Prefata - 1888 Reexaminat; R.J.Wieland, D.K.Short
Autorii au convingerea fermă că Dumnezeu a încredinţat Bisericii Adventiste solia Sa de har îmbelşugat către lume. Această solie trebuie să ofere un medicament final pentru problema păcatului, să demonstreze neprihănire în oamenii care cred, şi să justifice jertfa lui Hristos. În cer nu poate intra nimic “întinat, sau care trăieşte în nelegiuire sau minciună.”
Autorii cred, de asemenea, că Mântuitorul are o dorinţă nemăsurată ca poporul Său să pregătească calea pentru revenirea Sa. Solia trimisă acestui popor în 1888 intenţiona să completeze lucrarea harului în inimile omeneşti, astfel ca marea controversă să poată fi încheiată. Dar acum un secol s-a întâmplat ceva greşit. Planul Domnului a fost împiedicat şi amânat. Ce s-a întâmplat? De ce această mare întârziere?
Luminile călăuzitoare de acum un secol au pălit foarte mult, iar în unele cazuri au fumegat şi s-au stins. Poporul nostru nu a abandonat verbal încrederea în a doua venire a lui Hristos, dar speranţele apropiatei Sale întoarceri s-au şters. Mulţi sunt încurcaţi şi derutaţi. Societatea pre-zentă îndeamnă la distracţii, modă şi competiţie materialistă.
Chiar în grupurile adventiste solide, cu o bogată moştenire istorică, divorţul a devenit aproape epidemic. În colegiile, universităţile şi în multe dintre căminurile noastre, folosirea alcoolului în ocazii speciale a devenit o problemă serioasă. Cei mai mulţi adventişti de ziua a şaptea din America de Nord nu mai au o înţelegere clară despre ziua ispăşirii şi obligaţiile legate de ea cu privire la temperanţă şi alimentaţie. Este uimitor că într-o vreme de explozie a cunoştinţei umane, noi ca popor avem o slabă înţelegere despre lucrarea lui Hristos ca Mare Preot în această zi a ispăşirii finale, şi o slabă simpatie cu scopurile Sale. Iar ceea ce nu înţelegem, nu putem comunica lumii.
Este bine cunoscut faptul că mulţi dintre tinerii noştri nu au convingeri clare despre identitatea adventistă. O serie de articole în Adventist Review constată un nou fenomen: tinerii adventişti se alătură bisericilor care păzesc duminica (vezi capitolul 13).
Mişcări dizidente şi instituţii independente proliferează. Scandaluri financiare şi erezii procură material pentru moara criticii. Se ridică tot mai serioase întrebări dacă nu cumva Biserica Adventistă urmează să devină şi ea un segment al Babilonului.
Solia “foarte preţioasă” pe care Domnul a trimis-o acestui popor acum un secol conţine “începutul” soluţiei la toate aceste probleme. A fost o solie de har foarte îmbelşugat. Confuzia crescândă de astăzi este rezultatul direct, recolta sigură a necredinţei trecute şi prezente faţă de solia 1888. Atunci când adevărul este refuzat, eroarea se strecoară repede să umple vidul. Dar nici o problemă nu este prea grea pentru a fi îndreptată prin pocăinţă.
Biserica noastră mondială are nevoie să afle fără întârziere întreaga relatare a confruntării de un secol dintre noi şi Hristos. Ellen White a asemănat deseori eşecul nostru din 1888 cu lepădarea lui Isus de către evrei acum două milenii. Lucrarea de faţă va reexamina scrisorile, manuscrisele şi toate lucrările ei publicate. Ea trebuie lăsată să vorbească deschis şi fără piedici. Când adevărul va fi înţeles deplin, indiferent dacă autorii acestei cărţi îl vor prezenta clar, sau va trebui să vină alţii care vor reuşi mai bine, pocăinţa şi reforma vor avea loc, iar poporul va fi pregătit pentru venirea Domnului. Solia către Laodicea nu va eşua, ci va produce cu siguranţă vindecare şi refacere.
Încrederea servei Domnului este clar concentrată în câteva cuvinte scrise de fiul ei la scurt timp după moartea ei: “I-am spus doamnei Linda Scott cum privea mama experienţa bisericii rămăşiţei, şi credinţa ei că Domnul nu va permite ca biserica să apostazieze atât de mult încât să fie nevoie de apariţia unei alte biserici” (Letter, 23 mai 1915). Afirmaţia aceasta implică imaginea unei foarte serioase apostazii, dar Domnul nu va permite ca ea să fie totală. Ellen White a nutrit până la moarte convingerea că pocăinţa colectivă va veni în sfârşit.
Ce spunea solia 1888?
Lucrarea de faţă nu intenţionează să reproducă solia în sine. Acest lucru a fost făcut în alte cărţi scrise de autorii acestui volum. Dar pentru cei care nu au acces la aceste publicaţii sau la izvoarele originale, prezentăm aici un rezumat al elementelor unice, esenţiale ale acestei solii. Cititorii vor observa că aceste concepte sunt deosebite de ideile susţinute în general (sau oficial) de poporul nostru:
1. Jertfa lui Hristos nu este doar provizională, ci efectivă pentru întreaga lume, astfel că singurul motiv pentru care va fi cineva pierdut este că el a ales să reziste harului mântuitor la lui Dumnezeu. În cazul celor mântuiţi, Dumnezeu este Cel care a luat iniţiativa; în cazul celor pierduţi, ei sunt cei care au luat iniţiativa. Mântuirea este prin credinţă; condamnarea este prin necredinţă.
2. De aceea, jertfa lui Hristos a îndreptăţit juridic pe toţi oamenii, şi a salvat literal lumea de la distrugere prematură. Fiecare om datorează lui Hristos chiar viaţa fizică, fie că recunoaşte sau nu. Fiecare bucată de pâine poartă amprenta crucii Lui. Când păcătosul aude şi crede evanghelia curată, el este îndreptăţit prin credinţă. Cei pierduţi neagă deliberat îndreptăţirea pe care a realizat-o Hristos pentru ei.
3. Îndreptăţirea prin credinţă este deci mai mult decât o declaraţie juridică de achitare; ea schimbă inima. Păcătosul a primit acum ispăşirea, împăcarea cu Dumnezeu. Deoarece este imposibil să fii împăcat cu Dumnezeu şi să nu fii împăcat cu legea Sa, înseamnă că adevărata îndreptăţire prin credinţă face pe credincios ascultător de toate poruncile lui Dumnezeu.
4. Această lucrare minunată este realizată sub noul legământ, în care Domnul scrie realmente legea Sa în inima celui credincios. Ascultarea este iubită, iar noua motivaţie trece dincolo de teama de a fi pierdut, sau speranţa de a fi mântuit (oricare dintre aceste motivaţii intră în expresia lui Pavel “sub lege”). Vechiul şi noul legământ nu sunt probleme de timp, ci de stare. Credinţa lui Abraam i-a permis să trăiască sub noul legământ, în timp ce milioane de creştini trăiesc astăzi sub vechiul legământ, deoarece motivaţia lor este egoistă. Vechiul legământ a fost făgăduinţa poporului de a fi credincios; sub noul legământ, mântuirea vine crezând făgăduinţele lui Dumnezeu, nu făcându-I noi făgăduinţe.
5. Dragostea lui Dumnezeu este activă, nu pasivă. Fiind Păstorul cel Bun, Hristos caută personal oile pierdute. Mântuirea noastră nu depinde de căutarea noastră, ci de credinţa că El ne caută pe noi. Cei care vor fi pierduţi în final, au continuat să reziste şi să dispreţuiască atracţia dragostei Sale. Aceasta este esenţa necredinţei.
6. Este greu să fii pierdut şi uşor să fii salvat, dacă crezi şi înţelegi cât de bună este vestea cea bună. Păcatul este o permanentă opoziţie în faţa harului Său. Deoarece Hristos a plătit deja preţul pentru păcatul fiecărui om, singurul motiv pentru care cineva va fi pierdut în final este necredinţa continuă, refuzul de a aprecia răscumpărarea obţinută de Hristos pe cruce şi oferită prin slujba Sa de Mare Preot. Evanghelia adevărată descoperă această necredinţă şi duce la o pocăinţă eficientă, care pregăteşte pe credincios pentru venirea lui Hristos. Mândria, lăudăroşenia şi vanitatea fiinţelor omeneşti nu se potriveşte cu adevărata credinţă în Hristos, ci sunt un semn sigur al necredinţei, chiar în biserică.
7. În căutarea neamului pierdut, Hristos a făcut tot drumul până la noi, luând asupra Sa natura pervertită, păcătoasă, a omului după căderea în păcat. El a făcut aşa pentru a putea fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, şi a dovedit neprihănire desăvârşită “într-o fire asemănătoare cu a păca-tului.” Solia 1888 acceptă “asemănătoare” ca însemnând ceea ce spune, şi nu “neasemănătoare.” Cuvântul neprihănire nu a fost aplicat nicidecum lui Adam în starea lui necăzută, şi nici îngerilor sfinţi. Acest cuvânt desemnează o sfinţenie care a venit în contact cu păcatul în firea ome-nească păcătoasă şi a biruit-o!
Astfel, solia neprihănirii lui Hristos, pe care Ellen G. White a susţinut-o aşa entuziast în perioada 1888 era bazată pe această viziune unică a naturii lui Hristos. Dacă El ar fi luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere, termenul “neprihănirea lui Hristos” ar fi fost o abstrac-ţie fără conţinut. Solii din 1888 înţelegeau că afirmaţia cum că Hristos a luat asupra Sa natura lui Adam înainte de cădere, este o moştenire a romanismului catolic, stindardul tainei fărădelegii, care Îl aşează pe Isus departe şi nu aproape.
8. Astfel, Mântuitorul nostru a “condamnat păcatul în firea pă-mântească” a omenirii căzute. El a scos păcatul în afara legii; păcatul a devenit inutil în lumina slujbei Sale. Este imposibil să ai credinţă autentică în Hristos şi să continui în păcat. Nu putem scuza permanent păcatul spunând că “suntem doar oameni,” sau că “diavolul m-a împins să fac aşa.” În lumina crucii, diavolul nu poate forţa pe nimeni să păcătuiască. Să fii uman înseamnă să fii ca Hristos în caracter, căci El a fost şi este total uman şi total divin.
9. De aici urmează că singurul element de care are nevoie popoul lui Dumnezeu spre a fi gata pentru revenirea lui Hristos, este credinţa autentică a Noului Testament. Dar acesta este exact lucrul care lipseşte bisericii. Ea îşi imaginează că doctrinal şi experimental este “bogată,” deşi păcatul ei primordial şi experimental este o patetică necredinţă. Neprihănirea este prin credinţă; este imposibil să ai credinţă şi să nu demonstrezi neprihănire în viaţă, deoarece adevărata credinţă lucrează prin dragoste. Eşecul moral şi spiritual este rodul perpetuării păcatului necredinţei vechiului Israel, prin confuzia creată de o falsă neprihănire prin credinţă.
10. Neprihănirea prin credinţă de după 1844 este “cu adevărat solia îngrului al treilea.” Este mai mult decât au înţeles reformatorii, mai mult decât cred astăzi bisericile protestante. Este solia harului îmbelşugat bazată pe adevărul adventist unic al curăţirii sanctuarului ceresc, o lucrare analogă curăţirii depline a inimilor poporului lui Dumnezeu de pe pământ.
Mai sunt şi alte aspecte ale soliei 1888, ca reforma sanitară şi metodele educaţionale, dar scopul nostru principal este inima ei, aşa cum a înţeles Ellen G. White, neprihănirea lui Hristos.
Semnificaţia soliei astăzi
Solia şi istoria 1888 procură cheia pentru împăcare cu Domnul Isus Hristos. Marea ispăşire finală va deveni realitate. “Se va deschide casei lui David (conducerii bisericii) şi locuitorilor Ierusalimului (biserica organizată) un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zaharia 13,1). Unii, poate mulţi, vor dispreţui şi lepăda izvorul de care vorbeşte Zaharia, dar noi credem că poporul lui Dumnezeu este cinstit. Când vor afla adevărul deplin, vor răspunde. “Poporul Tău va răspunde în ziua puterii Tale,” zice psalmistul. Geniul latent al adventismului va percepe şi va primi adevărul care acum abia se zăreşte. În ciuda opoziţiei din cadrul structurii bisericii, conştiinţa adventistă va recunoaşte mărturia lui Ellen G. White despre 1888 ca fiind o manifestare autentică a darului profeţiei, “mărturia lui Isus.” La impactul cu inimile cinstite, adevărul este invincibil!
Lumea şi universul aşteaptă pe acel înger care se pogoară din cer “având mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui.” Dacă a fost planul Domnului ca solia 1888 să fie “începutul” lucrării acestui înger şi “începutul” ploii târzii, ar putea fi altceva mai important decât să înţelegem adevărul despre ea?
Fie ca această carte să fie citită cu rugăciune pentru discernământ şi cu un spirit de credinţă şi pocăinţă.
Autorii
3 iunie 1987