Asemănarea lui Hristos cu Dumnezeu din primul capitol din Evrei, este doar o introducere în vederea prezentării asemănării Sale cu oamenii, care este tratată în cel de-al doilea capitol.

Asemănarea Lui cu Dumnezeu, aşa cum apare în primul capitol, este doar baza unei înţelegeri reale a asemănării Lui cu oamenii, prezentată în capitolul doi.

Şi această asemănare cu Dumnezeu, aşa cum este prezentată în primul capitol din Evrei, este asemănare, - nu doar ca o fotografie sau reprezentare; ci este asemănare în sensul că este identic în chiar natura Sa - chiar „întipărirea Fiinţei Lui,” Duh din Duhul Lui, Fiinţă din Fiinţa lui Dumnezeu.

Fiind tratată înainte de prezentarea asemănării Sale cu oamenii, ea trebuie să ne facă să înţelegem că asemănarea lui Hristos cu omul se petrece, de asemenea, nu numai în formă, ci chiar în esenţă. Altfel, întreg capitolul unu din Evrei, cu toate detaliile lui informaţionale, ar fi fără sens şi rău plasat.

Deci, care este adevărul despre Hristos făcut asemenea oamenilor, prezentat în al doilea capitol din Evrei?

Păstrând în minte gândul principal din capitolul unu şi din primele patru versete ale celui de-al doilea capitol - Hristos diferit de îngeri, mai pe sus de îngeri, ca Dumnezeu - vom începe cu versetul cinci din capitolul doi, unde se lansează ideea despre Hristos diferit de îngeri, mai pe jos de îngeri, ca om.

Aşa că, citim: ”În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare, despre care vorbim. Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: ‚Ce este omul ca să-Ţi aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puţină vreme mai pe jos de îngeri, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale: toate le-ai supus supt picioarele lui.’ În adevăr, dacă i-a supus toate nu i-a lăsat nimic nesupus. Totuşi, acum, încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Dar pe Acela, care a fost făcut ‚pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii,’ adică pe Isus, Îl vedem ‚încununat cu slavă şi cu cinste,’ din pricina morţii, pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu El Să guste moartea pentru toţi” (Evrei 2,5-9).

Asta înseamnă că Dumnezeu n-a supus îngerilor lumea viitoare, ci omului; totuşi nu omului căruia îi dăduse iniţial lumea în stăpânire. Pentru că, deşi aşa a fost, în prezent “încă nu vedem.” Omul şi-a pierdut stăpânirea şi, în loc să aibă toate lucrurile supuse la picioare, el însuşi este acum supus morţii. Şi asta numai pentru faptul că este supus păcatului, deoarece “printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5,12). Omul este, deci, supus morţii pentru că este supus păcatului şi moartea este singura plată a păcatului.

Cu toate acestea, adevărul veşnic este că nu îngerilor a supus El lumea viitoare, ci omului, şi acum Isus Hristos este Omul.

Deşi stăpânirea i-a fost dată omului dar acum nu vedem aşa ceva, deşi omului i-a fost dată stăpânirea peste tot dar acum vedem că a pierdut-o, putem totuşi „să-L vedem pe Isus,” ca om, venind să recucerească stăpânirea iniţială. Îl „vedem pe Isus” ca om, venind să-Şi supună toate lucrurile.

Primul om căruia i s-a încredinţat stăpânirea a fost Adam. Cel căruia I s-a încredinţat după căderea lui Adam, a fost Isus, al doilea Adam. Primul Adam a fost făcut puţin mai pe jos decât îngerii, celălalt Adam, Isus, a fost şi El făcut “puţin mai pe jos decât îngerii”.

Primul Adam n-a rămas în postura în care a fost creat – „mai pe jos decât îngerii.” El şi-a pierdut condiţia, ajungând şi mai jos, devenind supus păcatului şi, prin acesta suferinţei, chiar suferinţei morţii.

Cât despre “celălalt Adam,” îl putem vedea în acelaşi loc şi în aceeaşi stare: Îl vedem pe Isus “care a fost făcut pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii…din pricina morţii pe care a suferit-o.” Şi iarăşi: “Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul.”

Cel ce sfinţeşte este Isus. Cei ce sunt sfinţiţi sunt oamenii de orice neam, seminţie, limbă şi popor. Şi un om sfinţit, din orice neam, seminţie, limbă şi popor, constituie demonstraţia divină că orice suflet, de orice seminţie, neam, limbă sau popor, poate fi sfinţit. Iar Isus, fiind unul dintre aceştia, pe care El ar putea să-i ducă în slavă, este dovada că El face parte din omenire; că El, ca om, ca toţi oamenii, este ”dintr-unul” şi, de aceea “nu-I este ruşine să-i numească fraţi.”

Aşadar, aşa cum în cer Isus era mai pe sus de îngeri, ca Dumnezeu; tot aşa, pe pământ, a fost mai pe jos decât îngerii, ca om. Aşa cum în cer, fiind superior îngerilor, ca Dumnezeu, El şi Dumnezeu erau dintr-unul; tot aşa pe pământ, fiind mai pe jos ca îngerii, ca om, El şi omul au fost „dintr-unul.” Astfel că, tot atât de sigur pe cât, în ceea ce priveşte dumnezeirea, Isus şi Dumnezeu sunt dintr-unul - dintr-un Spirit, natură, fiinţă, tot aşa în ceea ce priveşte omenescul, Hristos şi omul sunt “dintr-unul” - în trup, fiinţă, natură.

Asemănarea lui Hristos cu Dumnezeu este în egală măsură în fiinţă şi formă. La fel şi asemănarea cu omul. Altfel, primul capitol din Evrei n-ar avea sens ca introducere la capitolul doi, antitezele dintre primul şi al doilea capitol îşi pierd semnificaţia, iar primul capitol, ca introducere la al doilea, este gol şi nelalocul lui.

...

Intro 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Concluzie