Ultima carte a Bibliei se prezintă ca fiind "Descoperirea lui Isus Hristos." "A descoperi" înseamnă "a scoate la iveală." Prima carte a Bibliei începe cu făgăduinţa unei Seminţe. Începutul şi sfârşitul Bibliei aduc adventiştilor de ziua a şaptea înţelegere şi avertizări care devin imperative. Ambele prezintă o imagine a conflictului, a războiului care continuă de şase mii de ani, afectând grav universul. "Dar ştim că până în ziua de azi toată creaţiunea suspină şi suferă durerile naşterii," o suferinţă pe care până acum doar Dumnezeu o poate înţelege. Tot cosmosul aşteaptă "descoperirea fiilor lui Dumnezeu" (Romani 8, 19-22).

Între timp, ce face Biserica Adventistă mai eficient sau mai semnificativ astăzi decât făcea acum 100 de ani? Înţelegem noi Ziua Ispăşirii mai clar decât au înţeles-o pionierii bisericii?

Poporul lui Dumnezeu s-a mulţumit să creadă că problema păcatului este domeniul lui Dumnezeu, iar El se va hotărî odată să facă ceva în această privinţă. Până atunci, noi veghem şi ne rugăm şi citim Biblia şi ne luptăm să fim mai asemănători cu Isus. Sperăm că Domnul ne va da o dragoste de oameni care ne va face să ducem în lume vestea bună, şi că inimile noastre vor arde de fericita nădejde că Isus vine curând. Iar deceniile trec unul după altul!

Copiii lui Dumnezeu îşi vor ocupa locul cuvenit doar atunci când îşi vor recunoaşte responsabilitatea în războiul dintre păcat şi neprihănire. Până atunci, făgăduinţa făcută părinţilor rasei umane rămâne blocată.

Aşteptând, ar fi bine să ne facem temele. Avem de învăţat o lecţie: că suma funcţiei şi slujbei lui Hristos este concentrată în afirmaţia "Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul" (Apocalips 1,8). În această afirmaţie se află ascuns planul de mântuire. Rezolvarea acestor 6000 de ani de controversă nu este nimic mai puţin decât descoperirea lui Isus Hristos. Acesta este Cuvântul care a fost "făcut trup" şi pe care Satana l-a bârfit şi atacat în faţa universului.

Dar războiul împotriva lui Dumnezeu, cu toate subterfugiile lui, se va evapora în faţa acestei descoperiri. Descoperirea lui Isus în faţa universului trebuie să demonstreze adevărul despre cine este Dumnezeu, şi să pună capăt îndoielii şi fricii care au permis lui Satana să pună stăpânire pe minţile oamenilor.

Puterea demonstraţiei slavei lui Hristos este zugrăvită cu claritate în capitolul doisprezece din Apocalips. Se prezintă aici o femeie, biserica, "îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap" (versetul 1). Aceste simboluri, care reflectă slava neprihănirii, sunt temelia picioarelor ei. Este încoronată cu cinstea celor douăsprezece seminţii ale lui Israel şi a celor doisprezece apostoli. I s-au încredinţat legea, profeţii şi evanghelia. Este "frumoasă ca luna, curată ca soarele şi teribilă ca nişte oşti sub steagurile lor" (Cântarea Cântărilor 6,10); toată această lumină şi adevăr îi este dată cu un scop precis, să dea naştere "copilului de parte bărbătească."

Slava, înţelepciunea şi adevărul tuturor secolelor se concentrează în cunoaşterea şi înţelegerea acestui "copil de parte bărbătească," Isus Hristos. Satana tremură de groază că biserica va obţine o înţelegere clară a acestui "bărbat" căci a-L cunoaşte pe El înseamnă "viaţă veşnică," iar aceasta înseamnă sfârşitul războiului. Fiecare conflict în istoria păcatului este conceput împotriva chinului acestei femei să dea naştere acestei "descoperiri."

Revolta de la început, atunci când a tras cu coada "a treia parte a stelelor cerului" (Apocalips 12,4), până la înfrângerea finală şi distrugerea lui Satana, atârnă de întrupare. "Pârâşul fraţilor" nu poate fi "aruncat la pământ" (versetul 10) atâta timp cât caracterul lui Hristos este nedescoperit şi înţeles greşit. Înţelegerea corectă a Cuvântului devenit "trup" sigilează biruinţa finală şi pune capăt războiului contra lui Dumnezeu. "Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte" (versetul 11) - moarte fizică şi moarte faţă de sine. Se spune că mărturia care a produs biruinţa este a lor, dar este mai mult decât atât. Afirmaţia că ei au biruit prin sângele Mielului nu este nimic altceva decât "mărturia lui Isus," care este alături de poporul Său (versetul 17).

Versetul 17 (deseori legat de Apocalips 19,10: "mărturia lui Isus este spiritul profeţiei") acordă autoritate şi sprijin scrierilor servei Domnului, Ellen G.White. Oricât ar fi de adevărat acest lucru, aici este implicat mai mult decât validitatea scrierilor ei. Acest verset prevesteşte ziua când propria noastră mărturie şi experienţă va fi legată de experienţa lui Hristos ca "Fiu al omului." Această experienţă va fi punctul culminant al oricărei exprimări profetice.

Acesta este motivul pentru care femeia are luna sub picioare. Lumina şi slava care vin din trecut nu sunt decât o imagine reflectată a descoperirii finale care îmbracă în soare această femeie. Când va înţelege descoperirea Cuvântului "în trup," născut din trupul ei, ea va birui aşa cum a biruit El. "Rămăşiţa seminţei ei" va fi una cu "Sămânţa" şi va da aceeaşi mărturie, "mărturia lui Isus."

Geneza 3,15

Voi pune vrăjmăşie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.

Această "Sămânţă" trebuie să înfrunte şarpele într-o bătălie crucială. Credinţa în această făgăduinţă din Geneza 3,15 a asigurat mântuirea tuturor celor care au intrat pe porţile cerului. Aici, la originea istoriei omenirii, s-a stabilit o credinţă în Sămânţa femeii care trebuie să poarte poporul lui Dumnezeu spre împărăţie. Această credinţă trebuie să aducă divinul şi omenescul într-o unire destul de puternică spre a câştiga bătălia. Deoarece făgăduinţa se bazează pe o "Sămânţă," războiul şi rezultatul lui trebuie să fie în spectrul inteligenţei umane. Rasa omenească nu cunoaşte decât un singur fel de "sămânţă." În acest mod a trimis "Dumnezeu în lume pe Fiul Său," "născut din femeie, născut sub lege" (Galateni 4,4).

Acest adevăr este mai proeminent în "cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam" (Matei 1,1). Genealogia lui este (ca şi a noastră) plină de personaje perverse cu lista păcatelor lor, care nu mai lasă nimic pentru imaginaţie. Există aici mincinoşi, bârfitori, înşelători, adulteri, desfrânate, copii din incest şi apostaziaţi mai răi decât popoarele vecine cu Israel. Aceasta este linia regală a moştenirii genetice a lui Isus, o galerie de pungaşi, fără nici un Iosif, Moise, Ilie, Isaia, Ieremia sau Daniel pe ea.

De-a lungul secolelor, Satana a cercetat psihicul acestor vagabonzi din genealogia lui Hristos, pentru a pregăti o strategie pe care ar fi dorit-o invincibilă. Acest lucru l-a făcut să se laude că Îl va birui pe Hristos, când a luat natura omenească. El a făcut planuri să Îl seducă pe Isus ca şi pe înaintaşii Lui. El hotărâse să Îl doboare pe Fiul lui Dumnezeu de pe postamentul înalt pe care se găsea.

Tatăl nu a cedat pe Fiul Său fără agonie, "Dumnezeul cerului a fost într-o mare strâmtorare." De ce să lase El pe Fiul Său să ia "natura căzută a omului" şi să devină pentru totdeauna membru al rasei umane, Sămânţa femeii, copilul unei fiinţe create? Dumnezeul cerului trebuia să decidă dacă Îşi va lua crucea şi va accepta ca Fiul Său preaiubit să moară pentru noi, sau să "lase pe omul vinovat să piară." 1

Nu exista soluţie de compromis. Opţiunea Lui era totul sau nimic: Devii Sămânţa femeii sau rămâi în cer!

Apocalips 3,21

Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi stau pe scaunul de domnie al Tatălui Meu.

Făgăduinţa de la sfârşitul Scripturii este concluzia credinţei şi îşi găseşte expresia în această Sămânţă, darul lui Dumnezeu pentru întreaga lume. În această asigurare, "celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit," este evidentă o biruinţă comună. Hristos, şi fiecare persoană care stă cu El şi îşi ia crucea, va înfrunta ispita şi criza, şi amândoi vor birui. Sămânţa oferită lumii trebuie să avanseze pe autostrada omenirii şi să ajungă la maturitate. În final se face proclamaţia că bătălia a fost câştigată şi duşmanul înfrânt. Sămânţa urmează să stea atunci pe tron, deoarece a biruit. Bătălia pe care a dus-o natura omenească păcătoasă pentru supremaţie este pierdută; "eul" a fost răstignit. Sămânţa a câştigat războiul şi a zdrobit capul şarpelui.

Dar mai există şi alţii din familia regală care, dacă vor birui aşa cum a biruit El, trebuie să stea împreună cu El pe tron. Această făgăduinţă, încrustată în cel mai solemn decret din Scriptură, este o parte vitală a soliei către Laodicea. Dar eficienţa ei este distrusă datorită înţelegerii noastre greşite despre adevăr. Puţin am înţeles noi preţul compromiterii poziţiei noastre în faţa evanghelicilor. Cum putem noi birui ca Hristos, dacă El era "scutit" de slăbiciunile şi înclinaţiile noastre, şi a luat o altă natură, evitând astfel problema noastră? La ceva trebuie să renunţăm. Ori Moise nu ştia ce scrie în Geneza, ori Ioan era ameţit când a scris Apocalipsul. Dar şi mai serios, a spus Martorul Credincios altceva decât a vrut să spună?

Trebuie să credem că Isus a fost Sămânţa femeii. Sămânţa, Cuvântul, a fost "făcut trup." El a fost Mielul junghiat de la întemeierea lumii. Când acest Cuvânt a fost făcut "trup" şi a locuit printre noi, nu a avut loc o schimbare magică a Seminţei, şi nici nu a fost "scutită" să devină altceva decât un membru autentic al familiei omeneşti, supusă aceloraşi încercări şi ispite ca toată familia omenească.

"Iată ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu: lumea nu ne cunoaşte, deoarece nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem fiii lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat încă; dar ştim că atunci când se va arăta El vom fi ca El; căci Îl vom vedea aşa cum este" (1 Ioan 3,1.2).

 Suntem chemaţi să fim ceea ce a fost şi El. Făgăduinţa este că "vom fi ca El," iar dacă vom fi ca El, El trebuie că a fost făcut ca noi.

Ioan 3,16

Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Cel mai cunoscut verset din Biblie pare să fie cel mai puţin acceptat în ceea ce spune. Ce a dat Dumnezeu? Pe singurul Lui Fiu. Dacă Isus nu a devenit cu adevărat Sămânţa femeii, atunci ce a dat Dumnezeu? Dacă El nu a fost făcut "trup" ca al nostru, atunci ce a dat Dumnezeu? Dacă a venit în drumul omenirii doar pentru un timp aşa scurt, atunci ce a dat Dumnezeu? Dacă a fost "scutit" de orice, atunci ce a dat Dumnezeu? Ce a datDumnezeu, dacă El nu a luat natura noastră umană cu toate slăbiciunile ei?

Isus a confirmat că darul a fost real şi complet. El a devenit membru al familiei omeneşti. El a făcut chiar afirmaţia uluitoare că Fiul nu ştie nici măcar când va avea loc a doua venire.

Când ni se dă asigurarea că El a fost "singurul Său fiu," putem avea convingerea că nimic nu mai putea fi dat. Ca şi Avraam, căruia i s-a spus "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu" şi adu-l ardere de tot, Dumnezeu nu a reţinut nimic. Credinţa lui Avraam l-a îndemnat să împlinească toată neprihănirea, iar Dumnezeu a făcut la fel, oferind pe singurul Său Fiu ca jertfă.

Aspiraţia lui Adam de a fi "ca Dumnezeu" însemna negarea faptului că a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El ar fi putut crea un alt om, dar aceasta ar fi însemnat să accepte înfrângerea. În loc de aşa ceva, El a aşteptat 4000 de ani ca păcatul să se dezvolte şi atunci a "dat" pe Fiul Său să fie făcut "din sămânţa lui David după trup" (Romani 1,3). Isus a devenit "trup" şi a luat aceste infirmităţi asupra Lui când rasa omenească era apăsată de diformităţile a patru milenii de degenerare. În acest sens este darul lui Dumnezeu un dar. Sămânţa a luat natura omenească pentru totdeauna şi nu va mai fi niciodată ce a fost înainte de întrupare.

Acesta este darul care uimeşte universul. Sigiliul acestei făgăduinţe era că "cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul; de aceea Lui nu-i este ruşine să-i numească fraţi… Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele" (Evrei 2,11.14). Cum ar putea Scriptura să fie mai clară? "Tot aşa," "şi El Însuşi," "deopotrivă" a luat trupul şi sângele fraţilor Săi. Acest adevăr confirmă pentru totdeauna că Dumnezeu a dat fără rezerve, ştiind că va avea mai puţin după aceea; dar în acest mare dar El şi-a arătat dragostea. Într-un mod greu de pătruns, cei răscumpăraţi vor umple şi ei acest gol produs de acest dar al Unicului născut.

Dar, minune a minunilor, Dumnezeul cerului nu a dat doar Sămânţa, Cuvântul, Mielul, ci s-a dat pe Sine Însuşi familiei omeneşti. "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). Darul Său era activ. El s-a legat de noi clipă de clipă. Acest adevăr decurge din faptul că întruparea a existat în principiu de la întemeierea lumii. Temeliile lumii noastre au fost puse după apariţia păcatului. Păcatul l-a adus pe Dumnezeu într-o nouă situaţie. Veşnicia a fost sfărâmată şi timpul a devenit fapt; moartea era iminentă. În acest punct Sămânţa, Cuvântul, Mielul, a devenit şi Alfa.

Acest "Alfa" a oferit universului o nouă şi superioară revelaţie a lui Dumnezeu. El este Cel care "s-a făcut trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl) plin de har şi de adevăr" (Ioan 1,14). Dumnezeu L-a făcut "păcat pentru noi, ca noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Corinteni 5, 19.20). Aşa cum Alfa este prima literă a alfabetului, tot aşa trebuie să vină şi ultima literă, Omega, care este Isus. Alfa a deschis uşa mântuirii, iar ca Omega El va închide uşa păcatului, când va fi zdrobit capul şarpelui pentru totdeauna.

Acesta a fost planul lui Dumnezeu. El a dat pe Alfa pentru noi, ca noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în El. Neprihănirea este prada din războiul cu păcatul, căci neprihănirea implică un conflict cu păcatul şi biruinţă în acel conflict. Marele plan de mântuire nu urmărea să salveze oameni care aveau natura lui Adam înainte de cădere, ci păcătoşi ca Adam şi copiii lui după cădere. Această situaţie cerea un Salvator care să vină la acelaşi nivel cu cei ce trebuiau salvaţi. Singura cale pe care se putea face acest lucru era ca Sămânţa să fie aşezată în şuvoiul omenirii, "făcut asemenea fraţilor Săi," spre a dovedi că acuzaţiile lui Satana sunt false.

Deoarece păcatul şi nelegiuirea de pe această planetă erau o intruziune din afară, controversa a început înainte ca această planetă să fie creată. Mântuirea copiilor lui Adam este un scop secundar în acest conflict cosmic dintre Satana şi Hristos. Lupta aceea -ca şi cea de acum- este exprimată în ultima solie către lume. Acel glas tare anunţă că evanghelia cea veşnică trebuie să aducă onoare supremă Creatorului în ultima şi cea mai tensionată oră, când judecata Sa stă să înceapă înaintea universului (Apocalips 14, 6.7). Scopul final al evangheliei este să rezolve această mare controversă şi să elimine păcatul din univers.

La începutul acestui conflict, când comandantul oştirii cereşti a început să-L acuze pe Dumnezeu, el şi-a desfăşurat campania de ponegrire printre fiinţe fără păcat. Îngerii care au rămas loiali şi-au păstrat credinţa în Creatorul şi au biruit ispita prin alegere, având naturi fără păcat. Natura fără păcat nu are nevoie ca un Hristos să ia asupra Lui o natură necăzută pentru a o mântui. Fiinţele necăzute nu sunt pierdute.

Îngerii care au căzut prin alegere nu posedau o legătură "genetică" cu răul. Ei nu moşteniseră nimic. Ei nu aveau "înclinaţii" spre păcat. La ei nu exista "păcat originar." Ei au păcătuit şi au căzut numai şi numai prin alegere. Păcatul a devenit realitate într-un mediu perfect, unde îngeri sfinţi au fost de acord să se închine "eului" pregătind astfel calea care urma să ducă la uciderea Fiului lui Dumnezeu. Acest virus al rebeliunii a trecut de la minte la minte fără moştenire sau alt gen de act fizic.

Tot aşa a prins păcatul rădăcină şi pe această planetă. Într-un mediu perfect, Eva cea sfântă a renunţat la credinţa ei în Creatorul şi a primit sfatul şarpelui, alegând rebeliunea şi închinarea la sine. Adam, cu ochii deschişi, a ales calea Evei, deşi nici unul dintre ei nu avea "înclinaţii" spre păcat. Alegând rebeliunea, au devenit prada morţii. În această arenă a obţinut Hristos biruinţa în natura omenească. El Şi-a luat crucea şi a acceptat chemarea de a fi Omega.

Mântuitorul spune de nenumărate ori cât de puternic S-a legat El de posteritatea lui Adam luând natura umană. Aproape peste tot El Îşi spunea "Fiul Omului." Părea că se desfată în această legătură cu păcătoşii. Dar păcătoşii au un ego care detestă acceptarea unui Mântuitor prea apropiat de familia omenească. Noi am prefera un superman ascuns în mister şi minuni, "scutit" de neajunsurile ţărânii ordinare. Inima firească se ameţeşte cu fantezii şi se desfată în cultivarea păcatului. Este această atitudine rodul unei dorinţe inconştiente de a scuza păcatul?

 

*****

Când Ioan 3,16 va fi apreciat de păzitorii sabatului, nu va mai exista frica de a vorbi despre natura umană a lui Hristos. Acest adevăr va deveni tema de predilecţie şi admiraţia poporului lui Dumnezeu. Împinşi să cerceteze măreţele Lui scopuri, ei vor fi aduşi într-o unitate a dragostei şi aprecierii planului de mântuire care acum nu este decât slab înţeles.

Înţelegerea imatură a întrupării poate fi comparată cu o ghindă căzută lângă un stejar. Pentru cineva care nu a văzut un stejar uriaş ar putea fi greu de înţeles o explicaţie care să descrie corect cum este copacul ascuns în ghindă. Cele două lucruri sunt diferite, şi totuşi aceleaşi. Unul prefigurează pe celălalt. Copacul nu poate ieşi decât din ghindă. Pentru un copil, aceasta poate fi o dilemă. Cum se poate ca un copac uriaş să poată fi ţinut în palmă? Pentru un adult nu este decât logică pură, adevăr absolut.

Mult prea mult timp creştinii nu au săpat destul de adânc spre a planta ghinda credinţei lor ca să poată germina. Diferenţa dintre stejarul impunător şi ghinda modestă pare evidentă, dar adevărata problemă este dacă vom continua să ne certăm din cauza diferenţelor sau vom vedea potenţialul. Percepţia noastră întunecată este ca cea a lui Filip, care Îi cerea Lui Isus: "Arată-ne pe Tatăl," iar Isus nu putea decât să răspundă cu durere "De atâta timp sunt cu voi şi voi nu M-aţi cunoscut" (Ioan 14,8.9)? Este imposibil ca Domnul să revină până când nu va exista un popor care să-L cunoască!

Păcatul trebuie să continue atâta timp cât poporul Său doreşte să rămână în păcat la umbra neprihănirii lui Hristos, considerând că substituirea Lui pentru păcatul nostru este de ajuns în bătălia cu păcatul. Această substituire ne orbeşte şi se interpune între noi şi biruinţa asupra păcatului. Ea se mulţumeşte să-L lase pe Isus să poarte crucea şi ignoră invitaţia Sa de a-L urma. Ea poate mărturisi mare simpatie pentru suferinţele Lui, dar în realitate să nu fie decât o mască sub care se ascunde un extaz interior că El a fost pedepsit iar noi am scăpat. Acest gen de substituire este hrănit de dragostea de sine.

Dragostea de sine (egoismul, esenţa păcatului), nu poate supravieţui fără o gazdă. Este un parazit care ori omoară gazda, ori este distrus prin ştergerea păcatului din gazdă. În conflictul final dintre adevăr şi eroare, substituirea este folosită ca un sedativ care calmează şi ameţeşte gazda, ca parazitul să poată înflori. Sănătatea spirituală matură şi boala păcatului sunt incompatibile; una dintre ele dispare.

Dumnezeu lucrează la eliminarea ideilor copilăreşti susţinute de rămăşiţa poporului Său. Tot cerul este interesat ca Laodicea să ajungă să-şi cunoască starea. Dumnezeu a promis să îndepărteze orice confuzie din mijlocul poporului Său. Dacă se vor pocăi, ei vor înainta în lumina aceea care va lumina tot pământul (Apocalips 18,1-3). Până acum, omul păcatului nu s-a arătat printre noi (în inimile noastre). Rămânem în întunericul imaturităţii.

Generaţia aceasta finală are de învăţat mai mult decât orice alt popor. Dragostea şi aprecierea noastră pentru acel Hristos care a luat asupra Lui natura noastră trebuie să o depăşească pe cea a tuturor timpurilor. Această stimă va fi ultimul cuvânt al capacităţii umane în această lume, iar acest popor Îl va "cunoaşte" pe Dumnezeu! Ei vor fi cei vii în credinţă, în contrast cu cei care au murit în credinţă. Ei vor fi cei care vor permite desăvârşirea prin credinţă a tuturor drepţilor, martirilor şi profeţilor, de la Abel şi până astăzi. Raportul biblic ne asigură: "Ei nu vor ajunge la desăvârşire fără noi" (Evrei 11, 1-40).

Acest proces de cunoaştere va fi ca o legătură curată dintre doi îndrăgostiţi, care apreciază din ce în ce mai mult frumuseţea, integritatea, nobleţea caracterului celuilalt. Consacrarea lor este mutuală şi absolută; căsătoria este iminentă şi sigură şi oricine poate vedea acest lucru. Lumea este fascinată de legământul lor. Aşa este şi legătura finală dintre Hristos şi poporul Său.

Despre acest lucru nu este nici o confuzie.

 

 

1 Vezi Ellen G.White, Spiritual Gifts, vol. 1, p. 25-27.