Un cunoscut teolog spunea acum patru decenii că nu ne permitem luxul să schimbăm ceea ce au făcut părinţii noştri, chiar dacă ei au avut libertatea de a lua o altă cale. Trecutul, deci, ne urmăreşte şi are o finalitate irevocabilă. Cu cât trecutul este cunoscut mai puţin, cu atât mai mare este pericolul de a repeta ce nu trebuia făcut mai înainte.1 Ca biserică, ne putem vedea oare în istorie?

Iudeii erau mulţumiţi să perceapă întreaga lor existenţă ca o "naţiune" ce îşi caută un loc în istorie, subjugând pe alţii. Ei sperau că Mesia va face pentru ei ceea ce nu reuşiseră în atâtea secole. Dar nu au putut înţelege ce le spunea Mesia atunci când a venit.

Mult prea mulţi adventişti de ziua a şaptea sunt mulţumiţi să se ştie într-o biserică tot mai mare şi care primeşte o recunoaştere tot mai importantă în întreaga lume. Dacă pot fi construite şi menţinute instituţii faimoase, şi dacă se poate obţine sprijin guvernamental în ţările îndepărtate, noi sperăm că poziţia noastră este sigură. O recunoaştere mondială ne va împiedica să fim clasificaţi printre "culte."

Dar uităm că Isus a fost născut în staul. Trecutul Său umil urma să nu satisfacă normele societăţii. El avea de împlinit un rol în profeţie, care nu depindea de recunoaşterea mondială. Faima Sa nu trebuia clădită pe standardele puse de oameni. Acreditarea Lui se afla în solia pe care o aducea.

Tot la fel, adventismul a fost născut în sărăcie. Şi trebuie să ne apreciem cu toată inima acreditarea. Pe când nici nu existam, chiar înainte de a fi un embrion, dar conform planului lui Dumnezeu, oameni devotaţi din ţări diferite au început simultan să cerceteze Scriptura. Ei au ajuns să studieze şi să înţeleagă a doua venire a lui Hristos.2

Cel mai proeminent purtător de cuvânt în emisfera vestică a fost fermierul predicator William Miller, pe care îl putem numi strămoşul nostru în credinţa adventă. El înţelegea că dacă profeţiile care s-au împlinit în trecut oferă o cheie pentru înţelegerea celor încă neâmplinite, atunci trebuie să existe o a doua venire a lui Hristos în mod literal. Iar această venire se concentra în jurul versetului din Daniel: "Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi sfântul locaş va fi curăţit"(Daniel 8,14).

Zelul, dragostea şi consacrarea care au însoţit predicarea revenirii lui Hristos în prima perioadă a anilor 1840 prezintă o imagine care ne umple de ruşine. Oameni capabili, bogaţi şi educaţi au luat poziţie alături de solie. Toţi erau însufleţiţi de convingerea puternică şi indiscutabilă că pe 22 octombrie 1844 Isus Hristos va apare pe norii cerului spre a-i lua pe cei neprihăniţi la Sine, în cer. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat. Totuşi, în ciuda dezamăgirii cumplite, faptul istoric stătea încă în picioare nouă ani mai târziu, când J.N.Andrews scria despre data de 22 octombrie 1844: "Nu s-a născut încă omul care să răstoarne argumentul cronologic care demonstrează încheierea perioadei de 2300 de zile în aceast timp." 3

Înainte ca Miller să iasă în public, după 14 ani de studiu, el scria într-una dintre scrisorile sale ceva ce adventiştii ar trebui să aprecieze astăzi:

"Prima dovadă pe care o avem, în ce priveşte timpul celei de-a doua veniri a lui Hristos, se află în Daniel 8,14 - "până vor trece 2300 de zile, apoi sanctuarul va fi curăţit" - prin zile înţelegând ani, prin sanctuar înţelegând biserica; prin curăţire noi înţelegem o completă răscumpărare din păcat pentru suflet şi trup, după înviere, când Hristos va veni a doua oară, "nu în vederea păcatului, ci spre mântuire."4

Este de notat în special afirmaţia lui, "prin sanctuar, noi înţelegem biserica." Acest lucru este esenţial în înţelegerea ispăşirii finale, o lucrare pentru poporul lui Dumnezeu, biserica, Noul Ierusalim. Concepţia lui Miller despre biserică provenea din studiul personal al Bibliei.

 

Dezamăgirea

Au fost publicate sute de broşuri, pamflete şi afişe. A fost rostită şi ultima predică. Datoriile au fost achitate şi conturile încheiate. Era 22 octombrie 1844, ziua revenirii lui Hristos. A venit dimineaţa, prânzul, apoi noaptea când, în sfârşit, orologiul a bătut miezul nopţii. Isus nu a venit. Disperarea credincioşilor nu mai cunoştea margini. Lacrimile curgeau fără stavilă.

Hiram Edson, un credincios de frunte al timpului, a suportat din plin această experienţă. Într-o relatare scrisă a acestui episod, el îşi varsă durerea, care trebuie citită cu multă simpatie de cei care se referă cu uşurătate la a doua venire în timpul nostru. Putem noi aprecia disperarea lor? Ne putem vedea oare în istorie? Iată relatarea lui:

"Ziua a trecut iar dezamăgirea noastră a devenit o certitudine. Cele mai profunde speranţe şi aşteptări au fost spulberate, şi ne-a cuprins un aşa plâns cum nu am mai văzut niciodată. Se părea că pierderea tuturor prietenilor nici nu se putea compara cu pierderea pe care o trăiam noi acum. Am plâns şi am plâns până la ivirea zorilor.

Îmi ziceam că experienţa legată de revenire a fost cea mai strălucitoare şi bogată din experienţa mea creştină. Dacă aceasta s-a dovedit un eşec, ce valoare mai avea toată experienţa mea creştină? S-a dovedit Biblia o minciună? Nu există Dumnezeu, sau cer, sau paradis? Nu a fost decât o poveste bine ticluită? Nu există nici o realitate pentru speranţele noastre cele mai profunde? Dacă cele mai iubite speranţe ale noastre s-au dus, atunci aveam pentru ce plânge. Şi, aşa cum am spus, am plâns până în zori."5

După dezamăgire, credincioşii s-au întors să studieze cu seriozitate ce s-a întâmplat de fapt în 1844 - cum trebuiau înţelese tipul şi antitipul. Convingerea că Dumnezeu a fost în această mişcare nu putea fi zguduită. Dovezile unor vieţi schimbate erau la fiecare pas. A doua zi, 23 octombrie, Hiram Edson împreună cu alţii, probabil dr. F.B.Hann şi O.R.L.Crozier, erau adunaţi să se roage în disperarea lor. Edson zugrăveşte experienţa lor plină de semnificaţii:

"După micul dejun am spus fraţilor mei: "Haideţi să mergem să încurajăm pe unii dintre fraţi." Am plecat, şi pe când treceam printr-un lan de porumb, m-am oprit în mijlocul câmpului. Se părea că cerul s-a deschis privirii mele, şi am văzut clar că, în loc ca Marele nostru Preot să iasă din Sfânta Sfintelor spre a veni pe pământ în ziua a zecea a lunii a şaptea, la sfârşitul celor 2300 de zile, El de fapt a intrat acolo pentru prima oară; şi că El are de făcut o lucrare în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe pământ, că atunci a venit la nuntă; cu alte cuvinte, a venit la Cel îmbătrânit de zile să primească împărăţia, stăpânirea şi slava; iar noi trebuie să aşteptăm întoarcerea Sa de la nuntă. Mintea mea a fost îndreptată către capitolul 10 din Apocalips, unde am văzut că viziunea nu a minţit; îngerul al şaptelea a început să sune; noi am mâncat cărticica, care a fost dulce în gura noastră, dar amară în stomac, afectând toată fiinţa noastră. Am văzut că trebuie să prorocim din nou, şi că atunci când îngerul al şaptelea va suna din trâmbită, templul lui Dumnezeu se deschide în cer, şi se vede chivotul legământului.

Pe când stăteam aşa în mijlocul câmpului, prietenii mei s-au depărtat fără să constate lipsa mea. Când i-am ajuns, m-au întrebat de ce am întârziat atât, şi eu le-am răspuns: "Domnul a răspuns rugii noastre de dimineaţă, făcând lumină în dezamăgirea noastră." Apoi am explicat aceste lucruri fraţilor mei."6

Mărturia acestui om care a trecut prin marea dezamăgire îi întoarce pe evanghelici pe dos. Ei numesc acest lucru o "mască" salvatoare. Dar este oare rezonabil ca un popor care a plâns toată noaptea cu o durere sfântă că nu au văzut întoarcerea Domnului, să croiască o păcăleală pentru prietenii şi colegii lor? O astfel de acuzaţie este ilogică, crudă şi nejustificată. Ea nu va rezista în faţa istoriei sacre şi a simbolismului dat evreilor şi confirmat de adevăratul Miel la Calvar.

Dezamăgirea nu i-a împiedicat să continue studiul. Cinsprezece luni mai târziu, O.R.L.Crozier publica în The Day Star Extra din 7 februarie 1846 o descriere completă a serviciilor din sanctuar şi însemnătatea lor. La acest articol se referea Ellen White în 1847. Ea susţine prezentarea lui Crozier prin următoarele cuvinte:

"Domnul mi-a arătat în viziune, în urmă cu un an, că fratele Crozier are adevărata lumină asupra curăţirii sanctuarului, şi că este voia Sa ca fratele Crozier să-şi publice opiniile pe care le-a prezentat în Day-Star Extra din 7 februarie 1846. Mă simt deplin autorizată de Domnul să recomand acest Extra tuturor sfinţilor." 7

Astăzi, prezentarea lui Crozier este cunoscută doar câtorva adventişti. Ea rămâne doar un document în arhive; şi totuşi, ea se bazează solid pe Scripturi şi pe modelul pe care vechiul Israel îl cunoştea de secole. Această prezentare conţine idei profunde de care adventismul are nevoie astăzi.

 

Cum a văzut Crozier lumina

Dacă fiecare adventist ar studia şi ar înţelege importanţa celor spuse de Crozier, în biserica de astăzi ar avea loc o redeşteptare. Prezentarea lui ar risipi îndoiala pe care o au mulţi despre locul pe care trebuie să-l ocupe biserica noastră. Timpul nu a făcut decât să mărească valoarea spuselor lui. Articolul său se întindea pe şapte pagini, fiecare pe trei coloane şi scris cu caractere mici. Redăm mai jos câteva dintre ideile lui de bază: 8

1. "Sanctuarul era inima sistemului ceremonial." Domnul nu a spus lui Daniel "ce sanctuar urma să fie curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile, ci l-a numit SANCTUARUL."

2. În opoziţie cu el se afla sanctuarul Vechiului Testament. "Pe acesta, Pavel îl numeşte cortul vechiului legământ, care era o asemănare pentru vremurile de acum" (Evrei 9,1.9).

3. Când s-a înălţat la cer, Hristos a devenit "un slujitor al adevăratului cort, pe care Domnul l-a ridicat, şi nu omul" (Evrei 8,2). Acesta este sanctuarul unui legământ mai bun, adică al noului legământ. "Sanctuarul care trebuie curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile este sanctuarul noului legământ." "Adevăratul cort, care formează o parte a sanctuarului noului legământ, a fost zidit de Domnul, în contrast cu cel al vechiului legământ, care a fost zidit de om." Dar ce oare a zidit Domnul? "O cetate cu temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu" (Evrei 11,10). "Care este numele ei? Noul Ierusalim." "Sanctuarul noului legământ este legat de Noul Ierusalim, pe când sanctuarul primului legământ era legat de vechiul Ierusalim."

4. Preoţia sanctuarului pământesc, sau a primului legământ, aparţinea fiilor lui Levi, dar cea a sanctuarului ceresc aparţine Fiului lui Dumnezeu. Hristos împlineşte şi preoţia lui Melhisedec, şi pe cea a lui Aron. El a luat asupra Sa carnea şi sângele, fiind sămânţa lui Abraam. El a fost "ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat," şi a fost făcut "desăvârşit prin suferinţă" trebuind să se "asemene în toate lucrurile fraţilor Săi; ca să poată fi un Mare Preot milos."

5. Ceremoniile preoţiei levitice nu desăvârşeau pe cei pentru care erau îndeplinite. Exista o ceremonie zilnică, şi una anuală. Serviciul zilnic nu făcea ispăşire nici pentru păcatele individuale, nici pentru cele colective, ci ele reprezentau o mijlocire continuă. Ispăşirea era o lucrare specială, pentru care se dăduseră indicaţii precise. Hristos urma să "cureţe conştiinţa noastră" şi să "desăvârşească pe cei ce sunt sfinţiţi" (Evrei 9,13.14; 10,14).

6. Serviciul zilnic era diferit de cel anual, care avea loc în ziua a zecea a lunii a şaptea. Pentru serviciul zilnic, preotul intra în Sfânta, dar pentru cel anual intra în Sfânta Sfintelor. Primul era pentru cazurile individuale, dar cel din urmă era pentru tot poporul, trupul colectiv. "Primul se făcea pentru iertarea păcatelor, al doilea pentru ştergerea lor - primul se putea face oricând, cel din urmă doar în ziua a zecea a lunii a şaptea." De aceea, ziua ispăşirii era pentru Israel cea mai importantă zi a anului când, prin sânge, sanctuarul era curăţit prin interior. Tot aşa este curăţit şi sanctuarul noului legământ.

7. Lucrarea din ziua a zecea a lunii a şaptea era pentru ştergerea păcatelor, şi nu putea avea loc decât la sfârşitul celor 2300 de zile. Unii au spus că ispăşirea "a fost făcută şi terminată pe Calvar, când Mielul lui Dumnezeu şi-a dat viaţa." Bisericile şi lumea cred acest lucru, "dar aceasta nu îl face să fie nici adevăr, şi nici sacru, deoarece nu este susţinut de autoritatea Divină."

(1) Dacă ispăşirea a fost făcută pe Calvar, de cine a fost făcută? Ispăşirea este lucrarea unui Preot; dar cine a oficiat pe Calvar?

(2) Uciderea victimei nu realizează ispăşirea; păcătosul ucidea victima (Leviticul 4,1-4, 13-15), după care preotul lua sângele şi făcea ispăşirea.

(3) Hristos este Marele Preot ales să facă ispăşirea, şi El nu putea acţiona în această funcţie decât după înviere, iar noi nu avem nici o aluzie că ar fi făcut ceva pe pământ după învierea Sa care ar putea fi numit ispăşire.

(4) Ispăşirea se face în Sanctuar, dar Calvarul nu este un astfel de loc.

(5) După Evrei 8,4 El nu putea să facă ispăşirea fiind încă pe pământ, căci "dacă ar fi pe pământ, nu ar putea fi preot." Preoţia levitică era pământească; cea cerească este Divină.

(6) El deci nu a început lucrarea de ispăşire, oricare ar fi natura acestei lucrări, decât după înălţare, când prin sângele Său a intrat în sanctuarul ceresc.

8. "În sanctuarul ceresc Marele nostru Preot face ispăşire cu sângele Său, şi suntem iertaţi" (1 Petru 2,24). Scopul ispăşirii din ziua a zecea a lunii a şaptea era să se "facă ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi; veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului" (Leviticul 16,30). Poporul era eliberat de păcatele lui prin slujirea care se făcea în cursul anului în Sfânta, spre a-i pregăti pentru curăţirea de la sfârşitul anului." Este clar că "ceea ce întină sanctuarul din punctul de vedere al lui Dumnezeu este mai degrabă întinarea morală, decât cea fizică."

9. În slujba zilnică făcută de preoţi, pentru curăţire se folosea sângele taurilor şi ţapilor, şi cenuşa unei vaci; dar sub noul legământ, conştiinţa este curăţită de sângele lui Hristos. De aici "necesitatea curăţirii lucrurilor cereşti prin ispăşirea făcută cu sângele lui Hristos pentru iertarea păcatelor şi pentru curăţirea conştiinţei noastre"(Evrei 9,22.25).

10. După ce sanctuarul era curăţit, păcatele erau aşezate asupra ţapului pentru Azazel. El nu îl reprezintă pe Hristos, ci pe Satana, deoarece a) ţapul nu era trimis în pustie decât după ce Marele Preot încheia curăţirea sanctuarului (Leviticul 16,20.21); b) ţapul era trimis într-un loc nelocuit, deci nu poate fi cerul, unde a intrat Hristos; c) ţapul lua şi păstra toate nelegiuirile lui Israel, dar când va apare a doua oară, Hristos va veni "fără păcat;" d) ţapul primea nelegiuirile din mâna preotului şi apoi era trimis în pustie, deci ţapul trebuie să fie altcineva afară de Cel care îl trimite; e) acest ţap nu era jertfit; singura lui datorie era să ia nelegiuirile şi să le ducă în pustie, lăsând sanctuarul, preotul şi poporul liberi de nelegiuire, după ce sanctuarul este curăţit (Leviticul 16,7-10.22); f) numele evreesc al ţapului este Azazel, care este numele diavolului; g) la venirea lui Hristos, la începutul mileniului, Satana este legat, lucru simbolizat de trimiterea ţapului într-un loc nelocuit.

11. Sanctuarul trebuie curăţit înainte ca Hristos să se poată întoarce, deoarece "ultima Sa lucrare va fi de a lua de pe sanctuar păcatele tuturor, după ce l-a curăţit." Tot aşa, mai este un eveniment care trebuie să aibă loc, acela al nunţii Mielului, lucru anunţat de strigătul din 1844, "Iată Mirele vine!"

Acest articol, publicat cu aproape două decenii înainte de organizarea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea în 1863, continuă să fie de mare importanţă. Teologia din ce în ce mai aberantă care pătrunde astăzi în biserica noastră nu poate rezista în faţa acestei explicaţii a lui Crozier, bazată pe Scriptură şi confirmată de Ellen White. Există motive să credem că atunci când aceste fundamente sunt înţelese de biserică, ea va fi gata să îşi ocupe locul stabilit - Mireasa "se va pregăti" pentru nuntă.

 

 

1. Vezi: Reinhold Niebuhr, Faith and History, 19,20.

2. Vezi: Francis Nichol, The Midnight Cry,9.

3. J.N.Andrews, The Sanctuary and 2300 days,29 orig.

4. Manuscript, "A Few Evidences of the Time of the Second Coming of Christ to eldr. Andrus by Wm.Miller", 15 februarie 1831.

5. Hiram Edson, manuscris despre Dezamăgire.

6. Edson, ibid.

7. James and Ellen White, A Word to the "Little Flock." 12.

8. O.R.L.Crozier, "The Law of Moses" The Day Star Extra, 7 februarie 1846, 37-44.