Totul este gata...
Articole

Filiera spiritelor

21 februarie 2004 - gc

Articol

(aceasta este a doua parte a articolului „Filiera romană,” în care discutam noile orientări concepute la Conferinţa Generală pentru ridicarea nivelului spiritual al bisericii)

 

În finalul buletinului ANN, se face o clarificare foarte interesantă: „Biserica Adventistă mondială a creat, în septembrie 2001, Comitetul internaţional pentru educaţie teologică şi pastorală (IBMTE), cu scopul de a oferi călăuzire şi a propune standarde pentru educarea profesională a pastorilor, teologilor, evangheliştilor, profesorilor, capelanilor şi a altor funcţionari denominaţionali implicaţi în formare pastorală sau teologică, sau formare spirituală, în fiecare dintre cele 13 regiuni ale bisericii de pe glob.”

Dacă scopul IBMTE este „formarea spirituală” pentru familia academică adventistă, atunci nu este greu să înţelegem semnificaţia noii strategii pe care CG o anunţă pe situl ei. Dar să ne întoarcem puţin în trecut. 

Nu cu mult timp înaintea sesiunii din 1888 de la Minneapolis, sora White trăgea un semnal de alarmă destul de serios. Ea se adresa fraţilor ei:

“Mulţi dintre voi nu pot discerne lucrarea şi locul prezenţei lui Dumnezeu... Printre cei cu poziţii de răspundere există mulţi care susţin că... o credinţă ca a lui Pavel, Petru sau Ioan... este demodată şi insuportabilă pentru timpul nostru. Este numită absurdă, mistică şi nedemnă de o minte inteligentă” (5T 74,79).

Credinţa despre care vorbea ea aici este credinţa lui Hristos, aceea că El nu poate face nimic de la Sine, că Tatăl care locuieşte în El face „aceste lucrări ale Lui.” Hristos spunea clar că toată lucrarea Lui se datorează Tatălui care locuieşte în El. Această credinţă era în total acord cu ceea ce spunea Pavel că este taina evlaviei: Hristos în voi, nădejdea slavei. Era în total acord cu tot ce au susţinut apostolii, deoarece acesta a fost scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Era legământul cel veşnic. Era calea vieţii pentru toate fiinţele inteligente din univers.

Dar fraţii ei nu au luat în serios această cale şi nu au înţeles „locul prezenţei lui Dumnezeu.” Faptul că Duhul Sfânt trebuie să fie aşezat în spiritul uman a fost mereu considerat a fi panteism. Nu este de mirare că o asemenea credinţă era considerată de către conducătorii bisericii de atunci ca fiind „absurdă, mistică şi nedemnă de o minte inteligentă.” Această stare de lucruri s-a transmis până în zilele noastre. De o sută de ani îngerul bisericii Laodicea se luptă împotriva intenţiei şi dorinţei Duhului Sfânt de a fi lăsat să intre în templul inimii. Dumnezeu a încercat în 1888 să clarifice acest impas, dar la Minneapolis a fost tratat cu dispreţ. Satana a avut o mare biruinţă, reuşind să astupe gura care urma să spună deschis bisericii că acesta este ultimul pas care trebuie făcut înainte ca judecata, sau ştergerea păcatelor, „să treacă la cei vii.”

De atunci, „cei cu poziţii de răspundere” au dispreţuit această credinţă, şi au numit-o mereu „absurdă, mistică şi nedemnă de o minte inteligentă.” Acesta a fost principalul motiv pentru care solia adventă şi-a pierdut efectul, iar lumea nu a mai avut şansa să vadă pe viu, şi să înţeleagă teoretic, „scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice.” Cu trecerea anilor, spiritualitatea poporului nostru a fost în scădere vizibilă, în ciuda eforturilor extraordinare pe care cei cu poziţii de răspundere le-au făcut pentru a remedia situaţia. Au fost încercate diverse metode pe trupul letargic al bisericii, de la persuasiune la autoritarism, de la strategii misionare la puseuri sentimentale, de la terorism spiritual la NLP. Toate acestea şi multe altele, fără nici un rezultat. Studiul din 2002 a identificat corect problema, că ridicarea nivelului intelectual nu a produs o creştere a spiritualităţii bisericii. Ce nu spune acest sondaj este un lucru pe care îl poate constata orice observator cinstit, şi anume că acest popor a alunecat destul de serios spre mentalităţile acestei lumi, iar alunecarea continuă în ritm alert.

Aşa ne trezim astăzi, alături de lume, că vrem ceva „nou” în viaţa noastră spirituală, ceva „profund şi semnificativ,” după cum spune buletinul ANN. Fraţii noştri o spun cu destulă artă, dar lumea creştină vorbeşte deschis. Ei spun că biserica are nevoie de credinţa mistică a părinţilor, o experimentare a lui Dumnezeu, o deschidere a sufletului către divinitate. Aşa au ajuns ei la „experienţele spirituale” promovate de Loyola. Nici nu se feresc să o spună. Doar că astăzi fenomenul este numit „formare spirituală,” sau „călăuzire spirituală.”

Vă rog să-mi permiteţi să fac o scurtă istorie a „călăuzirii spirituale,” deoarece eu cred că originile ei sunt cu mult mai vechi decât se crede astăzi, iar practica nouă propusă bisericii este cu bătaie mult mai lungă.

Primul călăuzitor spiritual a fost Lucifer, iar „călăuziţii” au fost colegii lui. El s-a amestecat între sufletele lor şi Dumnezeu, un loc absolut interzis. Prin înşelătorii fine şi manipulări lingvistice, el i-a făcut să creadă că prezenţa Duhului Sfânt în ei ar fi un sistem de supraveghere şi control, un jug al robiei. Rezultatele sunt cunoscute.

În Eden, deşi au fost avertizaţi să nu se lase „călăuziţi” de Şarpele cel Vechi, părinţilor noştri li s-a părut că dezvoltarea spirituală care li se propune ar deschide domenii vaste de cunoaştere a lui Dumnezeu, un scop nobil pentru orice minte inteligentă. Cunoaştem rezultatele.

Împăratul Saul, în ciuda avertizării Domnului, caută călăuzire la un profet mort, o sfidare nebunească a unui Dumnezeu viu. Ştim şi aici rezultatele. Ahab, pornit în campanie de evanghelizare (să ia Ramotul înapoi de la sirieni), în loc să întrebe pe Dumnezeul lui Israel, cheamă elita teologică a naţiunii. „Călăuzitorii” lui spirituali îi „descoperă” voia cea bună a Domnului de a merge înainte. În faţa a 400 de voci în unanimitate, Mica nu are nici o şansă. Cunoaşteţi rezultatele.

Esenţa papalităţii este omul aşezat între om şi Dumnezeu. Un nesfârşit şir de sclavi care controlează sclavi, pe o scară ierarhică ce nu se opreşte nicidecum la scaunul pontifical, cum ar dori unii să creadă. Măreţia mişcării protestante a fost această formidabilă descătuşare de sub controlul omului, în probleme spirituale. Nimeni nu trebuie să se amestece între om şi Creator. Toţi au cale liberă direct la Dumnezeu. Preoţia personală a fost geniul mişcării protestante.

Ei bine, ce vedem acum? O întoarcere entuziastă şi debordantă a protestantismului la principiul fundamental al papalităţii. Ei redescoperă calea „înapoi la Dumnezeu” prin tehnici de călăuzire omenească. Oameni „sfinţi” sunt făcuţi călăuzitori de conştiinţe pentru oameni păcătoşi. Iar nouă, biserica rămăşiţei, Conferinţa Generală ne spune că este timpul să redescoperim, alături de celelalte denominaţiuni, binefacerile formării spirituale.

Un secol şi ceva conducătorii noştri au numit lucrarea Duhului ca fiind misticism, iar acum spun bisericii, indirect, că are nevoie de puţin misticism catolic în experienţa ei. Atâta amar de timp au numit credinţa apostolilor absurdă şi nedemnă de o minte inteligentă, iar acum vor să ne întoarcem la nebunia confesionalului odios. Ani de zile teologii noştri s-au luptat să ne convingă că „solia foarte preţioasă” din 1888 nu este deloc solie, până au anihilat toată viaţa spirituală a poporului nostru, iar acum ne cheamă să gustăm din magia mentorilor iluştri.

Teologii noştri nu au avut încredere în iniţiativa Duhului Sfânt de a intra în templul inimii spre a face curăţirea necesară pentru nunta Mielului, pe care au numit-o absurdă şi mistică. Acum, după ce îşi recunosc eşecul în a trezi biserica la o spiritualitate mai înaltă, caută soluţii în tehnici de manipulare demonice, infinit mai „absurde, mistice şi nedemne de o minte inteligentă.” Călăuzirea spirituală nu este, cum le place unora să creadă, o simplă relaţie de îndrumare spirituală mentor – ucenic, cu toate că şi atât este suficient de grav.

Această tehnică este, în realitate, o interfaţă pentru conectarea la lumea spiritelor, adevăratele călăuze ale treburilor acestei lumi. Ştiţi cumva ce se recomandă angajaţilor unor companii comerciale, cum este Amway, spre a avea succes? Eu am citit o carte recomandată angajaţilor lor. Ceea ce li se cerea să facă nu era altceva decât exerciţii spirituale pentru invitarea demonilor. Li se spunea foarte clar că nu vor avea succes fără aceşti „consilieri” din lumea spirituală. Autorul îşi povestea experienţa, cum a luat legătura cu aceste entităţi şi cum şi-a ales mai apoi consilierii. Deşi el avea nouă asemenea consilieri, începătorilor le recomanda maxim trei. El spunea că, deseori, aceştia se adună toţi în sufrageria lui şi stau de vorbă, uneori despre lucruri care nu privesc afacerea lui. Printre ei se afla Napoleon, Thomas Paine, alături de alte nume ilustre care, în viaţă, au fost mediumi spiritişti.

Ce se întâmplă în aceste zile este o clară împlinire a profeţiei: "Protestanţii din Statele Unite vor fi primii care se vor întinde peste prăpastie spre a prinde mâna spiritismului…” Nu ştiu cum v-aţi imaginat dumneavoastră această “întindere” peste prăpastie a protestantismului, dar eu am fost destul de confuz. Acum lucrurile încep să se clarifice. Toate denominaţiunile protestante au devenit brusc îndrăgostite de tehnicile lui Loyola, şi spun răspicat că acesta este viitorul spiritualităţii lumii. Iar spiritele acestui gen de spiritualitate nu pot fi decât încântate. Ele batjocoresc aşteptările naive ale creştinismului, şi aplaudă eşecul lor în a obţine o experienţă spirituală autentică. Acum se oferă ei să suplinească lipsa. Omenirea va avea ceea ce îşi doreşte: trăiri sentimentale şi emoţionale senzaţionale.

Pentru solia îngerului al treilea, aceasta este o capcană mortală. Ea propunea bisericii şi lumii o revărsare fără precedent a Duhului Sfânt chiar înaintea revenirii lui Hristos. Spiritele se oferă acum să aducă ele omenirii aceste trăiri spirituale unice. Iar teologii de la curtea împăratului nostru se alătură valului de hipnotizaţi în căutare disperată după noi experienţe spirituale. Această decizie constituie o deturnare iremediabilă a soliei îngerului al treilea, iar consecinţa cea mai previzibilă este că această solie nu se va mai putea alătura îngerului din Apocalips 18.

Profeţia spune că primii care vor da mâna cu spiritismul vor fi protestanţii din America. Aceasta înseamnă oare că protestanţii de pe alte continente le vor urma exemplul? Mai interesant pentru noi, pe acest drum vor merge şi protestanţii din România? Ar fi nerespectuos din partea noastră dacă am întreba pe teologii noştri de la Cernica dacă îmbrăţişează şi ei “calea” nouă recomandată de colegii şi superiorii lor de la Andrews? Am putea spera oare să auzim o voce din partea administraţiei Uniunii care să ne spună că exerciţiile lui Loyola nu sunt o soluţie pentru goliciunea laodiceană şi că, cel puţin comitetul Uniunii, dezaprobă aceste practici? Până acum, buletinul de la ANN nu a produs în agora adventistă decât o tăcere mormântală. Ar trebui să ascultăm în ea vântul schimbării?

Acest popor a primit instrucţiuni foarte clare despre cum poate avea o experienţă spirituală autentică. Hristos nu trimite intermediari care să trateze şi să negocieze deschiderea uşii inimii. El personal stă, şi încă demult, la uşa inimii iubitei Sale mirese şi bate. Inima Lui se zbate între emoţie şi dezamăgire. Dacă uşa se va deschide, Laodicea va avea parte de părtăşia autentică a neprihănirii. Nu vor exista trăiri spirituale senzaţionale sau exaltări religioase; poate doar o profundă înţelegere a nebuniei firii pământeşti şi un puternic imbold spre îndeplinirea misiunii – prezentarea “mai proeminentă” a caracterului neprihănirii lui Hristos, un Serv al servilor.

Dar adventistul modern, sofisticat şi doct, dispreţuieşte o asemenea experienţă. Umilinţa şi pocăinţa sunt pentru el semne de slăbiciune şi ignoranţă, cu totul nepotrivite pentru o minte inteligentă. El doreşte experienţe spirituale noi, care să-i garanteze aprobarea divină şi recunoaşterea statutului de popor privilegiat.

Ei bine, pe calea formării spirituale le va avea din plin. Iar curtea disperată pe care ne-o fac alianţele evanghelice, toate premiile pe care instituţiile adventiste le câştigă în semn de omagiu pentru “maturitate,” acreditările pe care şcolile noastre le primesc, o dovadă că ne-am conformat cerinţelor lumii, toate acestea vorbesc destul de răspicat că Balaurul este foarte mâniat pe rămăşiţa seminţei femeii şi că nu va accepta să i se audă vocea pe scena internaţională.

Înţelegem din buletinul ANN că biserica se îndreaptă tot mai serios către călăuzire spirituală. Ce speră mai marii noştri să obţină? O legătură mai serioasă cu Dumnezeu? Redeşteptarea pe care o tot invită, dar care se dovedeşte tot mai eluzivă cu trecerea anilor? Poate o aliniere la standardele ecumenice ale acestei lumi? Sau un impact mai mare asupra trupului bisericii, care se dovedeşte destul de inert în măreţia lui numerică? Poate toate acestea la un loc?

Slujitoarea credincioasă a Domnului nostru, Ellen G. White, nu putea fi mai clară şi mai convingătoare nici dacă se afla acum printre noi, în focul acestei chestiuni:

“Satana se străduieşte permanent să atragă atenţia la om în locul lui Dumnezeu. El îi conduce pe oameni să privească la episcopi, la pastori, la profesori de teologie, ca îndrumători ai lor, în loc să cerceteze Scripturile pentru a-şi cunoaşte datoria. Apoi, stăpânind minţile acestor conducători, el poate influenţa mulţimile după voia lui” (ML 595 în original).

Cred că aţi observat, proiectul este despre controlul mental al intelectualităţii denominaţionale. Vi se pare exagerat, sau că nu se referă la poporul rămăşiţei? Exact la el se referă – adventismul este ultima citadelă. Priviţi istoria sacră.

Ori de câte ori a reuşit să controleze minţile comunităţii academice a poporului lui Dumnezeu, Satana a reuşit să ducă poporul în idolatrie. Cazul lui Ahab este cel mai elocvent, mai ales datorită recidivei spectaculoase prin care a nenorocit pe Israel. Deşi a avut o demonstraţie categorică a faptului că cei 850 de preoţi au dus poporul la picioarele lui Baal, Ahab nu învaţă nimic de aici. Dar de data aceasta, experienţa a fost fatală. Nu a mai apucat să poruncească decapitarea celor 400 de oameni care îl înşelau în numele lui Dumnezeu. Iar noi, cei de astăzi, nu învăţăm nimic din această tragedie. La fel s-a întâmplat şi în vremea lui Hristos, cu acelaşi succes. Credeţi că nu se va repeta? Rugaţi-vă pentru administratorii noştri.

Ce speră prinţul acestei lumi să obţină prin noua clasă de călăuzitori spirituali? Nimic mai puţin decât manipularea mulţimilor “după voia lui.” Care este voia lui? Evident, ceea ce ne-a arătat în câmpia Dura, un chip de aur impus prin cuptorul de foc. O lume la picioarele lui, fără dizidenţe. Un secol de aur, prosper şi religios pentru scumpa lui familie omenească.

Aceasta este glorioasa strategie, acesta este noul drum schiţat la CG pentru viitorul bisericii, şi definit ca având trei dimensiuni principale: calitatea vieţii, unitate, creştere? Unde este proiectul strategic al vestirii soliei îngerului al treilea? Cine va da lumii ultima avertizare că Babilonul a ajuns o locuinţă pentru orice pasăre necurată şi urâtă?

Evenimentele ultimelor câteva luni spun cât se poate de lămurit că biserica a păşit pe terenul fermecat al lui Satana. Avertizarea a fost făcută, şi este cât se poate de serioasă:

“Dacă nu se vor trezi la sensul datoriei lor, ei nu vor recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu atunci când va răsuna marea strigare a îngerului al treilea. Când va apare lumina care va lumina tot pământul, în loc să vină în ajutorul Domnului, ei vor încerca să limiteze lucrarea Sa, spre a se potrivi cu ideile lor înguste. Daţi-mi voie să vă spun că Domnul va lucra în această ultimă lucrare într-un mod foarte deosebit de ordinea firească a lucrurilor, şi pe o cale contrară oricăror planuri omeneşti... Lucrătorii vor fi surprinşi de metodele simple pe care le va folosi El ca să-Şi încheie şi să-Şi desăvârşească lucrarea neprihănirii Sale” (TM 300, 1 octombrie 1885).

Dumnezeu să păzească pe administratorii noştri, în această oră încărcată de pericole şi responsabilităţi majore. Ei se sprijină încă pe braţul necredincios al unor consilieri netrebnici, iar poporul nostru, ca pe vremea Samariei lui Ioram, este decimat şi adus la picioarele lui Baal, înhămat la ridicarea chipului de aur al vremii sfârşitului

Ar fi ultima ruşine planetară ca şi astăzi, raportul ceresc să înregistreze, în dreptul rămăşiţei, remarca din 1888: “Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”

Copyright