-V-ar fi frică să-L întâlniţi pe Dumnezeu?

-Da, aş fi teribil de îngrozit!

-De ce? 

Groparul scoţian stătea în ploaie printre sutele de morminte care înconjurau vechea biserică, la care era angajat şi ca intendent al şcolii de duminică.

-Din cauza acelor istorisiri îngrozitoare din Biblie.

Am pus această întrebare la persoane diferite de pe tot cuprinsul insulelor britanice. Ea se încadra într-un plan ce includea o călătorie de 13.000 de mile de-a lungul frumoasei Britanii, pentru a descoperi de ce atât de puţini oameni dintr-o ţară odată creştină merg regulat la biserică sau mărturisesc credinţă în Dumnezeu.

Am întrebat pe o doamnă evlavioasă, care şi-a dedicat întreaga viaţă educării copiilor în învăţătura Bibliei: 

- Aţi fi îngrozită să-L întâlniţi pe Dumnezeu?

-Deloc.

-De ce?

-Din cauza acelor istorisiri minunate despre dragostea lui Dumnezeu.

-Dar ce spuneţi despre acele istorisiri îngrozitoare din Biblie?

-Nu ne concentrăm asupra acelor aspecte cumplite ale Scripturii. Peferăm să ne aplecăm asupra celor iubitoare.

-Dar ce facem cu iazul de foc din Apocalips?

-Oh, noi nu citim copiilor ultima carte din Biblie.

-Dar povestea cu potopul din Geneza, când Dumnezeu a înecat pe toţi oamenii, afară de cei opt?

-Copiii nu au dificultăţi cu ea. Ei au un profund simţ al dreptăţii, şi apreciază în special felul în care a salvat Dumnezeu în corabie pe cei opt.

Groparul şi profesoara de Biblie nu se află printre locu-itorii Angliei care au abandonat creştinismul, aşa cum îl înţeleg ei. Dar pe mulţi alţii, “aspectele cumplite ale Scripturii,” aşa cum spunea profesoara, i-au îndepărtat şi de Dumnezeu şi de biserică.

Aud deseori referiri la ororile iadului şi la imposibiliatea de a avea încredere într-un dumnezeu care cere ascultare sub pedeapsa torturii veşnice. Aşa cum se plângea odată o actriţă atrasă de Shakespeare: “Dumnezeii altor religii sunt mai puţin cruzi decât Dumnezeul Vechiului Testament.” Ea îşi amintea cu groază dumnezeul pe care îl cunoscuse în copilărie, şi până în prezent el nu fusese înlocuit cu un dumnezeu vrednic de încredere.

Locuitorii Britaniei sunt la fel de prietenoşi cum au fost mereu. Căminul şi familia sunt încă centrul societăţii. Dar căldura şi prietenia pe care familiile le găseau odată în biserică, sunt căutate acum în altă parte. Un loc preferat este restaurantul din cartier.

- De ce sunt bisericile aşa goale şi restaurantele aşa pline?

- Servicii mai bune, bănuiesc.

Acesta a fost răspunsul prompt al vânzătorului de îngheţată din Londra, acum pensionar, stând sprijinit în bastonul lui, în faţa bisericii de piatră din cartier, pe care spera să o cumpere curând spre a o transforma în locuinţă.

- V-ar fi frică să-L întâlniţi pe Dumnezeu?

- De ce mi-ar fi? Mie nu mi-e frică de nimeni. În plus, am fost mereu un om de treabă, n-am lovit niciodată un vecin căzut la pământ.

- Mergeaţi la această biserică înainte să fie pusă în vânzare?

- Nu merg la biserică de ani de zile. Când eram copil obişnuiam să merg la şcoala de duminică. Dar o făceam de nevoie.

- Cine vă obliga?

- Mama.

Ca fostul vânzător de îngheţată, mulţi alţii spun că mergeau la şcoala de duminică doar din cauza interesului părinţilor lor. Dar când au crescut, întrebări la care nu au găsit răspuns i-au dus la dezamăgiri, un cuvânt pe care l-am auzit des, dezamăgiri faţă de Biblie, de biserică şi de Dumnezeu. În ţara care a făcut atât de mult pentru răspândirea mondială a Bibliei, proprietarul unei librării îmi spunea: “Afacerea merge bine dacă reuşesc să vând două Biblii pe an.”

Deşi oamenii îşi mărturisesc necredinţa, am sesizat la mulţi o dorinţă nemărturisită de a crede că poate totuşi există Cineva în care să poată avea încredere, un Dumnezeu ale cărui acţiuni să aibă mai mult sens.

- Simţiţi uneori că aţi dori să mai credeţi?

- Da, aş vrea – a fost răspunsul unui cunoscut comentator irlandez, care frecventase în copilărie nu mai puţin de trei biserici în fiecare duminică şi care mai putea cita încă din memorie pasaje din Biblie – dar pur şi simplu nu există dovezi.

Pe un pod arcuit peste un canal din Stratford-upon-Avon, oraşul lui Shakespeare, am vorbit cu un motociclist musculos, care spunea că el nu a crezut niciodată în Dumnezeu.

- Aţi citit vreodată Biblia?

- Nu.

- Aţi mers vreodată la biserică?

- Nu.

- Când vom ajunge la sfârşitul vieţii, vom vedea dacă există Cineva dincolo.

- Aşa este.

- Dacă vom descoperi că totuşi există un dumnezeu, credeţi că o să vă fie frică de el?

- Nu. Dacă există Dumnezeu, sunt sigur că este “din gaşcă” (expresie englezească folosită pentru prietenii cu care petreci timpul şi în care ai încredere). Nu glumea când a spus asta, căci a adăugat spunând că până vom şti sigur despre Dumnezeu, ar fi bine cel puţin să fim buni unul cu altul. “Nu există iad – a continuat el. Iadul sunt oamenii. Oamenii care nu sunt cinstiţi unii cu ceilalţi.”

Motociclistul dădea impresia că s-ar bucura dacă ar exista un dumnezeu aşa cum l-a descris el. Un lucru era sigur, există imagini despre Dumnezeu pe care pur şi simplu nu poate să le accepte. 

Cu sau fără educaţie religioasă în copilărie, mulţi dintre cei care nu mărturisesc credinţă în Dumnezeu vorbesc încă, deşi cu precauţie, despre o putere distantă, dar amabilă. “O prezenţă gazoasă binevoitoare,” era descrierea unei tinere mame, însoţită de un gest evaziv din mână, aducându-şi aminte de anii copilăriei la şcoala de duminică.

Am cunoscut o familie pe o plajă din nord-vestul Angliei. Mama vorbea cu melancolie despre abandonarea credinţei şi practicii creştine. “Dumnezeu şi biserica sunt prea departe de viaţă. Nu mai au semnificaţie astăzi.” În ciuda anilor de mers la biserică, nici unul dintre cei patru membri ai familiei nu îşi aducea aminte vreo istorisire biblică.

- Cum ar trebui să arate un dumnezeu pe care l-aţi putea iubi şi respecta din nou?

Loraine, fetiţa de unsprezece ani, a răspuns încet:

- Ar trebui să fie cineva în care să am încredere, care să nu mă dezamăgească.    

Există cineva în care putem avea încredere?

Nu ar fi ajutat la nimic să încerc să răspund la această întrebare citând afirmaţiile Scripturii. Ceea ce îi făcuse să se îndoiască de afirmaţiile Scripturii era tocmai imaginea lui Dumnezeu prezentată acolo, aşa cum o vedeau ei. O recitare a istorisirilor frumoase nu ar fi ajuns să contracareze “aspectele mai crude ale Scripturii.” Care dintre pasajele Bibliei spun adevărul aşa cum este el? Pentru mulţi oameni interesaţi, Biblia şi-a pierdut autoritatea deoarece nu este clară mereu.

Soţia unui prosper om de afaceri îşi caută cuvintele pentru a-L descrie pe Dumnezeu. “Inconsistent, arbitrar,” începe ea, apoi se opreşte în final la “crud.” Şi continuă. “De ce nu am putea să păstrăm valorile creştinismului, ca dragostea pentru aproapele, dar fără Dumnezeul creştinismului?” Ca mulţi alţii, ea crescuse la şcoala de duminică, dar acum, aproape cu regret, se declara “de partea ateismului.”

Nu cu mult timp în urmă, regina Elisabeta remarca în public că poporul Marii Britanii nu apreciază nimic mai mult decât libertatea şi individualitatea lui. Ei au apărat secole de-a rândul – uneori cu riscul vieţii – libertatea de a se închina în biserica pe care o doresc. Acum mulţi îşi exercită această libertate păstrând distanţa. Dumnezeu, Biblia şi biserica sunt percepute nu atât de mult ca o ameninţare la această preţuită libertate, ci ca o noţiune irelevantă, aparţinând unei epoci îndepărtate, a servitorilor şi aristocraţilor, unde libertatea era doar privilegiul celor puţini, iar cei puternici profitau de superstiţiile celor săraci.

Peste tot în Marea Britanie există memoriale ale anilor când creştinismul se bucura de o mult mai mare autoritate. Dar prea des ele sunt monumente nu doar ale curajului şi credinţei, dar şi ale istoriei lungi şi întunecate când religia – inclusiv creştinismul – a încercat să suprime libertatea şi individualitatea, deseori prin mijloace barbare. În Cester, la graniţa de nord a Angliei cu Ţara Galilor, există pe marginea drumului un monument de piatră care ne aminteşte că mai toate ramurile creştinismului sunt vinovate de suprimarea libertăţii. Inscripţia de pe monument spune că George Marsh, un preot protestant, a fost “ars din cauza adevărului” pe timpul Mariei cea Sângeroasă, în 1555. Există un alt monument, al lui John Pleasington, un preot romano-catolic, “martirizat aici” de protestanţi, în 1679, şi “canonizat în 1970.” Toţi ereticii au fost omorâţi în numele aceluiaşi Dumnezeu creştin, iar gloatele care se adunau ca martori la aceste barbarii cu greu ar putea fi acuzate că erau confuze şi înspăimântate de Dumnezeu.

Chiar în vremurile recente şi mai luminate, în minţile multor oameni, Dumnezeu, Biblia şi biserica nu consolidează demnitatea individualităţii şi a libertăţii. Nereuşind să vadă sensul creştinismului, multora li se pare normal să trateze religia şi pe Dumnezeu ca şi pe Stonehenge şi Turnul Londrei, o parte a peisajului colorat al moştenirii culturale a Angliei, care trebuiesc prezervate, desigur, dar nu ca o parte a vieţii cotidiene.

Este acesta sfârşitul erei creştine?

Aşa cum spunea un alt motociclist din Stratford. “Credeam odată într-un Dumnezeu prietenos, în copilărie. Dar acum nu mai am nevoie de El.” Deoarece mulţi împărtăşesc această opinie, a început să se vorbească de sfârşitul erei creştine în Marea Britanie şi în marea parte a Europei.

 “Nu este nevoie să mergem la biserică spre a fi oameni decenţi,” observa Barry, un măcelar, sprijinit de furgoneta lui roşie. Când l-am rugat să-mi spună numele bisericii impunătoare de peste drum, a început să râdă, dând din cap: ”Aţi greşit adresa. Eu nu merg la biserică şi nu cred în Dumnezeu.” Dar Barry arăta fără discuţie ca un om decent.

Când creştinismul era mai predominant, ne-am fi aşteptat ca oameni cu vederi diferite să fie cu atât mai decenţi şi respectuoşi unii cu alţii. Dar după cum remarca un bibliotecar din Oxford, un creştin devotat, “lucrul bun care a rezultat din declinul religiei în Anglia este că oamenii sunt acum mai toleranţi unul faţă de altul.”

Trebuie să fie o mare dezamăgire pentru Dumnezeu că aşa mulţi oameni din Anglia şi de peste tot Îl identifică cu o perioadă mai puţin civilizată şi mai puţin liberă. Ce ar putea face El ca să-i facă să audă oferta incredibilă a Fiului Său, făcută acum două mii de ani: “Nu vă mai numesc robi… ci v-am numit prieteni”?

Ce guvern ar putea fi mai civilizat, ce societate ar putea fi mai liberă decât aceea prezidată de Dumnezeul din Ioan 15.15?