Totul este gata...
Carti

„În Hristos”

Capitolul 13 - Pacatul Cetatii; Gili Cârstea

CARTE

Deşi “Hristos în voi” este taina evlaviei, totuşi acesta nu este decât un aspect al adevărului despre sanctuar. Al doilea aspect, la fel de important, este “noi în Hristos,” şi aş îndrăzni să sugerez că şi el este prea puţin înţeles şi apreciat de rămăşiţă.

Pavel foloseşte expresia “în Hristos” de zeci de ori în epistolele Sale. Ce se ascunde în spatele ei? De asemenea, Domnul Isus Hristos se referă şi El la acest adevăr important, atunci când vorbeşte despre cei care vor primi Duhul Sfânt, şi de asemenea când vorbeşte despre Sine.

Ioan 10,38: ...să ştiţi că Eu sunt în Tatăl.

Ioan 14,10.11: Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine? ...Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine.

Ioan 14,20: În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.

Ioan 15,4.5-7: Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi... Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

Romani 8,1: Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.

1Corinteni 15,22: Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.

2Corinteni 5,17: Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.

Galateni 3,28: ...nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus.

Efeseni 2,6.10.13: El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.

Filipeni 4,13: Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.

2 Timotei 3,12: De altfel, toţi cei care vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.

1 Ioan 4,13: Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi, prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.

Simbol, sau realitate?

Aceste referiri importante la locuirea Domnului Isus Hristos “în Tatăl,” sau la locuirea noastră “în Hristos,” au fost socotite de prea multe ori simple metafore, formule stilistice care să înfrumuseţeze limbajul comunicării evangheliei. Foarte puţini dintre noi au suspectat un sens real al acestor expresii în ordinea universului, în alcătuirea familiei comune a lui Dumnezeu. Cauza acestei situaţii este probabil aceeaşi limitare la formă de stil a afirmaţiei repetate că noi suntem “trupul lui Hristos.”

Dar expresia îngerului că noi “locuim în cer” (Apocalips 11,1), şi repetatele afirmaţii ale Spiritului Profetic că noi trebuie să intrăm prin credinţă în sfânta sfintelor, ne fac să credem că aici se află ceva mult mai real decât am avut noi curajul să credem. Iar lipsa de credinţă a dus la fosilizarea evangheliei în mijlocul nostru, ca popor. Ea nu mai este “puterea lui Dumnezeu,” ci simboluri frumoase de pus în versuri sau pe note, în timp ce viaţa spirituală s-a stins, iar viaţa morală este fardată din ce în ce mai grosolan.

Realităţile universului, în care planeta noastră nu este decât un atom, sunt atât de greu de înţeles, încât suntem tentaţi uneori să refuzăm orice idee care nu se potriveşte cu tiparele noastre pământeşti. Pavel spune că pentru omul “pământesc,” lucrurile lui Dumnezeu sunt o nebunie, din cauză că nu le poate înţelege (1Corinteni 2,14). Un mare astronom şi fizician spunea: “Eu nu mă tem că universul este mai ciudat decât pricepem noi; mă tem că este mai ciudat decât putem pricepe noi.”

Nu putem înţelege cum este posibil ca un trup să fie pe planeta noastră şi capul lui pe altă planetă. Nu putem înţelege cum este posibil să locuim în cer, tot aşa cum nu putem înţelege cum poate Dumnezeu să locuiască în spiritul nostru, deşi a spus că cerul şi pământul sunt prea mici pentru El (Isaia 66,1).

Dar atunci când trecem din “Adam” în “Hristos,” lucrurile se schimbă spectaculos. Ceea ce consideram mai înainte o nebunie, devine acum puterea lui Dumnezeu operând în noi “şi voinţa şi înfăptuirea” după planul cel veşnic pe care l-a făcut “în Hristos.”

Când o persoană Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor personal şi deschide uşa inimii, în urma înţelegerii că trupul  este templul lui Dumnezeu, are loc experienţa pe care o numim “naşterea din nou.” De acum, Domnul Isus Hristos locuieşte prin Duhul Sfânt în spiritul acelei persoane. Simultan, această persoană intră în trupul lui Hristos, eveniment pe care îl numim scrierea numelui în cartea vieţii. Această carte este Hristos, este trupul Lui în care intrăm prin naşterea din nou. Această părtăşie într-un singur trup este mai reală decât orice vedem pe această planetă materială, deoarece este o întocmire a lui Dumnezeu şi este clar exprimată în Cuvântul Său.

Când am hotărât să ieşim din “Adam,” primul lucru pentru intrarea “în Hristos” este, deci, venirea Duhului Sfânt în templul Său, spiritul nostru. Prezenţa Sa ne face părtaşi de natură divină, intrând în trupul colectiv al lui Hristos. El este “templul din cer” despre care vorbim atât de mult. El este “muntele Sionului.” El este “Noul Ierusalim” care, din păcate, nu este gata, căci locuitorii lui nu ştiu încă cum să-şi ocupe locurile “în El.” Acelaşi lucru vrea să-l spună şi Isaia: Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi sfânt, oricine va fi scris printre cei vii la Ierusalim (4,3).

Toţi cei în care locuieşte Duhul Sfânt (Romani 8,9-11) au devenit automat o parte a trupului lui Hristos, cetăţeni ai Noului Ierusalim. O copie fidelă a caracterului fiecăruia alcătuieşte trupul lui Hristos. Dar copiile nu mint; ele oglindesc perfect caracterul indivizilor. Atâta timp cât caracterele noastre nu ajung la desăvârşire, trupul lui Hristos este imatur, păcatul nu poate fi şters din sanctuar, “murdăriile ficei Sionului” nu pot fi spălate, Ierusalimul (cel nou) nu poate fi curăţit de “vinovăţia de sânge,” căci sângele lui Hristos este mereu invocat pentru păcatele poporului Său. Atâta timp cât poporul continuă să păcătuiască, Marele Preot nu poate părăsi slujba Sa de mijlocitor, deci nu poate îmbrăca hainele de Împărat al Împăraţilor spre a reveni, căci păcatul produce vărsare de sânge.

Un trup

Realitatea acestei unităţi corporale a tuturor credincioşilor în Hristos a fost neglijată fatal, în ciuda poziţiei clare a Bibliei. Iată câteva exemple:

1Corinteni 10,17: Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup, căci toţi luăm parte din această pâine.

1Corinteni 12,12.27: Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare în parte mădularele lui.

Efeseni 5,30: ...noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui.

Coloseni 1,18.24: El este capul trupului, al Bisericii. El este începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate. Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.

Coloseni 3,15: Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.

Oraş fără locuitori?

Experienţa unei îndelungate trăiri “în Adam,” adică în păcat (egoism care duce la izolare), ne împiedică să înţelegem natura colectivă a familiei lui Dumnezeu (bazată pe dragostea agape), pe care Pavel o numeşte în Efeseni “bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos” şi “taina ascunsă din veacuri în Dumnezeu.”

Tot Pavel ne avertizează în Corinteni că aceste “bogăţii nepătrunse” trebuiesc judecate “spiritual,” ca să poată fi înţelese corect. Dar tendinţa noastră a fost mereu să vedem mai mult latură materială a profeţiei. Aşa am ajuns să discutăm foarte mult despre străzile de aur şi grosimea zidurilor Noului Ierusalim, pierzând din vedere sensul colectiv al trupului lui Hristos, cetatea “cu temelii tari,” al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. 

Ce valoare are un oraş fără locuitori? Se poate numi oraş o structură alcătuită din clădiri şi străzi, dar lipsită de oamenii care se folosesc de ea? Greu de crezut.

Noul Ierusalim este o unitate colectivă dintre Hristos şi copiii Săi care au obţinut biruinţa asupra păcatului şi “s-au îmbrăcat cu haine albe,” deoarece au ajuns la “starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13), acel moment final când nu mai există disproporţie între cap şi trup, iar taina lui Dumnezeu s-a încheiat, s-a realizat. 

Cât timp eram “în Adam,” inima noastră era sub dominaţia “tainei fărădelegii,” trăiam sub vechiul legământ şi cu toate că ne chinuiam, şi reuşeam, să facem “fapte bune,” ele erau ca o “haină mânjită,” căci erau un produs al sufletului controlat de Satana. Atunci când Duhul Sfânt este primit în templul inimii, el ne face părtaşi de natură divină, deci o parte a trupului Său.

Datorită prezenţei lor în Hristos, şi datorită faptului că păcatele nu au fost încă biruite şi şterse din inimile lor, se spune că “trupul” este încă imatur, că “sanctuarul” este întinat. Este întinat în ambele sensuri. Întâi datorită păcatului din templul sufletului, din “sala memoriei,” şi apoi, datorită prezenţei lor “în Hristos.”  

Începem să înţelegem în ce mod cumplit afectează starea noastră pe Marele Preot, confruntat zi de zi cu mizeria şi păcatele poporului Său, pe care trebuie să le poarte “la pieptul Său” (Exodul 28,29.30) până la ziua ispăşirii, zi care este mereu amânată de o condamnabilă nepăsare din partea noastră. Apelul din Ioel 2 ne lasă complet indiferenţi. Apelul din Apocalips 3 nu ne mai afectează, în timp ce sperăm infantil să călcăm în curând pe străzile de aur ale Noului Ierusalim, deşi vedem bine că nu am crescut suficient “ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).

Poate fi Noul Ierusalim pustiu?

Acesta este sensul expresiilor, des repetate în profeţi, “vă voi aduce iarăşi în ţara voastră” (Ezechiel 36,24), şi “veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri” (versetul 28). Ţara aceasta, pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam şi Eva, a fost “în Hristos,” familia lui Dumnezeu, “cetatea,” “casa,” “sanctuarul.” Primii noştri părinţi făceau parte dintr-o unitate colectivă care avea ca bază locuirea Duhului Sfânt în spiritul lor. Prezenţa Şekinei în ei îi făcea părtaşi de natură divină, “împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2,19). În acest context putem vedea splendoarea făgăduinţei din Ezechiel 36,33-35:

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: “În ziua când vă voi curăţi de toate nelegiuirile voastre, voi face ca cetăţile voastre să fie locuite, şi dărâmăturile vor fi zidite din nou; ţara pustiită va fi lucrată iarăşi, de unde până aici era pustie în ochii tuturor trecătorilor. Şi se va spune atunci: Ţara aceasta pustiită a ajuns ca o grădină a Edenului; şi cetăţile acestea dărâmate, care erau pustii şi surpate, sunt întărite şi locuite.”

Este imposibil să nu vedem, în profeţia lui Isaia, starea “trupului” lui Hristos, cetatea ai cărei locuitori suntem prin credinţă: 

Cetăţile Tale cele sfinte sunt pustii; Sionul este pustiu, Ierusalimul o pustietate! Casa noastră cea sfântă şi slăvită, în care părinţii noştri cântau laudele Tale, a ajuns pradă flăcărilor, şi tot ce aveam mai scump a fost pustiit (Isaia 64,9.10).

Da, “Ierusalimul” este încă o pustietate, şi dacă ar trăi astăzi Isaia, ar fi îngrozit de lunga întârziere a împlinirii făgăduinţei de refacere. “Casa noastră cea sfântă şi slăvită, în care părinţii noştri cântau laudele Tale” este o clară referire la situaţia când primii părinţi din Eden “locuiau” cu desăvârşire “în Hristos,” iar Hristos locuia deplin în ei. “Vom suferi noi veşnic, sau putem fi mântuiţi?” (Isaia 64,5).

Unul dintre multele motive pentru care ne găsim în acestă situaţie este că de mult nu ne mai uităm ţintă la “Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12,2). Studiul despre întruparea şi natura lui Hristos lipseşte total de la amvoanele şi din literatura noastră, deşi Ellen White spune:

Omenescul Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos, şi prin Hristos de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru. Hristos a fost un om real; El a dat dovadă de umilinţa Sa devenind om. Şi totuşi, El a fost Dumnezeu în trup. Când ne apropiem de acest subiect, am face bine să ascultăm cuvintele spuse de Hristos lui Moise la rugul aprins: “Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este un pământ sfânt” (Exodul 3,5). Ar trebui să venim la studiul acesta cu umilinţa celui doritor de învăţătură, cu o inimă căită. Căci studiul întrupării lui Hristos este un teren productiv, care va răsplăti pe cercetătorul care sapă adânc după adevăruri ascunse (1SM 244).

Studiul despre sanctuar şi ştergerea păcatelor lipseşte şi el din preocupările poporului nostru, deşi Ellen White ne-a avertizat că:

Pasajul din Scriptură care, mai mult decât toate celelalte, a fost temelia şi stâlpul central al credinţei advente, a fost: “Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi sfântul locaş va fi curăţit” (GC 387).

Înţelegerea corectă a lucrării din sanctuarul ceresc este temelia credinţei noastre (Ev 221).

Avem tendinţa să studiem ce spun şi ce fac oamenii, deşi ni se spune supărător de insistent că:

Scopul hotărât al lui Satana a fost de a ascunde pe Isus de privirea oamenilor, şi să îi facă pe oameni să privească la om, să se încreadă în om, să fie educaţi de om şi să aştepte ajutor de la om. Ani de zile biserica a privit la om, în loc să privească la Isus, în care se concentrează toate speranţele noastre pentru viaţă veşnică. De aceea Dumnezeu a dat servilor Săi (Waggoner şi Jones) o mărturie care prezintă adevărul în Isus, care este solia îngerului al treilea în cuvinte clare şi lămurite (TM 93 - 1 mai 1895).

Marele pericol în care se află poporul nostru este că s-a încrezut în om şi a făcut din braţ de carne sprijinul lui. Cei care nu au avut obiceiul să studieze Scriptura pentru ei înşişi, sau să analizeze dovezile, şi-au pus încrederea în fraţii conducători şi primesc deciziile pe care le iau ei; astfel, mulţi resping chiar soliile pe care le trimite Dumnezeu, dacă aceşti fraţi conducători nu le acceptă (TM 106).

Inima mea este întristată când mă gândesc cât pierdem noi din vedere plinătatea binecuvântărilor lui Dumnezeu. Suntem mulţumiţi cu sclipiri momentane ale iluminării spirituale, deşi am putea umbla zi de zi în plinătatea luminii prezenţei Sale... Dumnezeu  doreşte să depindem de El şi nu de oameni. El vrea să avem o inimă nouă; El ne va da descoperiri ale luminii de la tronul Său (RH 18 februarie 1890).

Trebuie să studiem adevărul pentru noi înşine. Nu trebuie să ne încredem în nimeni spre a gândi în locul nostru. Nu trebuie să privim la nimeni spre a fi criteriul nostru, oricine ar fi el şi în orice poziţie s-ar afla... Când se prezintă un punct de doctrină pe care nu îl înţelegeţi, mergeţi la Dumnezeu pe genunchi, ca să puteţi înţelege care este adevărul şi să nu vă treziţi, ca iudeii, că luptaţi împotriva lui Dumnezeu (TM 109). 

Timpul este foarte târziu ca să ne permitem o întoarcere la “faptele moarte.” Totdeauna în istoria poporului lui Dumnezeu, atunci când evlavia s-a răcit, oamenii au încercat să o readucă prin regulamente stricte de comportare. Regulile impuse pot părea la început că au efect, dar în final se vor dovedi, ca întotdeauna, “tencuială cu ipsos.” 

Soluţiile rapide şi ieftine au părut mereu eficiente. Numai că ziua ispăşirii cere o zguduitoare confruntare cu sine, o dezvăluire a vrăjmăşiei subconştiente, care va smulge orice mască. La aşa ceva se referă sora White când ne avertizează să nu mai privim la oameni şi la soluţiile pe care le propun ei în această situaţie de criză. Soluţiile omeneşti trebuiesc înlocuite cu soluţiile lui Dumnezeu. Când vom începe să privim “ţină,” în mod inteligent şi permanent la Hristos şi natura colectivă a trupului Său, la legătura dintre El şi Tatăl, cât timp a trăit aici pe pământ, la modul în care, deşi este plecat, poate locui în oameni până când aceştia vor ajunge “plini de toată plinătatea lui Dumnezeu,” atunci cu adevărat “sanctuarul va fi curăţit.”

Isaia 12,6: Strigă de bucurie şi veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel.

Ieremia 50, 4.5.20: În zilele acelea, în vremile acelea, zice Domnul, copiii lui Israel şi copiii lui Iuda se vor întoarce împreună; vor merge plângând şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor. Vor întreba de drumul Sionului, îşi vor întoarce privirile spre el şi vor zice: “Veniţi să ne alipim de Domnul printr-un legământ veşnic, care să nu fie uitat niciodată. În zilele acelea, în vremea aceea, zice Domnul, se va căuta nelegiuirea lui Israel şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi; căci voi ierta rămăşiţa pe care o voi lăsa.

Copyright