. Pentru ei uşa era închisă…

"Starea evreilor necredincioşi ilustrează poziţia de nepăsare şi necredinţă a creştinilor". 2

Îşi văd adventiştii poziţia alături de “evreii necredincioşi” indiferent ce mărturisim cu gura? Am risipit resurse vaste de timp şi energie asigurând lumea evanghelică de faptul că şi noi suntem ca ei, deşi noi am fost aduşi la existenţă de Dumnezeu să spargem burdufurile vechi ale tradiţiei printr-o pătrundere revoluţionară care ar fi luminat pământul cu slava Sa. Pretenţia că suntem rămăşiţa care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi are credinţa lui Isus nu poate fi despărţită de realitatea încheierii iminente a lucrării Marelui Preot, care nu ne permite să evităm realitatea morală a unei astfel de declaraţii. Să acceptăm eticheta de “păzitori ai legii” în timp ce înţelegerea noastră se limitează la un sistem care alimentează o gravă lipsă de apreciere a poruncilor, nu va rezista scrutinului logicii. Istoria noastră spune că trebuie să ne pregătim pentru încheierea acelei lucrări.

Ca acest lucru să se realizeze în inimile şi vieţile unei comunităţi umane, va trebui ca adevărul deplin al neprihănirii prin credinţă să fie clar înţeles. Neprihănirea prin credinţă autentică nu este doar un adevăr, ci o experienţă în armonie cu lucrarea Marelui Preot în lucrarea Sa de ispăşire finală. Ignoranţa de secole a acestui adevăr nu poate rezolva problema. Solia îngerului al treilea “cu adevărat” este vitală. În absenţa acestui adevăr, nici un corp de credincioşi, de nicăieri, nu poate fi gata pentru a doua venire a lui Hristos, indiferent de afilierea lor religioasă. Marele Preot nu poate să substituie cu sângele Său la infinit păcătuirea perpetuă a poporului Său. El trebuie să realizeze în Ziua Ispăşirii ceva care nu a mai fost făcut până atunci. El trebuie să aibă un popor care a “biruit” aşa cum a biruit El, un popor care a osândit păcatul în firea pământească prin credinţa Sa.

Lumea evanghelică deploră această idee la fel ca iudeii, care au respins lumina oferită de Hristos la prima Sa venire. Dar adevăratul pericol este că adventiştii sunt deja marcaţi de acelaşi concept imatur al evangheliei. Suntem în pericol să ne ascundem în spatele unei presupuse slujbe necurmate a Marelui Preot, care face loc unei păcătuiri continue. O asemenea teologie compromisă perpetuează substituirea la infinit şi împinge a doua venire într-un viitor nedefinit şi neclar, când Dumnezeu va hotărî în mod arbitrar a doua venire. Dar aşa ceva nu se poate întâmpla! Acest lucru ar distruge principiul şi scopul Zilei Ispăşirii. Mijlocirea trebuie să înceteze.

"Cei care trăiesc pe pământ când mijlocirea lui Hristos se va termina în sanctuarul de sus, trebuie să stea fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor hotărâte, ei trebuie să fie biruitori în lupta cu păcatul… Când această lucrare va fi realizată, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru apariţia Sa". 3

“Evanghelia” substituirii infinite fabricată de “cornul cel mic” şi aprobată de lumea evanghelică, justifică şi perpetuează păcatul, şi prin urmare, prelungeşte stăpânirea lui Satana. Rezultatele practice ale acestei teologii au fost explicate bisericii acum mai bine de 100 de ani.

"(Isus) a fost dus în Sfânta Sfintelor, în prezenţa Tatălui. L-am văzut acolo, ca Mare Preot, în faţa Tatălui…

Mulţimea… nu ştia că Isus a părăsit (Sfânta.) Se părea că Satana se afla pe tron, încercând să continue lucrarea lui Hristos. I-am văzut privind spre tron şi rugându-se: “Tată, dă-ne Duhul Tău.” Satana a suflat atunci asupra lor o influenţă nesfântă; în ea era lumină şi multă putere, dar nu dragoste, bucurie şi pace. Scopul lui era să-i ţină în amăgire, să-i atragă şi să-i îndepărteze de Dumnezeu.

Am văzut cum unul câte unul părăseau gruparea celor ce se rugau lui Isus în Sfânta Sfintelor, şi mergeau să se alăture celor din faţa tronului, unde primeau imediat influenţa nesfântă a lui Satana." 4

Această “influenţă nesfântă a lui Satana” este avântul secret al fărădelegii care cuprinde lumea modernă la toate nivelele societăţii. Dar acesta este chiar lucrul pe care trebuie să-l biruiască adevărata evanghelie. Doar cei care “ţin poruncile Lui” vor avea un drept la pomul vieţii (Apocalips 22,14). Acest lucru era descris prin toate simbolurile sanctuarului. Acesta este adevărul întreitei solii îngereşti, care trebuie proclamat lumii întregi. Acesta este următorul cutremur teologic, care nu a fost înregistrat pe scala seismografului nici unei denominaţiuni. Preoţia lui Hristos este o prevedere plină de milă, dar limitată, care trebuie să se sfârşească cândva. Ea a asigurat iertarea noastră şi este titlul nostru pentru cer, dar sfinţirea este cea care oferă pregătirea necesară pentru înălţare. Isus a zis: “Du-te şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8,11).

Asemenea fraţilor Săi

Satana este decis să eclipseze puterea evangheliei şi să ţină pe poporul lui Dumnezeu în confuzie. El vrea ca ei să nu înţeleagă că “lucrările” lui au fost nimicite de Hristos care “S-a arătat să ia păcatele noastre” în natură umană (1 Ioan 3,5).

Înţelegerea acestui lucru este contactul şi cutia de distribuţie care procură putere, şi uneşte slăbiciunile noastre cu tăria cerului. Ea este soluţia pentru ispăşirea finală. Noi trebuie să privim biruinţa lui Hristos prin perspectiva planului Său pentru noi – biruinţa noastră. Înseamnă să recunoaştem că toate slăbiciunile noastre au fost aşezate asupra Lui. Cerul nu va folosi bagheta magică spre a ne elibera de robia păcatului. Acest lucru ar nega faptul că există un război între Hristos şi Satana. O astfel de eliberare mistică ar produce o evitare a crucii şi ar susţine afirmaţiile vrăjmaşului că legea nu poate fi ţinută. Hristos trebuia să Se aşeze exact în poziţia noastră, ca să putem asculta chemarea Lui: “Urmaţi-Mă!”

Adevăratul Mântuitor al omenirii trebuia să experimenteze chinul şi suferinţa noastră în lupta cu “eul.” Din această cauză El “care n-a cunoscut păcat, a fost făcut păcat pentru noi, ca noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5,21).

Funcţia unică a adventismului este să descopere acest adevăr al unui popor făcut neprihănit prin credinţă. El ar face eficientă solia primului înger pentru cei care “se tem de Dumnezeu şi Îi dau slavă.” În timp ce poporul lui Dumnezeu se împărtăşeşte de suferinţele şi conflictul prin care a trecut Hristos, refacerea lui va fi completă şi va fi descoperită în faţa universului. Ea va înlocui evanghelia substituţionară, aceea a unei simple pronunţări juridice care ne scuteşte de slăbiciunile noastre morale. Substituirea va fi înlocuită de autentica împărtăşire a neprihănirii lui Hristos, căci “El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Matei 1,21). Faptul că El a fost făcut păcat pentru noi va produce roada scontată, “ca noi să fim făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Acest lucru pune capăt păcatului.

Aceasta este ultima lucrare a evangheliei pe care o aşteaptă întreaga creaţie. Ea va fi dovada că evanghelia este “puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” din păcat. Ea va fi sfârşitul substituirii pentru păcătuirea continuă, sfârşitul mijlocirii. Ispăşirea a fost, în sfârşit, realizată deoarece inimile poporului lui Dumnezeu sunt, în sfârşit, una cu El. Înstrăinarea produsă de păcat a luat sfârşit. Acest lucru trebuie să aibă loc înaintea proclamaţiei: “Şi din templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea “S-a sfârşit!” (Apocalips 16,17)

Ultimul duşman biruit

Universul va continua să aştepte această proclamaţie solemnă până când Laodicea va ajunge să “înţeleagă” contrastul dintre taina evlaviei şi taina fărădelegii. Biserica va trebui să termine cu faptele moarte ale vechiului legământ şi să treacă la desăvârşirea de caracter. Va trebui clarificat fiecare aspect al ispăşirii. Experienţa lui Hristos trebuie să fie experienţa poporului Său, iar ea nu este nimic altceva decât experienţa crucii. Petru a refuzat o asemenea experienţă, iar atitudinea aceasta a fost numită de Hristos domeniul oamenilor, tronul lui Satana (Matei 16,23). Ea este urâciunea Babilonului. După Calvar, în toate secolele credincioşii au auzit aceeaşi chemare de a lua crucea, dar rămăşiţa o va auzi cu o percepţie superioară şi va fi sigilată într-o legătură de dragoste mutuală mai puternică decât iadul. Ei vor “şti” ceea ce nu a mai ştiut nici un alt popor mai înainte.

Când au venit la Isus cu cererea specială de tratament preferenţial, Iacov şi Ioan înţelegeau prea puţin ce vor sau ce este implicat în cererea lor. Imaturitatea dorinţei lor era ca o parabolă despre un popor din vremea sfârşitului, numit laodicean, care vorbeşte mult despre ploaia târzie şi a doua venire, fără să înţeleagă că ambele sunt expunerea finală a puterii Creatorului în biruirea păcatului. Cererea ucenicilor de a ocupa cele mai înalte locuri în împărăţie era culmea înălţării de sine.

Dorinţa lor de a sta la dreapta şi la stânga Regelui în slavă a primit un răspuns direct, deliberat: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu Eu botezat?” Plini de încredere, ei au răspuns: “Putem.” Cu răbdare, Isus le-a explicat că nu înţeleg despre ce este vorba, căci, deşi vor bea paharul şi vor fi botezaţi cu botezul Său, nu era El cel care le putea oferi locul pe care îl doreau. Acel loc era rezervat pentru “aceia pentru care a fost pregătit” (Marcu 10,35-40).

În acel moment ei nu înţelegeau sensul expresiei “ei urmează pe Miel oriunde merge.” Locul acela de la dreapta şi de la stânga este pentru un grup select care înţelege suferinţa lui Isus în bătălia cu păcatul. Este un loc rezervat: “Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit” (Apocalips 3,21). O biruinţă mutuală a păcatului va produce un drept de stăpânire mutual, iar pentru fiecare persoană aşezată pe acel tron există o cruce. “Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţă pe Căpetenia mântuirii lor” (Evrei 2,10).

Mărturia Scripturii îi asigură pe cei dispuşi să asculte că agonia crucii a însemnat mult mai mult decât plata unei datorii juridice. Ea a însemnat biruinţă asupra păcatului. Isus a făcut mai mult decât să moară de a doua moarte, El a biruit-o. Descrierea este clară:

În mijlocul beznei îngrozitoare, în aparenţă părăsit de Dumnezeu, Hristos a sorbit ultimele picături din paharul mizeriei umane. În acele ore cutremurătoare El S-a sprijinit pe dovezile de acceptare din partea Tatălui primite mai înainte. El era familiar cu caracterul Tatălui; El a înţeles dreptatea Sa, îndurarea şi marea Lui dragoste. El s-a sprijinit prin credinţă pe Cel a cărui voie o făcuse cu bucurie. Abandonându-se cu supunere în mâna lui Dumnezeu, sentimentul pierderii favoarei Tatălui a dispărut. Prin credinţă, Hristos era biruitor.

Oricât s-a năpustit asupra sufletului neajutorat al lui Hristos pe cruce, a doua moarte nu a putut să-i zdrobească credinţa. Simţământul despărţirii de Tatăl a dispărut. Puterea păcatului, care ne desparte de favoarea cerului, a fost înfrântă. Orbirea iniţială, pe care păcatul a impus-o asupra primilor noştri părinţi în grădină, a fost anulată de al doilea Adam, Fiul omului. Necunoaşterea şi teama care l-au orbit pe om şi l-au ţinut în robia păcatului, au fost înlăturate de credinţa lui Isus. El a privit dincolo de minciuna păcatului şi a refuzat să asculte acuzaţiile ei: “Pe alţii i-a mântuit, pe sine nu se poate mântui… Isus a strigat cu voce tare şi a zis: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez spiritul; şi după ce a spus aceste cuvinte, Şi-a dat duhul (Marcu 15,31; Luca 23,46). Credinţa Lui a devenit biruitoare.

În această clipă a istoriei universului, păcatul a fost arătat aşa cum este în realitate. Inima omenească a fost expusă. Toate dorinţele şi motivele ascunse, care pot înşela neamul omenesc, au fost aduse la lumină de focul Topitorului la Calvar, când dragostea de sine din inima omenească a fost biruită de Fiul omului.

Dar moartea faţă de păcat trebuie însoţită de înviere din păcat. În acest punct s-a prins credinţa lui Isus de dovezile anterioare ale acceptării lui Dumnezeu. Cuvintele Scripturii pe care le adunase în inimă L-au susţinut în opoziţia faţă de păcat. El a folosit prin credinţă acele dovezi şi făgăduinţe, triumfând asupra abisului morţii a doua. A murit, dar acum trăieşte şi are “cheile morţii.” Astfel…

printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi. Lucrul acesta ni-L adevereşte şi Duhul Sfânt, căci, după ce a zis “Iată legământul pe care îl voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: Voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor” adaugă: “Şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.” Dar acolo unde este iertare de păcat nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat. Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare liberă în Locul Prea Sfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său, şi fiindcă avem un mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată (Evrei 10,14-22).

Cum ar putea cuvintele să fie mai clare? “Nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat” înseamnă că substituirea a luat sfârşit. Ea nu mai este necesară, iar penitentul poate intra fără teamă în Sfânta Sfintelor. Aceasta este încrederea neclintită în lucrurile nădăjduite, puternica încredinţare pe care a dat-o Dumnezeu poporului Său. Aceasta este o cale nouă şi vie, consacrată pentru noi de Cel care S-a făcut trup şi a locuit printre noi, ca să putem privi slava lui Dumnezeu. Dar ne aşteaptă înălţimi şi mai spectaculoase: “Prea iubiţilor, acum suntem copii al lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat încă; dar ştim că, atunci când se va arăta El, vom fi ca El, căci Îl vom vedea aşa cum este” (1Ioan 3,2).

Fraţi asemenea Lui

Jertfa pe care a făcut-o Dumnezeu a consacrat o cale nouă şi vie prin “trupul Său.” Ea a făcut desăvârşiţi pe toţi cei ce sunt sfinţiţi spre a produce rezultate care vor ului oştirea îngerilor, căzuţi sau necăzuţi. Satana stă mut de uimire privind schimbările făcute în inimile omeneşti de harul abundent al lui Dumnezeu, care închide uşa în faţa şmecheriilor lui. Îngerii necăzuţi, heruvimii şi serafimii, “privesc cu uimire şi bucurie cum oameni căzuţi, odată copii ai mâniei, dezvoltă sub mâna călăuzitoare a lui Hristos caractere după modelul divin, spre a deveni fii şi fice ale lui Dumnezeu.” Imaginea poporului lui Dumnezeu, făcută de serva Domnului, produce un extaz sufletesc greu de descris.

Bisericii noastre i s-au dat ample posibilităţi să dea lui Dumnezeu slava cuvenită pentru marea realizare a crucii. Această descriere minunată oferă putere şi speranţă, deşi împlinirea finală încă aşteaptă. Amvoanele bisericilor noastre din întreaga lume aşteaptă să răsune de această puternică veste bună:

"Hristos a oferit acestei biserici ample posibilităţi, ca răscumpăraţii Săi să poată înapoia o mare cantitate din slava Sa. Biserica, fiind în posesia neprihănirii lui Hristos, este comoara Sa, în care trebuie să apară demonstraţia finală şi totală a bogăţiei harului, dragostei şi bunătăţii Sale. Declaraţia din rugăciunea Sa de mijlocire, că dragostea Tatălui pentru noi este la fel de mare ca aceea pentru El, singurul Său Fiu, şi că vom fi aşa cum este El, una cu Hristos şi cu Tatăl, este o minune pentru oştirea cerească şi este marea lor bucurie. Darul Duhului Sfânt, bogat, abundent, total, trebuie să fie pentru biserică un zid de foc pe care puterile iadului nu îl pot trece. În puritatea şi desăvârşirea poporului Său, Hristos priveşte răsplata suferinţelor, umilinţei şi dragostei Sale…

"Hristos nu a uitat deloc zilele umilinţei Sale. Părăsind acea scenă, Isus nu a pierdut nimic din omenescul Său… El nu uită că este reprezentantul nostru, că poartă natura noastră." 6

Ascultând nedumeririle vehiculate prin poporul lui Dumnezeu, uimirea îngerilor ajunge la lacrimi. Ei aud pe unii membri ai bisericii întrebându-se cum se poate ca Hristos să devină ca Adam după cădere. Ei aud cum se ironizează ideea că poporul Său nu poate birui înainte de a doua venire. Ei văd biserica Sa dispreţuind ideea că biserica, în desăvârşirea ei fără pată, este suplimentul slavei Sale. Ei citesc remarci ironice despre un “model esoteric de neprihănire prin credinţă” şi văd cum se adună tot mai multă bătaie de joc peste chemarea lui Hristos la “pocăinţă colectivă” şi la întoarcerea la solia pe care a trimis-o Dumnezeu în 1888. 7

A existat vreodată, de-a lungul istoriei, un popor care să demonstreze o aşa vizibilă lipsă de credinţă cum se poate constata astăzi? Ce ar putea ajuta pe poporul Său să primească alifia pentru ochi? Deşi dovezile sunt cât un munte, chiar studiul întâmplător poate aduce confirmări ale întrupării. Evanghelia este clară, fiecare parte a ei justificând caracterul lui Dumnezeu. Nu trebuie decât să credem adevărul care ni s-a dat.

Nu există dubii asupra motivelor pentru care Hristos a luat asupra lui natură umană:

"El a luat asupra Lui natura omenească pentru a plasa omul pe o poziţie avantajoasă în faţa lumii şi a universului. El a luat cu Sine în cer omenescul sfinţit şi îl va păstra ca şi când omul nu a violat niciodată legea lui Dumnezeu." 8

Aici este o mărinimie care ar trebui să atragă şi atenţia celor mai împietriţi. Hristos a obţinut o biruinţă comună. Dumnezeu şi omul trebuie să fie în armonie. Dar sunt unii care vor să ne spună că o asemenea armonie nu este posibilă. Ei spun că omul trebuie să se resemneze în păcat până la venirea lui Isus. Nici o îndoială, orbirea noastră este la fel de mare ca a cărturarilor şi mai marilor de acum 2000 de ani. Ei ştiau sigur. Înţelegerea lor a fost luminată şi au înţeles, dar nu au vrut să recunoască Sămânţa femeii. Ei au fost binecuvântaţi cu orice avantaj material sau spiritual pe care îl putea oferi cerul, dar au întors spatele luminii.

Dihotomia din biserica de azi creşte, şi există opoziţie deschisă că Isus a luat natura căzută a omului. Mulţi insistă să păstrăm filosofia păgână a Babilonului, care învaţă că Dumnezeu nu are locuinţa “printre oameni” (Daniel 2,11). Singurii oameni care există în această lume sunt cei căzuţi. Reticenţa noastră de a numi păcatul pe nume asigură perpetuarea lui. Între timp, ne opunem discutării adevărului trimis de cer, acela al neprihănirii prin credinţă. Acesta este exact drumul pe care au mers evreii din timpul lui Hristos. Rezultatele vor fi la fel de dezastruase.

"Apropiindu-ne de sfârşitul timpului, această ură faţă de urmaşii lui Hristos se va manifesta din ce în ce mai pregnant. Hristos a luat asupra Sa omenescul nostru şi a suportat ura lumii ca să poată arăta oamenilor că ei pot trăi o viaţă fără păcat, că vorbele, acţiunile şi spiritul lor pot fi sfinţite de Dumnezeu. Putem fi desăvârşiţi, dacă vom accepta această putere în vieţile noastre." 9

Scopul evangheliei este să ofere din nou omenirii haina slavei lui Dumnezeu pe care o purta Adam înainte de cădere, şi mai mult decât atât, ca ei să fie nu numai ca Adam, ci ca Hristos. Pentru acest lucru suntem asiguraţi că dragostea Tatălui este aşa de mare, “să ne putem numi copii ai lui Dumnezeu.” Dar lumea nu Îl cunoaşte. Ei vor ca El să fie altfel decât a fost. Poporul Său va fi tot aşa înţeles greşit şi va fi lepădat ca şi El. Lumea nu este dispusă să accepte un popor ca cel pe care l-a văzut Ioan, “născut din Dumnezeu,” şi în care “dragostea Lui a ajuns desăvârşită,” şi care vor avea “îndrăzneală în ziua judecăţii; căci cum este El, aşa vor fi şi ei în lume” (1 Ioan 3,9; 4,12.17). Ei vor fi fraţi asemenea Lui!

Ce a făcut în Hristos, evanghelia poate face în fiecare bărbat, femeie sau copil care crede. Toată creaţiunea aşteaptă această “descoperire a copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,19). Ea va continua să aştepte până când demonstraţia va fi făcută. “Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (1 Tesaloniceni 4,3). Acest scop divin este exprimat în câteva versete din epistola lui Pavel către Galateni:

"Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub lege, ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu v-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă “Ava” adică Tată. Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Hristos" (Galateni 4,4-7).

Prin ultima generaţie Dumnezeu va fi justificat în faţa universului. Se va demonstra că Satana a fost biruit nu numai de Fiul omului, Domnul Isus Hristos, ci şi de toţi fii lui Adam care au reflectat deplin chipul lui Dumnezeu. Vor exista 144.000, fraţi şi surori care, prin puterea evangheliei, au fost făcuţi asemenea Lui.

 

1  Ellen G.White, SDA Bible Commentary, vol. 5, p. 1129, 1130, 1131; vezi Anexa.

2  Ellen G.White, The Great Controversy, p. 430.

3  Ibid., 425.

4 Ellen G.White, Early Writings, p. 55.56; ultima frază apare în a doua ediţie a cărţii, dar nu şi în ediţia din 1882, care circulă acum; vezi Francis D. Nichol, Ellen G.White and Her Critics 624.

5  Ellen G.White, The Desire of Ages, p. 756.

6  Ellen G.White, Testimonies to Ministers, p. 17-23.

7  Adventist Review, 22 noiembrie 1990, p. 5.

8  Ellen G.White, The Upward Look, p.313; Manuscript 156, 26 octombrie 1903.

9  Ibid., p. 303; Manuscript 97, 16 octombrie 1909.