Când a fost chemat în slujbă şi a fost uns pentru misiunea solemnă de a aduce lui Israel mântuire din păcatele lui, Emanuel, Fiul Omului, ne-a spus că desfătarea Sa este proslăvirea numelui lui Dumnezeu şi că legea Acestuia se află scrisă adânc în inima Sa.

În contrast cu opinia populară că mântuirea s-a obţinut prin puterea sângelui vărsat, El a spus că misiunea Sa a fost descoperirea caracterului Tatălui Său, că viaţa veşnică provine din cunoaşterea Fiului şi a Tatălui.

Văzută din perspectiva mântuirii personale, răscumpărarea prin sânge şi jertfă pare importantă, valoroasă şi suficientă, şi până la un anumit punct ea joacă un rol în salvarea noastră. Există însă un element care ne obligă să privim viaţa şi jertfa lui Hristos din perspectiva infinit mai glorioasă şi largă a marii controverse. Dacă sângele lui Hristos a spălat păcatele întregii lumi, cum se face că întreaga lume “zace în cel rău”? Şi dacă jertfa lui Hristos a pus în pericol mortal împărăţia lui Satana, de ce a fost el aşa de zelos în instigarea mai marilor lui Israel spre a obţine de la Pilat o condamnare la moarte prin crucificare? Dacă răscumpărarea prin sânge are un rol atât de proeminent, înseamnă că Satana şi fariseii au contribuit substanţial la mântuirea noastră, căci fără ei Hristos nu ar fi reuşit să ajungă pe cruce. (Sper să nu fiu înţeles greşit – stoparea nebuniei păcatului în univers nu se putea face fără sacrificiul Mielului lui Dumnezeu, dar acel sacrificiu nu a avut loc pe muntele Moria pământesc, ci pe cel ceresc).

Privită din perspectiva marii controverse, misiunea celui de-al doilea Adam urmărea două lucruri esenţiale, pe care controversa din cer le lăsase nerezolvate: Deformarea caracterului lui Dumnezeu şi cauzele morţii prin deconectarea de la reţeaua vieţii. Domnul Hristos a declarat nu de puţine ori că misiunea Sa este aceea de a face cunoscut fraţilor Săi pe Tatăl, şi că în aceasta ar consta viaţa veşnică. A mai spus că El a venit să “strice” lucrările diavolului, iar aceste lucrări însemnau o permanentă luptă de a perverti adevărul despre caracterul lui Dumnezeu, despre natura păcatului şi despre adevăratele puncte în discuţie din marea controversă.

Noi privim viaţa Sa şi putem mărturisi că Şi-a realizat misiunea slăvită. Prin cuvânt şi exemplu, El a descoperit frumuseţea neprihănirii, caracterul delicat, respectuos, paşnic şi nonviolent al Tatălui, demonstrând că “boala, suferinţa şi moartea” sunt lucrarea unei puteri potrivnice şi nicidecum arme în arsenalul unui Dumnezeu sfânt.

Dar cea mai glorioasă descoperire, strâns legată de rebeliunea din cer, a fost aceea că nu este o ruşine, un handicap sau o povară să fii un templu al lui Dumnezeu, aşa cum era organizată viaţa în univers. Îngerii care s-au alăturat revoltei lui Satana au considerat că temelia guvernării divine este un jug al sclaviei, iar cei rămaşi alături de Dumnezeu au avut mari dubii. Acum, sub ochii tuturor, un membru al familiei omeneşti onorează pe Dumnezeu împlinind în trupul Său scopul veşnic al creaţiunii, iar Dumnezeu Îl onorează cu înalta cinste de a-I da un nume care este mai presus de orice nume, şi Îl invită pe tronul universului, pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei.

Misiunea Sa a fost încheiată când, sub priviri omeneşti şi îngereşti, a demonstrat cum poate trăi o fiinţă umană, în mijlocul fărădelegii, atunci când este unită cu natura divină, când are legea în inimă şi este un templu al lui Dumnezeu. Această demonstraţie era o puternică mărturie despre caracterul lui Dumnezeu, despre natura păcatului şi despre chestiunile neclarificate din marea controversă.

Lucrarea Lui a stricat iremediabil capodopera amăgirilor lui Satana. Violenţa cu care s-a năpustit asupra lui Hristos transmite omenirii un mesaj ferm: “Aceasta vă aşteaptă dacă vă trece prin cap să-mi încurcaţi planurile şi socotelile de pe planeta mea.”

Membrii poporului nostru nu sunt pregătiţi pentru acelaşi fel de confruntare cu diavolul; ei se măgulesc că lucrarea a făcut-o Hristos, iar ei vor fi scutiţi de un asemenea tratament. Doar aşa se explică bucuria suspectă pe care o simte el atunci când lumea aceasta ne aplaudă, ne medaliază, ne mediatizează şi ne invită să participăm la slujbele, ritualurile, serbările şi planurile lor de viitor pentru planeta Pământ.

Dar cei care vor vedea amăgirea aceasta în toată grozăvia ei, şi vor găsi curajul să vorbească, trebuie să se aştepte la acelaşi tratament la care a fost supus Fratele nostru mai mare. Şi nu ne vom împotrivi acelui tratament violent decât dacă vom fi dispuşi, pentru onoarea lui Dumnezeu, să pierdem totul, inclusiv un loc pe lista cărţilor din cer. În ultima generaţie, un grup de oameni fermi, curajoşi şi cu convingeri categorice, “vor vedea lucrarea aceasta în importanţa ei vitală, şi vor pune în mărturia lor aşa tărie şi hotărâre, încât vor dărâma barierele Satanei” (TM 410).

Merită să trăieşti pentru altceva?