Totul este gata...
Carti

Încrederea nu poate fi poruncită

Capitolul 4 - Servitori, sau prieteni?; A.Graham Maxwell

CARTE “În genunchi, altfel vă arunc în foc!” Nebucadneţar, împărat al Babilonului şi conducător al marelui imperiu babilonian, nu trebuia să depună un efort prea mare pentru ca poporul să i se închine. El doar a construit un chip imens din aur, având aproximativ douăzeci şi şapte de metri şi jumătate înălţime şi trei metri lăţime, şi a chemat pe toţi funcţionarii regatului său pentru a participa la ceremonie. Relatarea se găseşte în cartea lui Daniel din Vechiul Testament.1 După ce s-au strâns toţi, un crainic a anunţat porunca împăratului, şi anume, atunci când se va auzi sunetul muzicii, toţi să se închine înaintea chipului înălţat. Oricine refuza urma să fie “aruncat chiar în clipa aceea într-un cuptor aprins.” 2 Nebucadneţar nu vedea nimic nepotrivit în faptul că pretindea închinare sub ameninţarea unei asemenea nimiciri aprinse. Oare nu ameninţau şi zeii cu pedepse similare pe cei ce le produceau supărare? După două mii cinci sute de ani, mulţi dintre noi considerăm apelul împăratului la închinare ca fiind incredibil de crud şi necivilizat. Dar a fost oare împăratul cu mult mai crud decât apostolul Pavel, înainte de experienţa lui pe drumul spre Damasc, care “sufla ameninţare şi ucidere,” pentru a forţa poporul să se supună dumnezeului său înfrico-şător? Şi nu sunt milioane de oameni în această epocă modernă, care cred într-un dumnezeu care pretinde nu numai supunerea lor, dar chiar şi încrederea şi dragostea lor - toate sub amenin-ţarea, nu doar cu o moarte într-un cuptor încins, ci a unui chin veşnic în flăcări? După ce s-a auzit semnalul muzicii, toţi au îngenuncheat, cu excepţia celor trei tineri, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Ei fuseseră luaţi prizonieri în timpul cuceririi Iudeii şi aduşi în Babilon. Însă Nebucadneţar îi alesese pentru a fi educaţi pentru nevoile curţii regale, iar recent îi avansase în poziţii de conducere în imperiul său. Împăratul s-a mâniat când a aflat de nesupunerea lor, şi i-a convocat în faţa sa. “Este oare adevărat, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, că voi nu slujiţi dumnezeilor mei, şi nu vă închinaţi chipului de aur, pe care l-am înălţat? Dacă sunteţi gata să vă aruncaţi cu faţa la pământ… şi să vă închinaţi chipului de aur pe care l-am făcut, va fi bine de voi. Dar dacă nu vă închinaţi înaintea lui, veţi fi aruncaţi imediat în cuptorul aprins; şi care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?” 3 Tinerii au refuzat respectuos, şi au explicat că Dumnezeul căruia Îi slujeau ei era capabil să aibă grijă de ei. Negru de supărare, Nebucadneţar a poruncit să se încălzească cuptorul de şapte ori mai mult decât de obicei, iar cei trei să fie legaţi şi aruncaţi în cuptor. Cum l-a disciplinat Dumnezeu pe Nebucadneţar Cum putea oare Dumnezeu să schimbe un om atât de arogant şi puternic? Sau cum putea El să comunice măcar cu un tiran atât de obişnuit să facă tot ce doreşte, nimicind pe oricine i se opunea? Desigur, Dumnezeu ar fi putut să-l nimicească stând acolo, pe tronul lui. Spectatorii ar fi fost impresionaţi. Dar nimicirea nu disciplinează pe cel nimicit. Iar Tatăl ceresc era doar la începutul instruirii genialului, dar arogantului Său fiu. Unul dintre lucrurile pe care le respecta Nebucadneţar era puterea superioară. Atunci când Daniel a putut să-i reamintească împăratului visul pe care acesta îl uitase, Nebucadneţar s-a prosternat la picioarele profetului. “Cu adevărat,” a zis el, “Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul împăraţilor, şi El descoperă tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta.” 4 Dumnezeu îi întâmpină pe oameni acolo unde se găsesc ei. Astfel, aşa cum S-a întâlnit cu Moise într-un rug aprins,5 tot aşa S-a întâlnit Dumnezeu cu Nebucadneţar în flăcările cuptorului aprins. “Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimântat, şi s-a sculat repede. A luat cuvântul, şi a zis sfetnicilor săi: ‘N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?’ Ei au răspuns împăratului: ‘Negreşit, împărate!’ El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: ‘Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!’” 6 Împăratul le-a spus tinerilor să iasă afară din cuptor. Apoi a declarat public: “Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!” 7 Evident, Dumnezeu câştigase atenţia şi respectul împăratului. Însă Nebucadneţar încă nu-L cunoştea pe Dumnezeu foarte bine, sau nu aşa de bine cum Îl cunoscuse Pavel, după experienţa de pe drumul spre Damasc. Împăratul era încă departe de a fi capabil să spună împreună cu Pavel: “Dacă cineva nu este de acord cu mine, este liber să gândească cum vrea.” 8 În schimb, Nebucadneţar a promulgat alt decret tiranic: “Orice om, din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, va fi făcut bucăţi, şi casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării, pentru că nu este nici un alt dumnezeu, care să poată izbăvi ca El.” 9 Printr-o manifestare în forţă, Dumnezeu l-a determinat pe Nebucadneţar să facă primul pas spre umilinţă şi spre bunăvoinţa de a asculta. La rândul lui, împăratul a făcut uz de forţă pentru a constrânge poporul să se închine acestui Dumnezeu puternic. Nebucadneţar nu era pregătit deocamdată pentru oferta generoasă de prietenie din Ioan 15:15. Găsim scris că într-un anumit moment, Daniel a îndrăznit să-i spună împăratului că Dumnezeu aştepta de la el să-i trateze pe slujitorii lui cu mai multă blândeţe: “De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale, şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!” 10 Mai înainte, Nebucadneţar îşi exprimase admiraţia faţă de încrederea pe care cei trei tineri evrei exilaţi o aveau în Dumnezeu. În cele din urmă, după câţiva ani de disciplină umilitoare, împăratul a fost dispus să recunoască public că “Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea. El face ce vrea cu oastea cerului şi cu cei ce locuiesc pe pământ. Nimeni nu se poate opune puterii Lui, nici nu poate să-I zică: “Ce faci?” “Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” “Am găsit cu cale,” a spus împăratul, “să fac cunoscut semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Prea Înalt faţă de mine. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui!” 11 Nebucadneţar era încă impresionat de putere, deşi a recunoscut în acelaşi timp că Dumnezeu a acţionat cu dreptate şi corectitudine atunci când a folosit forţa. Dar, de data asta, el nu a mai decretat ca toţi cei care ar fi refuzat să i se alăture pentru a se închina Dumnezeului cerului să fie “făcuţi bucăţi” sau aruncaţi în cuptorul încins. Mă întreb dacă Nebucadneţar a devenit vreodată mai mult decât un servitor umil, care recunoaşte autoritatea de suveran a Stăpânului său. Istorisirea biblică a vieţii lui se termină fără să menţioneze că el ar fi învăţat poporul despre dragoste şi încredere, fiind atât de diferită de relatarea despre Moise şi Pavel, prietenii lui Dumnezeu. Probabil că Nebucadneţar va trebui să înveţe despre libertate şi prietenie în viaţa viitoare, viaţa veşnică. El va fi dornic să înveţe, aşa cum este dornic un servitor umil şi ascultător. “Nici prin putere, nici prin tărie” Locul unde Nebucadneţar a poruncit poporului să îngenuncheze nu este departe de metropola contemporană Bagdad, capitala Iraqului. Conducătorul actual al acestei ţări are o mare admiraţie faţă de împăratul Babilonului din vechime. Însă această admiraţie nu a condus la o relaţie de pace între naţiunile din Estul Mijlociu. Cel puţin dacă Nebucadneţar ar fi servit ca model de conducere între prieteni, de guvernare care cheamă la unitate bazată pe încredere, şi nu pe forţă sau teamă. Dar în cazul în care împăratul Babilonului ar fi fost un astfel de conducător, bineînţeles că unii făuritori de imperii moderne nu l-ar fi considerat vrednic de admiraţia lor! Cât de mult trebuie să-Şi dorească Dumnezeu ca în această parte a lumii, unde aşa de mulţi oameni sunt copiii vechiului Său prieten Avraam, să poată fi restabilită încrederea şi prietenia. De ce oare nu intervine şi nu-Şi impune voinţa Cel Atotputernic? Oare nu a propovăduit chiar Isus că “la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă”? 12 Îndrăzneşte cineva să sugereze că există ceva ce Dumnezeu nu poate să facă? Dacă El, prin exercitarea tăriei şi a puterii, poate să-i transforme pe toţi locuitorii Orientului Mijlociu, ca să nu menţionăm şi restul lumii, în prieteni iubitori şi demni de încredere, atunci cine trebuie învinuit de ostilitate şi menţinere a suspiciunii? Dumnezeu Însuşi a răspuns la întrebările acestea. Biblia demonstrează în totalitatea ei sinceritatea şi semnificaţia explicaţiei Sale. “Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor!” 13 Solia aceasta a fost făcută de profetul Zaharia lui Zorobabel, căpetenia evreilor recent întorşi în Iuda din exilul babilonian. După şaptezeci de ani de disciplină în captivitate, poporului i se oferea încă o şansă de a dovedi că sunt vrednici să fie numiţi urmaşii tatălui lor Avraam, oportunitatea de a trăi împreună în pace şi armonie, astfel încât Ierusalimul să se cheme “Cetatea adevărului,” “Cetatea cea credincioasă.” 14 Ea putea fi un loc atât de sigur şi prietenos încât “iarăşi vor şedea pe uliţele Ierusalimului bătrâni şi femei în vârstă, fiecare cu toiagul în mână, din pricina marelui lor număr de zile. Uliţele cetăţii vor fi pline de băieţi şi fete, care se vor juca pe uliţe.” 15 Rapoarte despre cinstea şi bunătatea locuitorilor Ierusalimului urmau să se răspândească peste tot în lume, încât “multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim… În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: ‘Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!’” 16 Acesta a fost scopul lui Dumnezeu din totdeauna cu urmaşii lui Avraam, vechiul Său prieten, şi nu numai cu ei, ci şi cu toţi cei care, prin intermediul prieteniei şi încrederii copiilor lui Avraam, puteau să cunoască adevărul despre Dumnezeul lui Avraam. Solia lui Dumnezeu către Zorobabel a fost aceea că, deşi El dorea atât de mult să-l ajute pe Israel să devină un astfel de popor, lucrul acesta nu se putea face nici prin putere, nici prin tărie, ci numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Şi, în timp ce nimeni nu poate să se opună puterii lui Dumnezeu, aşa cum a recunoscut Nebucadneţar în cele din urmă, este totuşi posibil ca omul cel mai slab să spună “nu” glasului blând şi liniştit al dragostei şi adevărului. Prin putere şi prin tărie a chemat Dumnezeu la existenţă un univers infinit. Dar nici chiar puterea infinită nu a putut să păstreze loialitatea lui Lucifer, 17 îngerul Său cel mai strălucitor, sau să convingă pe mai mulţi dintre copiii lui Adam şi Eva să-L iubească şi să aibă încredere în Creatorul lor. Prin putere şi prin tărie, când pierduse aproape orice contact cu neamul omenesc, cu durere Dumnezeu a înecat lumea întreagă în potop. Dar puterea şi tăria nu au reuşit să câştige încrederea urmaşilor lui Noe. Ei nu au avut nici o îndoială cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Au recunoscut puterea Sa superioară. Dar, ca şi demonii descrişi în epistola lui Iacov, numai faptul că se gândeau la Dumnezeu îi făcea să tremure de frică. 18 Se putea spune că ei credeau în Dumnezeu, dar nu aveau nici o dorinţă de a se încrede în El ca într-un prieten. În schimb, au construit turnul Babel, pentru a fugi de El. Prin putere şi prin tărie Şi-a recuperat Dumnezeu poporul din robia egipteană şi i-a aşezat în ţara Canaan. Dar toată puterea Lui nu a reuşit să le câştige încrederea. Iarăşi şi iarăşi ei au manifestat mai multă credinţă în zeii cei cruzi ai păgânilor. Împăratul Solomon L-a cunoscut odată pe Dumnezeu aşa de bine încât, cu înţelepciune inspirată, a putut să scrie cartea Proverbe. Dar mai târziu a sacrificat chiar pe unii dintre proprii săi copii lui Moloh, zeul înspăimântător. 19 “Ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor!” Ceea ce L-a determinat pe Dumnezeu să trimită această solie lui Zorobabel nu a fost lipsa puterii şi a tăriei. Cel ce vorbea era “Domnul oştirilor.” Cine poate cunoaşte mai bine restricţiile folosirii puterii? Unii înţeleg că Zaharia 4:6 accentuează faptul că scopurile lui Dumnezeu nu pot fi realizate prin putere şi tărie omenească, ci numai prin puterea şi tăria lui Dumnezeu. Dar în acest pasaj, contrastul este între folosirea puterii şi maniera prin care lucrează Duhul Sfânt. Lucrurile pe care le doreşte Dumnezeu cel mai mult, pace permanentă, libertate, încredere şi prietenie, nu pot fi obţinute prin forţă, şi cu atât mai puţin prin teamă. Dacă supunerea şi slujirea mecanică era tot ceea ce-Şi dorea Dumnezeu, atunci ar fi putut obţine aceasta într-o secundă. “În genunchi, altfel vă voi arunca în foc!” Dar Dumnezeu nu este un Nebucadneţar ceresc. El ar muri mai degrabă, decât să guverneze prin forţă şi teamă. Iar într-o zi, pentru a clarifica pentru totdeauna această chestiune, a trebuit să plătească cu viaţa. Isus a explicat cum lucrează Duhul Sfânt. El învaţă, convinge, îndeamnă. Duhul Sfânt nu are mai puţină putere sau tărie decât Tatăl sau Fiul, deoarece şi El este Dumnezeu. Dar El lucrează folosind cea mai mare şi, în acelaşi timp, cea mai durabilă putere, autoritatea convingătoare a adevărului. Pavel vorbeşte de puterea adevărului care îi aduce pe oameni înapoi la încredere. 20 Dar acest gen de putere nu este recunoscut de oricine. Ea este eficientă doar în cazul celor dispuşi să asculte, celor profund mişcaţi, nu de tunetele de pe Sinai, ci de adevărul prezentat liniştit, cu dragoste. Duhul Sfânt a stăruit cu blândeţe pe lângă Iuda, în timp ce Învăţătorul spăla picioarele murdare ale trădătorului. Îngerii loiali trebuie să fi fost copleşiţi în timp ce priveau la Creatorul universului, Cel la care se închinau şi pe care Îl adorau, plecat pe genunchi de bunăvoie, slujindu-l în umilinţă pe ucenicul Său necredincios. În acelaşi timp, Duhul Sfânt apela şi la îngeri, şi înţelegerea lor cu privire la bunătatea lui Dumnezeu a fost cu mult lărgită în acea seară, în camera de sus. Dar Iuda, trădătorul, a rămas neclintit. A spus “nu” glasului duios al Duhului Sfânt. De ce nu l-a nimicit Dumnezeul indignat, datorită acestui refuz atât de nerecunoscător în faţa unei asemenea influenţe iubitoare? Îngerii continuau să înveţe cum Tatăl, cu tristeţe, lăsa ca alt copil al Său neascultător să suporte consecinţele naturale. Câteva ore mai târziu, în întunericul respingerii adevărului, Iuda s-a sinucis. Câţiva ani mai târziu, Duhul Sfânt l-a inspirat pe Ioan să relateze în scris acel moment memorabil, pentru ca noi să-l putem citi. Aşa, probabil, unii dintre noi am putea fi atât de mult impresionaţi, ca şi îngerii, încât să ne punem mai mult încrederea în acest Dumnezeu atât de delicat. 21 Asemenea încredere nu se porunceşte. Nu este produsă prin ameninţarea cu distrugerea. Este câştigată prin adevărul despre Dumnezeu, atât de mişcător prezentat acolo, în camera de sus, şi cu alte sute de ocazii înregistrate în cele şaizeci şi şase de cărţi. Aceasta este maniera plină de putere prin care Duhul Sfânt caută să împlinească scopul lui Dumnezeu de a popula universul cu prieteni încrezători şi demni de încredere. “Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor!”
Copyright