Psalmul 74 oferă profunde semnificații pentru cei care cunosc limbajul spiritual despre care aminteşte Pavel în 1 Corinteni 2:12-13. El vorbeşte despre stricăciunile pe care demonii le-au produs în templul lui Dumnezeu, despre devastările uluitoare făcute în numele unei noi ordini în univers. Urmăriți câteva versete:

„Vrăjmaşul a pustiit totul în locaşul Tău cel Sfânt. Potrivnicii Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău; şi-au pus semnele lor drept semne. Parcă erau nişte oameni care ridică toporul într-o pădure deasă: în curând au sfărâmat toate podoabele săpate, cu lovituri de securi şi ciocane. Au pus foc Sfântului Tău locaş; au dărâmat şi au pângărit locuința Numelui Tău. Ei ziceau în inima lor: 'Să-i prăpădim pe toți!' Au ars toate locurile sfinte din țară. Semnele noastre nu le mai vedem; nu mai este niciun prooroc, şi nu mai este nimeni printre noi care să ştie până când...” (Ps 74:3-9).

Aici este o splendidă descriere a trupului colectiv al lui Hristos, măcelărit de nebunia unor îngeri-deveniți-demoni.

Locul locuinței lui Dumnezeu, templul inimii, a fost pustiit de vrăjmaşul lui Dumnezeu. Fiind amăgiți să se despartă de izvorul vieții, oamenii au pierdut slava, Şekina, iar vrăjmaşul a ocupat locul şi experimentează în sufletul omenesc, sperând să ajungă la „pomul vieții” evitându-L pe Creator. Au sfărâmat toate „podoabele sfinte,” capacitățile morale pe care Dumnezeu le aşezase acolo, ca oamenii să slujească din convingere, apreciere şi admirație pentru căile neprihănirii. Au ars toate „locurile sfinte” ale dragostei dezinteresate, ale plăcerii de a umbla pe calea păcii, ale bucuriei produse de adevăr şi dreptate. În urma unei asemenea lucrări nimicitoare, omenirea a pierdut semnele vitale ale legământului veşnic. Semnele legilor neprihănirii nu se mai văd, fiind înlocuite de comandamente imorale, interese de grup, minciuni sociale şi corectitudine politică.

Lucrarea aceasta uluitoare de demolare sălbatică îl uimeşte pe autorul psalmului, care parcă vorbeşte în numele conştiinței adventiste: „Nu mai este nici un prooroc, şi nu mai este nimeni printre noi care să ştie până când...”

Acest „până când” ne topeşte şi pe noi astăzi, care ştim foarte bine ce înseamnă prăpădul din templul lui Dumnezeu. Vedem tot mai clar ce înseamnă „ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” Deşi în public ne afişăm ca o societate privilegiată şi prosperă, în secret ştim foarte bine că templul este prăpădit, ars din temelii şi pângărit. Nu trebuie să ne spună nimeni că „din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate, şi nealinate cu untdelemn” (Isa 1:6), deşi oficial negăm o asemenea devastare.

În mijlocul festivismului şi ritualismului, conştiința adventistă se întreabă: „Până când, Dumnezeule, va batjocori asupritorul, şi va nesocoti vrăjmaşul fără curmare Numele Tău? Pentru ce Îți tragi înapoi mâna şi dreapta Ta? Scoate-o din sân şi nimiceşte-i!” (Ps 74:10-11).

Chiar aşa: Pentru ce Îşi retrage Dumnezeu mâna? De ce continuă să o țină „în sân,” în loc să nimicească pe vrăjmaşii Săi?

Aici avem o problemă de percepție extrem de gravă. Un Dumnezeu atotputernic, a cărui locuință este devastată, şi care Îşi ține mâna în sân? De ce nu intervine? De ce este nevoie să fie ajutat să înțeleagă că „vrăjmaşul Te batjocoreşte, şi un popor nechibzuit huleşte Numele Tău”? El nu aude „ocările pe care Ți le aruncă în fiecare zi cel fără minte”?

Ba da, El ştie şi suferă însutit observând toate acestea, şi totuşi nu ascultă dorința noastră expresă, aceea de a nimici pe vrăjmaşii Săi.

Din două motive.

În primul rând, vrăjmaşii Săi nu sunt alții decât copiii Săi, parte din inima Sa şi obiect al grijii şi iubirii Sale dezinteresate.

În al doilea rând, El nu stă cu mâinile în sân, aşa cum ne imaginăm noi; mâinile Sale sunt în cătuşe, fiind pus sub acuzare de familia Sa pământească şi menținut în arest fără limită de timp şi fără să aibă parte de un proces deschis, în care acțiunile Sale să fie analizate.

În plus, martorii Săi se dovedesc cei mai înverşunați acuzatori. Nici ei nu cred că au de-a face cu acuzații nefondate, produse prin probe falsificate şi martori mincinoşi. Ei spun instanței, aducând dovezi din Scriptură, că Dumnezeu este vinovat pentru moartea a miliarde de ființe omeneşti, deşi în secret speră ca Inculpatul să facă uz de puterea Lui uriaşă şi să Se elibereze prin forță.

O asemenea aşteptare este zadarnică, este deşertăciune şi goană după vânt. Dacă Dumnezeu putea folosi forța, nu se mai ajungea niciodată în situația ca templul Lui să fie incendiat şi demolat, iar vrăjmaşii s-ar fi târât la picioarele Sale, sărutând pământul că li s-a făcut favoarea să fie lăsați în viață.

Dar conştiința adventistă nu s-a trezit încă la aceste orizonturi ale controversei. În rarele ocazii când se deşteaptă din somnul ei întreținut cu droguri laodiceene, ea se roagă bezmetică şi tulburată: „Scoală-te, Dumnezeule, apără-Ți pricina! Adu-Ți aminte de ocările pe care Ți le aruncă în fiecare zi cel fără minte! Nu uita strigătele potrivnicilor Tăi, zarva care creşte necurmat a celor ce se ridică împotriva Ta!” (Ps 74:22-23). Apoi adoarme la loc, hipnotizându-se că va veni odată ziua când Domnul Se va scula să-Şi apere pricina, o pricină pe care ea nu o poate apăra, deoarece nu o înțelege.

Singura problemă cu somnul conștiinței adventiste este că din acest somn se vor naşte monştri, fiare şi desfrânate care vor impune prin forță o sentință de condamnare la moarte pentru Acuzatul divin, sentință care se va dovedi sinucigaşă pentru neamul omenesc. Atunci va fi prea târziu să mai înțeleagă ce fel de locaș a fost pustiit, de cine, când și pentru care motiv Dumnezeu, în loc să-Și apere pricina, a lăsat planeta la discreția vrăjmașilor Săi, în iarnă nucleară, plină de cadavre și milioane de păsări necurate și urâte admirându-și opera.