Sondaje recente au demonstrat că persoanele cele mai de încredere în societatea noastră sunt preoţii şi medicii. Cele mai puţin credibile sunt politicienii şi vânzătorii de maşini la mâna a doua, deşi unii cred că pe ultimul loc ar trebui să se afle avocaţii. Am văzut odată un tricou pe care era desenat un rechin flămând, cu următoarea inscripţie: “Rechinii nu mănâncă avocaţi. Respect profesional.”

Cele spuse mai sus pot fi nedrepte faţă de aceste profesii. Sunt cu totul nedrepte faţă de reprezentanţii acestor profesii care sunt adevărate modele de seriozitate. Dar faptul că cineva a ales să fie un slujitor al evangheliei nu garantează că el este vrednic de încredere. Tragediile din mass media au demonstrat prea des că lucrurile stau exact pe dos.

Aceste sondaje au fost iniţiate spre a măsura tendinţele recente în opiniile oamenilor despre gradul lor de încredere în Dumnezeu. Se pare că şi în teritoriile aşa zis creştine, încrederea în Dumnezeu a fost erodată puternic.

Dumnezeu trebuie să fie trist observând aceste tendinţe. Se pare însă că oamenii au mai puţină încredere în El pentru un motiv nu prea obiectiv. Resping oare oamenii pe Dumnezeul prietenos al lui Avraam, Moise şi Iov, pe Dumnezeul care este ca Isus, pe Dumnezeul care vrea să fim prietenii Lui?

Ar trebui să fie un motiv de speranţă faptul că oamenii conştienţi găsesc a fi imposibil să se încreadă într-un Dumnezeu care nu este vrednic de încrederea lor. Ceea ce produce mare suferinţă lui Dumnezeu este că mulţi dintre copiii Săi nu Îl cunosc aşa cum este.

De-a lungul călătoriilor mele prin Britania, am întrebat deseori oameni care au puţină, sau nu au deloc încredere în Dumnezeu, dacă a fost cândva un timp în viaţa lor când au crezut.

- Da, a fost. Am fost credincios când eram mic.

- Spuneţi-mi, cum credeaţi atunci că este Dumnezeu?

Când au terminat cu explicaţiile, în cele mai multe cazuri a trebuit să fiu de acord că nici eu nu aş avea încredere în El, dacă ar fi aşa cum Îl vedeau ei.

Scopul meu era de a înţelege poziţia lor, dar uneori, când a fost potrivit, am riscat să sugerez că există, poate, o altă cale de a privi la Dumnezeu. “Este posibil,” am întrebat eu uneori, “ca Dumnezeu să fi fost prezentat greşit sau înţeles greşit?”

Uneori, expresia de pe feţele acelor englezi, irlandezi, scoţieni sau galezi m-a făcut să adaug: “Ce aţi spune dacă Dumnezeu ar fi, de fapt, o Persoană infinit de puternică, dar în aceeaşi măsură Persoana care nu preţuieşte nimic mai mult decât libertatea şi individualitatea noastră, un Dumnezeu care preferă să ne trateze nu ca servitori, ci ca prieteni?”

“Mi-ar plăcea să pot crede aşa ceva,” erau unele răspunsuri.

“Dacă aş putea fi sigur că este adevărat, aş deveni şi eu credincios,” era ideea altor răspunsuri.

Are sens să ai “încredere prin credinţă?”

Cum poate Dumnezeu să convingă pe copiii Săi despre adevărul despre Sine? “Aşa ceva se acceptă prin credinţă,” este răspunsul obişnuit al multor credincioşi. “Prin credinţă în ce?” am putea întreba. “Nu, eu nu spun prin credinţă în cineva sau ceva,” răspunde credinciosul. “Eu spun că există unele lucruri pe care le poţi cunoaşte doar prin credinţa însăşi.”

Astfel este folosit cuvântul “credinţă” spre a descrie un mod de a cunoaşte ceva în absenţa unor dovezi suficiente sau în lipsa oricăror dovezi. Există chiar o legendă care spune că un elev descria credinţa astfel: “Să crezi că ceea ce ştii nu este aşa.” Sigur, puţini credincioşi ar merge aşa departe. Dar unii explică astfel: “Credinţă înseamnă a crede atunci când bunul simţ îţi spune să nu crezi.” Ar putea fi acesta motivul pentru care aşa de multor oameni le este greu să creadă în Dumnezeu? Nu cred deoarece nu pot sau nu vor să facă ceva împotriva bunului simţ?

Copiii aud toată viaţa, de la părinţi sau profesori, apelul insistent de a avea bun simţ. Trebuie să le spunem acum că, în ceea ce priveşte încrederea în Dumnezeu, trebuie să renunţe la acest ghid?

Ştiu că este adevărat

După liceu, am avut privilegiul să învăţ la o facultate creştină. Acolo am cunoscut pe fata care a devenit soţia şi prietena mea timp de mai bine de 50 de ani. După cum era obiceiul în asemenea instituţii, dormitorul fetelor era aşezat cu prudenţă la celălalt capăt al campusului faţă de dormitorul băieţilor. După standardele de astăzi, aceste reguli de comportament social sunt considerate vechi şi demodate.

În atmostera tentantă a fiecărei primăveri, când începea să înflorească un anumit piersic din centrul campusului, iar prieteniile începeau să înmugurească în şcoală, staff-ul facultăţii îşi dubla efortul de a proteja interesele academice ale elevilor din grija lor. Când se părea că un tânăr este în pericolul de a face declaraţii premature sau nepotrivite, temuta supraveghetoare a fetelor îl invita în biroul ei pentru o consultaţie incomodă.

 “Tinere,” începea ea cu amabilitate solemnă, “nu ai avut prea multe ocazii să o cunoşti bine pe această tânără” (din cauza regulilor stricte, acesta era un adevăr de necombătut).

 “Nu crezi că bunul simţ te obligă să aştepţi să o cunoşti mult mai bine înainte de a lua o decizie finală? Poate ar fi bine să mergi la vară în vizită la ea acasă, să vezi cum îşi tratează părinţii şi cum participă la treburile casei.” 

 “Nu este nevoie să o cunosc mai bine,” răspundea studentul politicos. “Chiar m-am rugat pentru această problemă, şi am un simţământ interior că ea este cea pe care Dumnezeu doreşte să o aleg să-mi fie soţie.”

 “Tinere, ştim cu toţii, nu-i aşa, că nu este sigur să avem încredere în sentimente, mai ales în acest anotimp al anului. Niciodată nu poţi fi prea atent, atunci când este vorba să alegi persoana cu care îţi vei petrece tot restul vieţii.”

 “Dar nu ne-aţi spus dumneavoastră ieri, la serviciul divin, că atunci când trebuie să hotărâm să-I dăm inima lui Dumnezeu, nu trebuie să ne îndoim şi să punem multe întrebări, aşa cum facem cu ştiinţa sau istoria? Acum îmi spuneţi că în privinţa alegerii tovarăşului de viaţă trebuie să facem investigaţii serioase. Dar când este vorba să alegem pe Dumnezeul cu care ne vom petrece toată veşnicia, putem fi siguri să contăm pe inimă mai mult decât pe creier.”

 “Tinere, aceasta este diferenţa dintre cunoaşterea seculară şi credinţa religioasă. Când este vorba de lucruri spirituale, nu trebuie să lăsăm creierul să se amestece în treburile inimii.”

 “Mulţumesc, doamnă pedagog, pentru sfaturile amabile. Dar decizia mea este luată deja. Fata a acceptat cererea în căsătorie, vă invităm la nunta noastră. Nu vă fie teamă, totul va fi bine. Îmi spune inima că ea este aleasa mea.”

Am auzit recent un predicator afirmând cu convingere:

- Cred că Dumnezeu poate fi crezut, deoarece prin credinţă acest lucru este adevărat. Vreţi să ştiţi de ce sunt aşa sigur că acesta este adevărul? Pur şi simplu ştiu că ştiu că ştiu că ştiu că este adevărat!”

- De unde vine o asemenea credinţă? 

- Este darul lui Dumnezeu, o roadă a Duhului Sfânt.

- Atunci de ce nu au toţi oamenii acest dar?

- Oh, Dumnezeu nu dă acest dar decât celor pe care îi alege El. Şi dacă te simţi ispitit să crezi că Dumnezeu este arbitrar sau nedrept, nu uita avertizarea lui Pavel din Romani 9.20, când ne spune să nu punem în discuţie căile nevăzute ale lui Dumnezeu.

Dar mulţi oameni au îndrăznit să pună în discuţie aceste căi şi, nereuşind să găsească o explicaţie, au încetat să se mai încreadă într-un astfel de Dumnezeu.

Poate cineva să refuze darul credinţei?

Există un alt fel de a explica de ce nu posedă toţi darul credinţei. S-a afirmat că decizia lui Dumnezeu de a da credinţă unora şi nu şi celorlalţi ar viola alte două daruri preţioase ale lui Dumnezeu – libertatea şi capacitatea de a alege. Aceştia cred că Dumnezeu oferă tuturor darul credinţei, şi că toţi au libertatea şi puterea de a accepta sau respinge. Din nefericire, unii aleg să refuze.

Totuşi, mulţi dintre cei care iau această poziţie înţeleg credinţa ca o capacitate şi dispoziţie oferite de Dumnezeu, care te fac să crezi fără dovezi. Rămâne însă întrebarea: Pe ce bază ia cineva decizia finală de a accepta sau respinge darul credinţei? Este nevoie să apelăm la bunul simţ? Dacă ţinem seama de definiţia credinţei de mai sus, este imposibil să crezi atunci când bunul simţ spune să nu crezi.

Care este deosebirea dintre credinţă şi încredere?

Deseori se fac încercări de a trasa deosebirile dintre credinţă şi încredere. Când citim Noul Testament, ar trebui să ştim că termenii credinţă şi încredere sunt traduceri ale aceluiaşi cuvânt grecesc pistis. Deoarece multe versiuni ale Bibliei folosesc aceste cuvinte, trebuie să evităm a trasa sensuri diferite pentru ele, ca şi când în greceşte ar exista mai multe cuvinte.

De exemplu, atunci când temnicerul din Filipi a întrebat pe Pavel şi Sila ce trebuie să facă spre a fi mântuit, ei au dat un răspuns care a devenit subiectul multor predici. Care au fost exact cuvintele lor? ¹

“Crede în Domnul Isus” sunt cuvintele familiare ale versiunii King James din 1611.

“Pune-ţi credinţa în Domnul Isus” spune traducerea God’s New Covenant din 1989.

“Ai încredere în Domnul Isus” traduce Revised English Bible din 1989.

Credinţă, încredere, ele sunt în esenţă acelaşi lucru. Dacă încrederea este autentică, sau dacă credinţa este doar opinie sau speranţă, acest lucru nu poate fi determinat decât de context. Iacob spune că şi demonii au o credinţă în Dumnezeu. Cuvântul grecesc este acelaşi. În context, Iacob explică ce fel de credinţă au ei în Dumnezeu, care îi face să se înfioare. ²

Este încrederea în Dumnezeu un salt în beznă?

Dumnezeu doreşte încrederea nostră, altfel nu vom putea avea niciodată prietenia din Ioan 15.15. Dar El nu ne cere să avem încredere în El ca într-un străin. A avea încredere în cineva pe care nu îl cunoaştem ar putea fi ca un joc de noroc, ca un salt periculos în beznă. Dumnezeu nu încurajează asumarea unui asemenea risc.

Gândiţi-vă cât de departe a mers El spre a Se face cunoscut. “El ne-a vorbit în multe rânduri şi în multe feluri.” Mai mult decât atât, “ne-a vorbit prin Fiul Său,” Cel care a putut spune la sfârşitul unei vieţi fără egal: “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” ³

Felul în care a trăit Isus, felul în care a tratat oamenii, lucrurile pe care le-a descoperit despre Tatăl şi, mai mult decât toate, modul unic şi cumplit în care a murit, toate acestea au fost revelaţia cea mai clară a adevărului că Dumnezeu este demn de încrederea pe care universul o va vedea sau cere vreodată.

Acest lucru presupune, desigur, respect pentru raportul Bibliei. Încrederea în Biblie nu cere un dezinformat salt în beznă. Există unele documente religioase care invită la acest fel de salt al credinţei. Dar Biblia insistă la o cercetare aprofundată a dovezilor, înainte de a lua decizia credinţei.

După cum raportează cartea Genezei, primul care a pretins că nu se poate avea încredere în Dumnezeu a fost şarpele, în grădina Eden. Cartea Apocalips, ultima dintre cele 66, identifică şarpele acuzator ca fiind “Diavolul şi Satana, cel care înşeală întrega lume.” Este descris ca lider al rebeliunii din cer, care a avut ca rezultat alungarea lor din cer. ⁴ Numele Diavol şi Satana înseamnă acelaşi lucru, adversar, acuzator. Chiar Isus, care era atât de amabil cu cei mai mari dintre păcătoşi, l-a numit “mincinos şi tatăl minciunilor.” ⁵

 “Dumnezeu v-a minţit,” spunea Satana primilor părinţi ai rasei umane. “Cum puteţi avea încredere într-un dumnezeu care nu spune adevărul? Nu veţi muri dacă mâncaţi din fructul oprit.” ⁶

 “În realitate, dacă mâncaţi din fructul oprit veţi deveni asemenea lui Dumnezeu. Cât de egoist poate fi, să vă lipsească de ceva aşa de binefăcător! Cum poate fi aşa lipsit de inimă şi neiertător, ca să vă ameninţe cu moartea la prima abatere? Un Dumnezeu iubitor ar oferi măcar o a doua şansă. ‘Ori vă supuneţi, ori muriţi!’ Cum puteţi să vă închinaţi cuiva aşa de răzbunător şi sever? Un asemenea Dumnezeu pretenţios şi arbitrar nu este demn de închinarea şi încrederea voastră.”

Dacă Dumnezeu este aşa cum L-a prezentat Satana, Adversarul are dreptate că nu are sens să ai încredere într-un asemenea tiran. Prin urmare, nu există nici o posibilitate de a stabili prietenia şi libertatea oferite de Isus ucenicilor Săi.

Dar Cel împotriva căruia îşi îndrepta Satana acuzaţiile nu era altul decât Isus Însuşi. Cel ce a venit să ne aducă adevărul este Creatorul universului. ⁷

Răspunsul lui Dumnezeu 

A răspuns Dumnezeu acestor acuzaţii? Credem noi că răspunsul Lui este o temelie suficientă pentru încrederea noastră?

Asemenea acuzaţii nu pot fi respinse prin simple dez-minţiri. Chiar dacă dezminţirile vin de la Dumnezeu Însuşi, cum putem şti dacă ele sunt adevărate? Satana a făcut şi el afirmaţii, uneori cu mari demonstraţii de autoritate şi forţă.

Dar nici dezminţirile, nici demonstraţiile de forţă nu pot restabili integritatea şi încrederea. Chiar Isus avertiza împotriva acceptării simplelor afirmaţii, chiar dacă aparent ele sunt însoţite de puteri supranaturale.

El vorbea despre apariţia unor conducători religioşi, care vor face tot felul de declaraţii false, chiar pretinzând că ei sunt Hristos. Ei vor face semne mari şi minuni spre a dovedi autenticitatea afirmaţiilor lor. “Să nu-i credeţi,” spunea Isus. ⁸

 “Aveţi grijă să nu vă înşele cineva! Vor veni mulţi în numele Meu şi vor zice: “Eu sunt Hristosul” şi vor înşela pe mulţi.” ⁹

 “Dragi prieteni,” avertiza apostolul Ioan mai târziu, “nu vă încredeţi în toţi cei ce pretind că au Duhul, ci încercaţi-i să vedeţi dacă au Duhul care vine de la Dumnezeu. Căci au apărut mulţi profeţi mincinoşi.” ¹⁰

Descriind eforturile lui Satana de a trage în tabăra lui întreaga lume chiar înaintea celei de-a doua veniri a lui Isus, Ioan spune că Diavolul va folosi autoritate şi putere însoţite de minuni mari, făcând să se pogoare foc din cer înaintea oamenilor. Rezultatul va fi că “toţi locuitorii pământului” vor fi amăgiţi, cu excepţia celor puţini, rămaşi loiali lui Dumnezeu. ¹¹

Şi profeţii pot minţi

Cu foarte mult timp în urmă, Moise avertizase pe copiii lui Israel să nu se lase amăgiţi de minuni. "Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise, şi va face o minune sau un semn ca să te facă să te închini unor dumnezei la care nu te-ai închinat mai înainte; chiar dacă minunea sau semnul se împlineşte, să nu te duci după el.” ¹³

În Vechiul Testament este descrisă istoria unui profet din Iuda trimis de Domnul cu o solie la regele Ieroboam. După îndeplinirea misiunii, el trebuia să refuze orice ofertă de ospitalitate şi să se întoarcă acasă pe alt drum.

Acest “bărbat al lui Dumnezeu” era un slujitor credincios al Domnului, obişnuit să se supună fără să pună la îndoială vocea autorităţii.

 “Dumnezeu a zis! Eu cred! Este suficient!” era calea lui umilă, dar vulnerabilă, de a determina adevărul.

Profetul şi-a transmis solia. Dar când împăratul l-a invitat să rămână la masă, răspunsul a fost fără ezitare:

 “Chiar dacă mi-ai da jumătate din averea ta, tot nu voi rămânea la tine, să mănânc sau să beau cu tine. Domnul mi-a poruncit să nu mănânc şi să nu beau nimic şi nici să nu mă întorc pe acelaşi drum.” ¹³

Fiii unui bătrân profet care locuia în apropiere au spus tatălui lor despre profetul din Iuda şi solia lui pentru împărat.

“Pe unde a plecat?” a întrebat bătrânul.

Ei i-au arătat drumul. “Puneţi şaua pe măgarul meu” a spus el băieţilor săi, şi a pornit în urmărirea profetului. L-a găsit odihnindu-se sub un stejar pe marginea drumului.

“Tu eşti profetul din Iuda?” a întrebat bătrânul.

“Eu sunt.”

“Vino cu mine acasă, să iei ceva să mănânci.”

“Nu pot. Dumnezeu mi-a poruncit cu asprime să nu mă opresc să mănânc cu nimeni pe drum. Şi când Dumnezeu îmi spune ce este de făcut, pentru mine este de ajuns.” 

 “Nici o problemă,” a spus bătrânul, “şi eu sunt profet ca tine, şi Domnul a trimis la mine un înger să-mi spună să te iau acasă la mine şi să te găzduiesc.” Dar bătrânul profet minţea. ¹⁴ 

 “Vrei să spui că Dumnezeu a schimbat planul? Fie; dacă “Dumnezeu zice, eu cred!” Înşelat, omul din Iuda a plecat cu bătrânul profet.

Povestea are un sfârşit trist, iar cineva ar putea să întrebe: “De ce a fost aşezată în Biblie această întâmplare?” Tânărul profet nu avea nici un motiv să bănuiască faptul că bătrânul îl minte. Ar fi fost grosolan să sugereze aşa ceva. Dar nu avea nici un motiv să accepte fără să pună la îndoială contradicţiile dintre cele două porunci ale lui Dumnezeu. Dacă cel puţin şi-ar fi rezervat, cu politeţe, dreptul de a cerceta…

Cât de des auzim astăzi afirmaţii ale învăţătorilor religioşi care spun că Dumnezeu, prin îngeri sau Duhul Sfânt, le-a spus una sau alta! Ar fi nepoliticos din partea noastră să negăm ce spun ei. În plus, Dumnezeu a vorbit deseori pe această cale. Dar Dumnezeu ne-a şi avertizat să ne păzim. Şi profeţii pot minţi.

Ai cumpăra doctorii de la acest om?

Era un moment plin de emoţie în viaţa Americii secolului XIX, când vânzătorul ambulant de medicamente intra în localitate, cu căruţa lui plină ochi cu medicamente moderne. “Spune-mi ce te doare, şi te vindec la sigur!” era strigătul lui convingător.

Mărturiile celor pe care îi vindecase în mod miraculos, plus naivitatea oamenilor, făceau afirmaţiile acestui negustor ambulant destul de convingătoare. Era clar că medicamentele lui meritau fiecare bănuţ pe care îl cerea.

Dar afirmaţiile lui nu erau deloc mai exagerate decât cele ce se făceau în secţiunea de medicamente a catalogului Sears Roebuck din 1902. Se oferea alinare rapidă pentru dureri pe care medicina modernă se luptă încă să le rezolve. Toate medicamentele acelea erau însoţite de garanţia Sears.

Găseaţi acolo “vindecare sigură” pentru fumat, alcoolism, droguri şi obezitate. Era acolo “leac mexican” garantat “sigur” contra durerilor de cap în 15 minute. Găseaţi medicamentele cu arsenic ale doctorului Rose, “absolut nevătămătoare” care garantează frumuseţea oricui, “indiferent de gradul de desfigurare al cuiva.” Pilulele pentru nervi şi cap ale doctorului Hammond “garantate categoric” pentru o listă întreagă de boli, erau bune chiar pentru lipsă de memorie. “Oricare ar fi cauza bolii sau cât de severă este ea, pilulele dr. Hammond vă vindecă.”

Clientul nehotărât era asigurat că toate produsele Sears au fost pregătite după reţetele “celor mai renumite autorităţi medicale mondiale,” şi era avertizat să se “ferească de medici care îi sperie pe oameni, făcându-i să cumpere medicamente fără valoare” din altă parte. Astăzi, Sears Roebuck sunt primii care îi avertizează pe clienţii lor să nu accepte asemenea pretenţii incredibile.

Peste tot în jurul nostru, în domeniul religiei, în piaţă, la televizor, suntem permanent confruntaţi cu reclame în competiţie. Este evident că nu toate pot fi adevărate. Am face bine să ascultăm sfatul apostolului Pavel: “Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.” ¹⁵

Nu există scurtături pentru adevăr

Faptul că Biblia invită la cercetare, insistă pentru investigare serioasă şi avertizează contra naivităţii, chiar dacă afirmaţiile sunt însoţite de semne şi minuni, pledează pentru gradul înalt de seriozitate al acestei Cărţi. Desigur, chiar şi cataloagele Sears Roebuck avertizează clienţii contra doctorilor neserioşi. Dar eu nu aş avea încredere într-o mişcare religioasă, teolog sau carte care ar descuraja sau, şi mai rău, ar interzice, analiza sinceră şi serioasă a credinţelor fundamentale.

Când un profesor de religie pare ameninţat de întrebări respectoase, dar penetrante, puse de elevii lui, când devine foarte defensiv, chiar enervat că elevii insistă cu întrebările, există motive să presupunem că poziţia profesorului este lipsită de dovezi adecvate, iar acest lucru subminează încrederea.

Încrederea poate fi distrusă repede. Şi nu există scurtături pentru refacerea ei. Aici, afirmaţiile nu dovedesc nimic.

Hitler pretindea că în el se poate avea încredere. Când Satana a pus la îndoială autenticitatea credinţei lui Iov, Dumnezeu nu a rezolvat problema printr-un decret divin. Din contră, El a permis demonstraţia dureroasă a faptelor. Aceasta este calea lui Dumnezeu de a stabili adevărul.

Chiar dacă Dumnezeu a fost acuzat pe nedrept că nu este vrednic de încredere, acuzaţia nu poate fi clarificată decât într-un singur fel. Încrederea în El poate fi restabilită şi confirmată doar prin demonstaţie de-a lungul unei lungi perioade de timp şi într-o mare varietate de împrejurări, mai ales cele dificile. Biblia, toate cele 66 de cărţi, este un raport al acestei demonstraţii.

Autoritatea adevărului

În duminica de după răstignirea lui Isus, pe când doi dintre ucenicii Lui se îndreptau spre Emaus, încrederea a fost aspru cercată. Ei erau tulburaţi de moartea Conducătorului lor, despre care “sperau că este Cel care va elibera pe Israel.” ¹⁶ Isus S-a apropiat de ei pe drum, dar ei nu L-au recunoscut. Aceşti bărbaţi aveau nedumeriri serioase, care meritau răspunsurile Domnului. Dar El nu a descoperit cine este. În schimb, El i-a purtat prin Vechiul Testament, raportul “multelor şi variatelor căi” în care a vorbit Domnul “prin profeţi.” Mi-ar fi plăcut să aud relatările şi evenimentele pe care le-a ales El. Cei doi au recunoscut că s-a răspuns la toate întrebările lor, şi asta fără să ştie cine era Cel care i-a condus prin Scriptură.

De ce nu le-a spus Isus cine este? Din respect pentru El, ei ar fi acceptat cu bucurie orice explicaţie. “A spus Isus! Noi credem! Este suficient!”

Din această cauză cred eu că Isus a rămas în umbră. El nu dorea ca ei să rişte să accepte spusele Lui din cauza autorităţii Sale. Ar fi putut fi Satana deghizat, cel care “se transformă în înger de lumină.” ¹⁷

Isus nu a fost satisfăcut decât atunci când cei doi bărbaţi au ajuns la o încredere inteligentă, bazată pe dovezi adecvate. Abia atunci li S-a descoperit El.

Dumnezeu nu doreşte ca noi să credem ceea ce spune El doar pe baza autorităţii Sale, ca Suveran al universului. El doreşte să ne încredem în El descoperind ce fel de Persoană este El, şi doreşte să avem încredere în El în lumina adevărului.