O confruntare necesară între îngerul bisericii Laodicea şi cei patru îngeri din Apocalipsa 7

Mulţi dintre membrii poporului lui Dumnezeu, confruntaţi cu adevărul tot mai glorios al neprihănirii lui Hristos, se întreabă: „Dacă nu El, atunci cine?” Dacă nenorocirile care se abat asupra lumii nu sunt pedepsele lui Dumnezeu, atunci de unde vin ele? Cine este la originea cutremurelor distrugătoare, a inundaţiilor din ce în ce mai frecvente, a dezastrelor ecologice, a epidemiilor şi accidentelor pe căile de transport?

Reportajele transmise în direct de la asemenea dezastre prezintă oameni disperaţi, a căror singură explicaţie este mânia lui Dumnezeu. Foarte des se pot auzi expresii ca acestea: „Dacă aşa a vrut Dumnezeu...” sau „Dumnezeu a venit cu puhoaiele şi mi-a luat casa. Toată munca mea de o viaţă...” sau, aşa cum spunea o doamnă a cărei casă fusese distrusă de cutremurul din Turcia, „Nu ne putem împotrivi lui Alah.”

Credinţa populară pe care se bazează asemenea expresii este exact aceea din timpul lui Iov, de parcă nici n-ar exista în istorie un eveniment numit Golgota. Mentalitatea vremii, prezentată de cei trei prieteni ai lui Iov, este că Dumnezeu, stăpânul planetei, face bine celor buni şi rău celor răi. „Dacă nu El, atunci cine?” se întrebau ei plini de uimire?

Aceeaşi credinţă ca a lor, dar mai întunecată de bezna secolelor evului mediu, stăpâneşte şi minţile omului secolului 20. Lumea religioasă din zilele noastre vede lucrurile cu aceeaşi perdea peste ochi ca şi generaţia lui Iov: „Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a aprins oile şi pe slujitorii tăi şi i-a ars de tot.”

Şi noi vorbim astăzi la fel ca acest „sol” al lui Iov: „Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a nimicit Sodoma şi Gomora.” „Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a nimicit pe păcătoşi la sfârşitul mileniului.” „Apele lui Dumnezeu au nimicit omenirea vremii lui Noe.”

Cine ştie cât de diferit ar fi fost scrisă cartea lui Iov, şi ce impact ar fi avut acest lucru asupra omenirii, dacă solii care au venit la Iov ar fi putut vedea realitatea, ca să poată relata corect evenimentul anunţat. Dar ei nu îl cunoşteau pe Dumnezeu, iar de Satana, care se ascundea, nu ştiau nimic. Ce să mai vorbim despre legile fenomenelor naturale, despre biosistem sau ecosistem, despre fizica platourilor continentale sau energia degajată prin tulburarea liniştii micuţului atom... Ei ştiau una şi bună: Nenorocirile vin din mâna lui Dumnezeu.

Solii de astăzi vorbesc la fel deoarece nu au cunoscut pe Dumnezeu şi slava Lui, care este caracterul Lui iubitor, au respins o imagine „mai proeminentă” a neprihănirii lui Hristos şi neglijează fatal o confruntare cu cei patru îngeri din Apocalipsa 7.

Pasajul acesta este o descoperire clară a mecanismului cataclismelor care bântuie planeta şi pe care o vor aduce curând la distrugere totală. „După aceea, am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac” (Apocalipsa 7.1).

Care este mesajul acestui verset? Descifrat de perspectiva Golgotei, el ar suna aşa: Harul protector al dragostei lui Hristos, care înfăşoară planeta ca un scut, este singurul element care mai ţine vânturile dezastrului ce s-ar abate rapid peste pământ. Fără această intervenţie divină, distrugerea ar veni imediat din toate părţile, din pământ, din apă, din cosmos şi din mâna crudă a locuitorilor planetei.

Prima concepţie falsă vine din comunitatea ştiinţifică modernă, care crede că planeta are legi de funcţionare precise, care acţionează de la sine şi care nu au nevoie de supravegherea şi prezenţa Creatorului. Odată demarată creaţiunea, totul merge automat. Grefată pe această premisă falsă, credinţa religioasă cere o intervenţie divină pentru orice cataclism major.

Dacă pământul se cutremură din temelii, „aşa a vrut Dumnezeu;” dacă revărsările de ape ne spulberă casele, „e mânia lui Dumnezeu;” dacă un asteroid uriaş se prăbuşeşte devastator peste noi, „este mâna lui Dumnezeu,” aşa cum spunea Larry Wilson; dacă talpa fierbinte a războiului ne striveşte, cum s-a întâmplat recent în Balcani, „s-a supărat Dumnezeu pe noi.”

Vânturile pământului nu sunt altceva decât energiile dezlănţuite ale elementelor naturale, care nu cunosc decât starea de haos atunci când au ieşit de sub controlul puterii creatoare. Planeta aceasta frumoasă nu poate fi menţinută în viaţă decât de Creatorul ei. Fără El, ea devine repede un „pustiu fără fund,” un abis duşmănos pentru viaţă. Pe măsură ce rebeliunea lui Satana se întăreşte, harul protector al lui Dumnezeu este izgonit tot mai mult, iar distrugerile prezente nu sunt altceva decât o mică ilustraţie despre ce se va întâmpla cu planeta atunci când omenirea se va închina deplin fiarei, iar harul lui Dumnezeu va fi izgonit deplin de pe pământ.

Fiecare lucru din sistemul nostru solar, de la soare până la micul atom, sunt surse potenţiale de distrugere. Aşa plăcute şi necesare vieţii cum par acum, aşa dresate şi supuse la ordinele noastre cum ne place să ni le imaginăm, ieşite de sub controlul Creatorului ele vor devasta planeta. Deşi opoziţia faţă de harul lui Hristos creşte de 2000 de ani, cei patru îngeri îşi fac încă datoria, neobservaţi şi nebăgaţi în seamă. Dar nu pentru mult timp.

În acest moment de mare criză, „solii” Domnului de astăzi, ca şi solii lui Iov, continuă să prezinte greşit natura distrugerilor, trecute sau prezente, perpetuând nebunia teologiei prietenilor lui Iov. Elifaz din Teman (inspirat de un duh, un chip cu o înfăţişare necunoscută – ghici cine era? – care i-a şoptit încetişor o teză teologică serioasă), spunea că „El face rana, şi tot El o leagă; El răneşte, şi mâna Lui tămăduieşte” (Iov 5.18).

Oamenii sunt îngroziţi de o asemenea perspectivă a caracterului lui Dumnezeu, iar rezultatul este cel pe care îl vedem: Milioane de servitori speriaţi, care împiedică ultima scenă a marii judecăţi în lupta din jurul caracterului lui Dumnezeu.

Dacă îngerul bisericii Laodicea, slujitorii lui Dumnezeu, ar avea curajul să se confrunte serios cu cei patru îngeri din Apocalipsa 7, ca să poată prezenta corect cauza nimicirilor planetare, omenirea ar avea imediat şansa veacurilor, să înţeleagă corect că slava lui Dumnezeu, caracterul Său, nu poate fi dispreţuită la infinit şi în acelaşi timp să ofere protecţie celor care beneficiază de ea.

Mai devreme sau mai târziu, această confruntare tot va avea loc. De ce să mai producem inutil suferinţă inimii străpunse a lui Isus?