Ceea ce spune Ellen White despre reacţia împotriva soliei 1888 sună aproape incredibil. S-ar putea întâmpla ca o necredinţă înnăscută să ne învăluie ochii şi inima? Se pare că noi, oamenii, avem dificultăţi în a crede “mărturia lui Isus.” Ceea ce a fost o înfrângere, nouă ne place să numim “biruinţă măreaţă.” Când am rătăcit drumul, am zis că l-am găsit.

Trebuie să clarificăm aceste impresii confuze, nedesluşite, cât mai exact posibil. Câteva căi de binecuvântare cerească au fost blocate de reacţia negativă faţă de solia 1888. Locuitorii cerului îşi dau seama deja de ceea ce “noi” am făcut, după cum urmează:

(1) Duhul Sfânt a fost insultat

Aceasta poate părea imposibil, din mai multe motive. Poate fi dificil pentru noi să concepem pe Duhul Sfânt ca pe o persoană care poate fi insultată sau care poate simţi, sau să fie preocupată de aceasta. Şi s-ar putea să fie şi mai dificil să concepem cum adventiştii de ziua a şaptea ar putea face aşa ceva, desigur nu pastorii şi conducătorii Conferinţei Generale. Dar noi trebuie să acceptăm ceea ce spune serva Domnului. Mărturia lui Isus nu denaturează realitatea:

„Întâlnirea noastră se apropie de sfârşit, şi nu a fost făcută nici o mărturisire, nu s-a produs nici o deschidere ca Duhul lui Dumnezeu să poată veni. Eu m-am întrebat: Ce rost a avut întâlnirea noastră, şi de ce au trebuit să vină fraţii noştri aici, dacă prezenţa lor nu face decât să depărteze de popor Duhul lui Dumnezeu?” (Ms. 9, 1888; Olson, p. 290, 291).

„Am văzut că exista o remarcabilă orbire în mintea multora, şi ei nu înţelegeau unde este Duhul Domnului şi ce este experienţa creştină. Iar gândul că aceştia sunt cei care au răspunderea turmei lui Dumnezeu era dureros...

Fraţii noştri care au ocupat poziţii de conducere în lucrarea şi cauza lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie aşa de strâns legaţi de Izvorul oricărei lumini încât să nu numească lumina întuneric şi întunericul lumină” (Ms. 24, 1888; sublinierea adăugată).

Amănuntele acestui eveniment sunt precise şi bine conturate. Nu trebuie să existe nici o confuzie în concepţia noastră despre cele nevăzute. Primirea Duhului Sfânt era implicată direct în primirea soliei însăşi. Ar fi imposibil să primeşti darul Duhului Sfânt prin ploaia târzie şi să nu primeşti solia prin care acest dar este oferit. Şi vestea cea bună pe care trebuie să o pricepem acum este corolarul acestui adevăr: este la fel de imposibil să primeşti solia astăzi şi să nu primeşti darul Duhului Sfânt conţinut în ea. Dacă nu am primit Duhul Sfânt în puterea ploii târzii şi a marii strigări este dovada clară că noi nu am primit solia pe care Domnul ne-a trimis-o.

Ceea ce este important în înţelegerea evenimentului 1888 nu este atitudinea negativă a câtorva persoane, a unei minorităţi alcătuită din “duri,” ci spiritul care “a dominat” sau “a controlat” sesiunea din 1888 şi după aceea. Aceasta a avut un efect determinant asupra acelei generaţii şi a avut-o asupra fiecărei generaţii care a urmat de atunci. Ellen White vorbeşte clar despre influenţa “covârşitoare” de atunci:

„La acea adunare am simţit că este datoria mea să fac o prezentare scurtă asupra întâlnirii şi experienţei mele la Minneapolis, poziţia pe care am luat-o acolo şi motivul pentru aceasta,  şi să prezint clar spiritul care a dominat acea întâlnire... le-am spus despre poziţia dificilă în care am fost pusă, să mă opun, singură, spiritului greşit care era o putere ce controla întâlnirea. Suspiciunea şi invidia, bănuiala rea, împotrivirea faţă de Duhul lui Dumnezeu care apela la ei, erau atât de asemănătoare cu modul în care au fost trataţi reformatorii. A fost acelaşi mod în care biserica [Metodistă] a tratat familia tatălui meu şi pe opt dintre noi...

Am afirmat că drumul urmat la Minneapolis a fost cruzime faţă de Duhul lui Dumnezeu” (Ms. 30, 1889).

„[Fraţii care s-au opus] au fost animaţi la întâlnirea (de la Minneapolis) de alt duh şi nu au ştiut că Dumnezeu i-a trimis pe acei tineri să aducă o solie specială pentru ei, şi pe care i-au tratat cu ironie şi dispreţ, fără să-şi dea seama că inteligenţele cereşti îi priveau.... Ştiu că în acel timp Duhul lui Dumnezeu a fost insultat” (Letter S24, 1892).

„Păcatele... stau la uşa multora.... Duhul Sfânt a fost insultat şi lumina a fost respinsă” (TM 393; 1896).

„Unii¹ au tratat Duhul ca pe un musafir nedorit, refuzând să primească darul bogat, refuzând să-l recunoască, întorcând spatele şi condamnându-l ca fiind fanatism” (TM 64; 1896).

Ideea de a insulta Duhul Sfânt este mai mult decât o hiperbolă trecătoare. Această tragedie ne afectează pe noi astăzi tot aşa cum greşeala iudeilor din trecut îi afectează pe cei de astăzi.

Un păcat comis de o persoană împotriva altei persoane cu mult timp în urmă rămâne ca o povară asupra conştiinţei ei şi îi afectează caracterul şi personalitatea. Acest lucru poate continua timp de decenii, atâta timp cât ambii trăiesc sau până când are loc pocăinţa şi iertarea.

La fel, conceptul de trup al bisericii, caracterul şi personalitatea noastră denominaţională, poziţia noastră în faţa Cerului, spiritul care domină bisericile noastre, toate sunt afectate negativ de acest episod vital din istoria noastră. Efectele moştenirii noastre sunt de neevitat. Ieremia spune că “păcatul lui Iuda este... scris cu un vârf de diamant pe tabla inimii lor” (17:1, NEB). Şi aceasta se transmite din generaţie în generaţie (2:5, 9; 3:24, 25; 14:20). Până când are loc pocăinţa, suntem condamnaţi să repetăm păcatele părinţilor noştri. Înstrăinarea de Duhul Sfânt este adânc implicată.

Duhul Sfânt este o Persoană, nu o simplă influenţă sau ceva impersonal. El poate fi întristat. Acest concept pătrunzător al personalităţii lui Dumnezeu ca Duh Sfânt străbate Scripturile ebraice. Profeţii Îl reprezentau constant pe Dumnezeu ca pe un iubit dezamăgit, întristat, al inimii lui Israel.² Ideea este unică pentru Israel, căci nici o religie păgână nu a avut un astfel de concept al unei personalităţi divine “geloase”.

Acelaşi adevăr străbate Noul Testament şi este de asemenea scos în evidenţă în mod impresionant de Ellen White în Mărturii. Totuşi ideea lipseşte în general din învăţăturile catolice şi protestante. O apreciere completă a acestei realităţi este unică acelora care Îl vor întâmpina pe Domnul la a doua Sa venire, deoarece ei sunt reprezentaţi corporal de mireasa care s-a pregătit în sfârşit pentru relaţia intimă a căsătoriei (Apoc. 19: 7-9). Erezia panteistă “alfa” din 1900 a atacat acest adevăr al persoanei Duhului Sfânt; “omega” va reînnoi, cu siguranţă, acea eroare.

Întristat şi insultat, El are un drept la răzbunare. Şi cum poate El s-o ceară şi să fie consecvent cu caracterul Său plin de dragoste? Răzbunarea Sa este mai usturător de îndurat decât oricare alta, deoarece ea va fi totdeauna vocea dragostei care vorbeşte:

„Vor veni şi alte solii; iar cei care au respins solia de la Dumnezeu vor auzi declaraţii şi mai surprinzătoare... Rănită şi insultată, Divinitatea va vorbi, proclamând păcatele care au fost ascunse. Aşa cum preoţii şi conducătorii, plini de indignare şi teamă, au căutat refugiu în fugă în timp ce se desfăşura scena finală a curăţirii templului, aşa va fi şi în lucrarea acestor zile de pe urmă” (Special Testimonies, Series A, No. 7, pp. 54, 55).

Contextul acestei afirmaţii este o discuţie despre Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

(2) Isus Hristos a fost dispreţuit şi insultat

Nici acest lucru nu îl înţelegem prea bine. Din nou, personalitatea Fiului lui Dumnezeu este în discuţie. Are El simţăminte ca şi oamenii? Poate fi El întristat? Ceea ce s-a întâmplat în istoria noastră din 1888 pare atât de uimitor încât evenimentul ar părea incredibil dacă nu ar fi clar exprimat în scrierile lui Ellen White. Discernământul ei este inspirat.

Isus cel blând şi smerit încă mai alege soli care sunt “doar oameni,” care sunt ca un “lăstar într-un pământ uscat.” El S-a umilit identificându-Se cu solii din 1888 şi a fost întristat şi insultat când “acreditarea cerească” pe care El le-a dat-o a fost dispreţuită:

„Aceasta este dovada, pe care o pot recunoaşte toţi, că ei sunt slujitorii Domnului... Aceşti oameni împotriva cărora aţi vorbit au fost ca nişte semne în lume, ca martori pentru Dumnezeu.... Dacă respingeţi pe solii trimişi de Hristos, voi respingeţi pe Hristos” (TM 97, 1896).

„Să acuzi şi să critici pe cei pe care Dumnezeu îi foloseşte, înseamnă să acuzi şi să critici pe Domnul care i-a trimis....

Strigătul inimii multora dintre ei a fost: “Nu vrem ca acest om (Hristos), să stăpânească peste noi”... Religia adevărată, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea prin meritele unui Mântuitor crucificat şi înviat, care susţine neprihănirea prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată” (TM 466-468).

„Solia prezentă... este o solie de la Dumnezeu; ea poartă împuternicire divină, căci rodul ei este sfinţirea” (RH 3 septembrie 1889).

„Solia aceasta, aşa cum a fost prezentată (de Jones şi Waggoner) ar trebui să ajungă la fiecare biserică care pretinde credinţa în adevăr şi să aducă poporul nostru la un standard înalt... Dorim să-i vedem pe aceia care au prezentat lumii acreditare cerească” (RH 18 martie, 1890).

Dar chiar în epoca modernă, stimatul istoric al bisericii noastre aruncă dispreţ asupra solului, dacă nu chiar asupra soliei însăşi:

„Când privim înapoi la controversă, observăm că ceea ce a produs conflictul a fost ranchiuna stârnită de personalităţi, mai degrabă decât diferenţele doctrinale. Partida lui Butler, Smith şi Morrison credea în teoria îndreptăţirii prin credinţă.... Partida lui Waggoner şi Jones credea în realizarea faptelor bune; dar... s-au concentrat exclusiv pe credinţă ca factor în mântuire. Minţi care ar fi judecat calm puteau să armonizeze aceste puncte de vedere, dar niciuna dintre părţi nu era dispusă să analizeze calm ceea ce spunea cealaltă parte” (Spalding, Captains of the Host, p. 599).

O evaluare mult mai precisă ar fi că solii din 1888 “s-au concentrat aproape exclusiv” pe “credinţa care lucrează prin dragoste” exact cum a predicat-o Pavel (Galateni 5:6). Acea solie cu “acreditare divină” nu a fost un amestec  compromiţător între legalism şi evanghelie. Ei au proclamat cu putere neprihănirea numai prin credinţă; dar era credinţa Noului Testament, care îşi demonstrează puterea inerentă  prin ascultare autentică de toate poruncile lui Dumnezeu (TM 92).

Acei soli, care au fost declaraţi ca reprezentând pe Domnul nostru, au “stârnit” oare “ranchiună” care a făcut ca cerul să-şi întoarcă faţa de la scenă cu ruşine? Ar acorda Domnul “acreditare divină” unor soli care nu erau dispuşi să “judece calm”? Ellen White, cu siguranţă, nu ar recunoaşte “lumină preţioasă” în “strigăte” nesfinte sau în “învăţături extremiste” iraţionale, aşa cum autorul nostru le atribuie celor doi soli (Spalding, op. cit., 593, 601).

În spatele scenei ruşinoase de la Minneapolis şi a umbrelor confuze cauzate de necredinţa noastră astăzi, stă Persoana care a fost Stânca ofensei şi Piatra de poticnire a acelei întâlniri fatale. Suntem confruntaţi cu realitatea:

„Oameni care se declarau evlavioşi au dispreţuit pe Isus Hristos în persoana solilor Săi. Ca şi evreii, ei resping solia lui Dumnezeu.... El nu era Hristosul pe care îl aşteptau evreii. Tot aşa şi astăzi, solii pe care Dumnezeu îi trimite nu sunt ceea ce aşteaptă oamenii” (FCE 472; 1897).

„Hristos a observat toate discursurile dure, mândre, caustice, îndreptate împotriva slujitorilor Săi şi deci împotriva Sa” (RH 27 mai, 1890).

Adevăratul Hristos a fost înţeles totdeauna greşit. De câte ori a fost dorit, de tot atâtea ori a fost respins. Dar Israelul modern trebuie să depăşească în sfârşit toate eşecurile Israelului din vechime. Aceasta va avea loc, deoarece trăim în timpul curăţirii sanctuarului ceresc. Aceasta este o lucrare specială pentru timpul sfârşitului, de biruinţă a ceea ce nu a fost realizat în trecut.

Carnea şi sângele nu ne pot descoperi nicidecum adevăratele acreditări ale “lăstarului din pământ uscat” care poate sta în faţa noastră. Ceea ce s-a întâmplat în 1888 ne învaţă că iudeii din trecut vor trebui să ne facă loc în istorie pentru a îngenunchea şi noi lângă ei:

„Mulţi spun: “Dacă aş fi trăit în zilele lui Hristos, nu aş fi denaturat cuvintele sau nu aş fi interpretat greşit sfaturile Sale. Nu L-aş fi respins şi nu L-aş fi crucificat, aşa cum au făcut Iudeii.” Dar acest lucru va fi dovedit prin modul în care tratezi solia şi pe solii Săi, astăzi” (RH, 11 aprilie, 1893).

Problema 1888 nu a fost cât de mult să “accentuezi” predicarea acestei “doctrine” în raport cu alte doctrine “speciale.” Adevărata problemă a fost: “Ce crezi despre Hristos?” N-are nici un rost să vorbim astăzi despre stabilirea unei “legături corecte cu Hristos” dacă nu ne confruntăm cu realitatea din 1888.

Pentru a nu susţine credinţa că noi nu avem nevoie de pocăinţă, am produs teze doctorale pentru a vedea “ce loc s-a acordat predicării îndreptăţirii şi neprihănirii prin credinţă alături de alte dogme distincte” ale bisericii. S-au făcut grafice pentru a se demonstra de câte ori cuvinte ca: “neprihănire,” “îndreptăţire,” “credinţă,” “mântuire,” “Mântuitor” şi “lege” au apărut în lecţiunile Şcolii de Sabat, “pentru a dovedi că adventiştii de ziua a şaptea nu au desconsiderat accentul pe mântuirea prin Hristos.” Pot oare calculatoarele moderne să măsoare credincioşia noastră şi să dovedească că Martorul Credincios a greşit? Dacă simpla vorbărie este criteriul, catolicismul roman trebuie să fie învăţătura cea mai Cristocentrică de pe pământ. În timp ce Fiul lui Dumnezeu continuă să sufere, trebuie oare să tragem la sorţi în diferitele anchete să vedem cum să-I împărţim haina, această “doctrină sau dogmă a neprihănirii prin credinţă alături de dogmele distincte ale bisericii”? Neprihănirea lui Hristos este infinit mai mult decât o simplă repetiţie verbală.

Cea mai grandioasă ocazie escatologică a secolelor a fost respinsă în era 1888. Ceea ce a fost dispreţuit a fost o împăcare intimă a inimii cu Hristos, ca aceea pe care o mireasă o simte pentru mirele ei. Dar ea a fost înlocuită de vorbe goale  şi doctrină rece. 

Omiletica seacă ce desparte firul în patru între neprihănire atribuită şi împărtăşită, îndreptăţire, ispăşire şi împăcare a făcut ca “neprihănirea prin credinţă” să devină pentru mulţi dezgustătoare. Aceeaşi problemă a dominat şi perioada de după 1888. Ellen White vorbeşte despre eforturile acelora a căror inimă s-a opus soliei:

„Mulţi comit greşeala de a încerca să definească minuţios punctele fine de deosebire între îndreptăţire şi sfinţire. Astfel, în definirea acestor doi termeni, ei adesea aduc propriile lor idei şi speculaţii. De ce să încerci să fii mai minuţios decât Inspiraţia asupra problemei vitale a neprihănirii prin credinţă? De ce să încerci să elaborezi fiecare punct delicat, ca şi cum mântuirea sufletului ar cere ca toţi să înţeleagă exact ca tine acest subiect?” (Diary, 27 februarie, 1891).

Să ne ajute Domnul să vedem că la Minneapolis nu a fost insultată doctrina rece, greşit înţeleasă, ci Hristos cel viu şi iubitor! Noi am arătat neîncredere faţă de acele tresăltări ale inimii care ne atrăgeau la El şi am aruncat dispreţ asupra Celui care ne chema, numind dragostea Sa “fanatism.” Lacrimile care au început să curgă din atracţia misterioasă a prezentării crucii ne-au făcut să protestăm zelos “împotriva entuziasmului şi fanatismului” (TM 80, 81).

Isus cunoaşte natura noastră umană, deoarece El Însuşi este părtaş la ea. El este o Persoană. Cunoaşte şi El respectul de sine. În 1888 El s-a apropiat foarte mult de noi. “Nimeni dintre noi nu visează ce ar fi putut fi” în zilele dulci care ar fi urmat dacă am fi mers cu El în lumina glorioasă a cerului. Noi vorbim adesea despre 1844 ca fiind “marea dezamăgire.” Dar 1888 a fost dezamăgirea Sa, deoarece noi putem citi cât de mult ne-a iubit El. N-am avut nevoie de acea intimitate a dragostei. Atunci de ce ne mirăm că El nu ne forţează s-o primim?

 

La Minneapolis ni s-a spus:

„Nimănui nu trebuie să i se permită să închidă calea prin care lumina adevărului să vină spre popor. Îndată ce se încearcă acest lucru, Duhul lui Dumnezeu va fi înăbuşit... Să lăsăm dragostea lui Hristos să ne guverneze inimile aici... Când Duhul lui Dumnezeu intră, dragostea va lua locul divergenţei, pentru că Isus este dragoste; dacă Duhul Său ar fi acceptat aici, întâlnirea noastră ar fi ca un izvor în deşert” (Ms. 15, 1888; Olson, p. 300, 301).

„Nici o altă chemare delicată, nici o altă ocazie mai bună nu li s-ar putea da pentru ca să poată face ceea ce ar fi trebuit să facă la Minneapolis.... Nimeni nu poate spune cât de mult poate fi pus în joc când neglijezi să fi de acord cu Duhul lui Dumnezeu. Va veni timpul când ei vor dori să facă orice ca să mai aibă şansa de a auzi chemarea pe care au respins-o la Minneapolis... Ocazii mai bune nu vor mai veni niciodată, simţăminte mai adânci nu vor mai avea niciodată” (Letter O19, 1892).

Din nou mărturia lui Ellen White depăşeşte credinţa noastră. Trebuie să înţelegem realitatea. Inimi omeneşti au bagatelizat dragostea caldă a Celui care Şi-a dat sângele pentru noi. În cele din urmă, din partea “multora” din conducere, bagatelizarea s-a transformat, cum spune cu tristeţe Ellen White, în “ură.” Şapte ani după Minneapolis ea s-a adresat acelor “mulţi”:

„Voi aţi întors spatele şi nu faţa către Domnul.... Duhul lui Dumnezeu se îndepărtează acum de la mulţi din poporul Său. Mulţi au intrat pe cărări întunecoase, ascunse şi unii nu se vor mai întoarce niciodată... Ei nu numai că au refuzat să accepte solia, dar au urât lumina.... Ei acţionează împotriva Duhului Său cel Sfânt” (TM 89-91; 1895).

Cerul a fost “indignat” (TM 76). Există o intimitate a întristării persoanei divine implicată aici, care este unică în istoria religioasă modernă, poate chiar din toate timpurile. Ne aducem aminte de strigătul inimii lui Ieremia şi Osea din vechime. Ellen White a spus la Minneapolis: “Dacă aţi şti cum a privit Hristos atitudinea voastră religioasă de la această întâlnire!” (Ms. 8a, 1888; Olson, p. 281). Patru ani mai târziu: “Este tristeţe în cer din cauza orbirii multora dintre fraţii noştri” (RH 26 iulie, 1892). Vorbind despre aceia care “s-au împotrivit Duhului lui Dumnezeu la Minneapolis” ea a spus:

„Tot universul ceresc a fost martor la tratamentul ruşinos faţă de Isus Hristos reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost de faţă, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat iudeii pe Hristos” (Special Testimonies, Series A. No. 6, p. 20).

„Scenele care au avut loc la aceea întâlnire (Minneapolis) L-au făcut pe Dumnezeul cerului să-I fie ruşine să-i numească fraţi pe cei care au luat parte la ele. Observatorul ceresc le-a observat pe toate şi ele au fost scrise în cartea de aducere aminte a lui Dumnezeu” (Special Testimony to the Review and Herald Office, 1896, pp. 16, 17).

Acestea sunt cuvinte prea triste pentru a fi consemnate, dar nu putem să nu fim cinstiţi şi să refuzăm să ne confruntăm cu implicaţiile lor depline. Ceea ce “observatorul ceresc a notat” trebuie să fie de asemenea scrise şi “în cartea de aducere aminte (a noastră)”. Ne putem vedea şi pe noi în acei fraţi dragi de acum un secol, căci “numai datorită harului lui Dumnezeu, trăiesc.”

(3) Slujirea lui Ellen White a fost contestată

Atitudinea conducerii fată de sprijinul acordat de Ellen White soliei din 1888 a fost identică cu aceea a vechiului Israel şi Iuda faţă de profeţi ca Ilie şi Ieremia. Notaţi remarcile ei clare imediat după sesiunea de la Minneapolis:

„N-am avut o perioadă prea uşoară de când am părăsit Coasta Pacificului. Prima noastră întâlnire nu a semănat cu nici o altă Conferinţă Generală la care am mai participat... Mărturia mea a fost ignorată şi niciodată în experienţa mea de o viaţă nu am fost tratată ca la această conferinţă” (Letter 7, 9 decembrie, 1888).

„Fraţilor, voi insistaţi să vin la întâlnirile voastre de tabără. Trebuie să vă spun clar că felul în care am fost tratată eu şi lucrarea mea începând cu Conferinţa Generală de la Minneapolis - opoziţia voastră faţă de lumina şi avertizările pe care Dumnezeu vi Le-a dat prin mine - mi-au făcut munca de cincizeci de ori mai grea decât ar fi fost în alte condiţii... Mi se pare că aţi lepădat cuvântul Domnului ca fiind ceva nedemn de atenţia voastră... Experienţa mea de la Minneapolis încoace nu a fost prea plăcută. L-am rugat pe Domnul să-mi dea înţelepciune zilnic, să nu mai fiu aşa tulburată şi să nu merg în mormânt zdrobită de durere ca soţul meu” (Letter 1, 1890).

Acestea nu sunt cuvintele unei femei agitate emoţional. Avea motive serioase pentru astfel de simţăminte:

„Am relatat la întâlnirea de joi dimineaţa (la Ottawa, Kansas) câteva lucruri referitoare la întâlnirea de la Minneapolis... Dumnezeu a dat hrană la timp pentru popor, dar ei au refuzat-o pentru că ea nu a venit tocmai pe calea şi în felul în care ar fi dorit ei să vină. Fraţii Jones şi Waggoner au prezentat poporului lumină preţioasă, dar prejudecata şi necredinţa, gelozia şi bănuiala rea au blocat uşa inimilor lor în aşa fel ca nimic din această sursă să nu intre în inimile lor....

Tot aşa a fost la trădarea, judecarea, şi răstignirea lui Isus, toate acestea mi-au trecut prin faţa ochilor punct cu punct şi spiritul Satanic a luat controlul şi a mişcat cu putere inimile oamenilor ca ele să fie deschise îndoielilor şi amărăciunii, mâniei şi urii. Toate acestea au predominat la acea întâlnire (la Minneapolis).

Am fost condusă în casele unde erau cazaţi fraţii noştri; se discuta mult, simţămintele erau aţâţate şi se făceau remarci pe care ei le credeau inteligente şi înţelepte. Slujitorii pe care i-a trimis Domnul erau caricaturizaţi, batjocoriţi şi plasaţi într-o lumină ridicolă. Comentariile... au trecut apoi la mine şi lucrarea pe care Dumnezeu mi-o dăduse să o fac era tratată oricum, numai măgulitor nu. Numele lui Willie White era rostit cu uşurătate,  ridiculizat şi denunţat; la fel numele fraţilor Jones şi Waggoner” (Letter 14, 1889).

„Voci, pe care am fost surprinsă să le aud, se alăturau acestei revolte, ... aspre, îndrăzneţe şi hotărâte să denunţe (pe Ellen White). Şi dintre aceia care se exprimau aşa uşor cu vorbele lor crude, niciunul nu a venit la mine să mă întrebe dacă aceste afirmaţii şi supoziţii erau adevărate... După ce am auzit aceste lucruri, inima mea a fost zdrobită. Niciodată nu mi-am imaginat ce încredere putem avea în cei care pretind că sunt prieteni, atunci când spiritul lui Satana găseşte intrare la inima lor. M-am gândit la criza viitoare, şi simţăminte pe care nu le pot exprima în cuvinte m-au înfrânt...”Fratele va da la moarte pe fratele său” (idem).

N-ar fi corect să caracterizăm reacţia  lui Ellen White faţă de toate acestea ca “stări emoţionale” şi nici reacţia lui Waggoner sau Jones. Dar toţi trei erau fiinţe umane cu inimi care puteau fi rănite. Toţi trei au simţit durere şi tristeţe, aşa cum au simţit profeţii din vechime. Ellen White în special a simţit clar prevestirile privind persecuţia finală a sfinţilor. Ea a folosit de fapt cuvântul “persecuţie” pentru a descrie starea sufletească a fraţilor conducători faţă de solii din 1888 (GCB 1893, p. 184).

Pe de altă parte, fraţii sinceri din acea vreme au fost puşi în încurcătură de felul cum Ellen White a putut susţine doi tineri, aparent greşiţi, împotriva judecăţii calme, solide a majorităţii conducătorilor şi pastorilor. Dacă se cerea “echilibru,” de ce a susţinut Ellen White pe cei care în aparenţă nu aveau echilibru? De ce a comparat ea reacţia fraţilor împotriva lui Jones şi Waggoner cu reacţia evreilor împotriva lui Hristos?

Opoziţia din 1888 era alcătuită din pastori buni, sinceri, cu spirit de sacrificiu, muncitori. Preocuparea lor pentru progresul bisericii era reală. Ei se temeau că această frumoasă viziune a neprihănirii lui Hristos va duce la fanatism. Dar această teamă împietrea inimile oamenilor. Se pare că nu există decât un mod de a înţelege această reacţie misterioasă. Un studiu atent al numeroaselor afirmaţii ale lui Ellen White arată că ceea ce i-a făcut pe fraţii noştri dragi şi zeloşi să se opună instinctiv a fost descoperirea lărgimii, lungimii, adâncimii şi înălţimii dragostei lui Hristos (agape). Dragostea descoperită la cruce “ne constrânge” în aşa fel încât credincioşii găsesc că este imposibil să mai trăieşti numai pentru sine (2 Corinteni 5: 14, 15). Adevărul profund pare a fi că acest fel de devoţiune faţă de Hristos, această intimitate cu El, nu era binevenită:

„Era clar că toţi puteau discerne pe cine recunoaşte Dumnezeu ca slujitori ai Săi. Însă sunt unii care i-au dispreţuit pe oamenii şi solia pe care o aduc ei. Aceştia i-au ironizat ca fiind fanatici, extremişti şi exaltaţi” (TM 97;1896).

„Aceşti oameni (opozanţii) deţineau poziţii de încredere şi modelaseră lucrarea după felul lor de a fi, într-o mare măsură... Ei strigau plini de zel împotriva entuziasmului şi fanatismului. Credinţa... pe care Dumnezeu a dat-o poporului Său să fie exercitată, este numită fanatism. Dar dacă există ceva pe pământ care ar trebui să-i inspire pe oameni cu zel sfânt, acesta este adevărul în Isus Hristos... Hristos s-a făcut pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.

... Dacă există ceva în lumea noastră care ar trebui să inspire entuziasm, aceea este crucea Calvarului” (ibid., pp. 80, 81; 1895).

Astfel suntem aduşi la piciorul crucii lui Hristos. Aici este misterioasa cumpănă din adventism, unde credinţa şi necredinţa se despart. Dintre toate fiinţele umane, slujitorul sau administratorul evangheliei se confruntă cu cea mai subtilă tentaţie de a se complace într-o dragoste de sine mascată. Până când nu contemplă acea cruce minunată şi nu dispreţuieşte mândria sa personale şi profesională, el se va opune inconştient dragostei agape descoperită acolo. John Bunyan în “Călătoria Pelegrinului” a văzut chiar la poarta cerului o cărare care duce în iad.

Ellen White nu a considerat prezentările lui Jones şi Waggoner nici extremiste şi nici radicale, ci a încercat să lămurească fraţii care credeau lucrul acesta. Afirmaţii ca cele ce urmează, larg răspândite, perpetuează un mit:

„Doamna Ellen White [nu a] autorizat ideile avansate de fratele Waggoner privind legea din Galateni.... Ea chiar părea că are sentimentul că cei doi, care erau aşa de cunoscuţi la acea vreme, s-ar putea ca mai târziu să ne părăsească datorită părerilor lor extreme în unele privinţe” (Christian, op. cit., p. 232).

Remarcile ei nu erau îndreptate împotriva vreunei “păreri extreme” pe care a avut-o Waggoner. În loc să-l acuze de a fi radical sau extremist, ea sugerează că unele din părerile sale erau imature, adică în ele nu era “perfecţiune”. În planul lui Dumnezeu, această imaturitate urmează să fie depăşită de o credincioasă şi serioasă “săpare a minelor lui Dumnezeu pentru zăcăminte preţioase.” Lumina care a strălucit în 1888 era doar “începutul” luminii care urma să lumineze pământul cu slava ei.³ Astfel, o lumină glorioasă a început să strălucească prin canale imperfecte, dar alese de divinitate.

O glorioasă căutare de comori dispreţuită

Nu a fost planul lui Dumnezeu ca unul sau doi tineri să facă toate săpăturile. Alte minţi mai mature trebuiau să continue această lucrare, dispuşi să primească “fiecare rază de lumină pe care Dumnezeu ne-o va trimite... chiar dacă ar trebui să vină prin cei mai umili slujitori ai Săi” (Ms. 15, 1888). În timpul vieţii lor evanghelia veşnică trebuia să se dezvolte ca un tot complet şi matur, gata să lumineze pământul cu slava adevărului.

Dacă acesta a fost scopul lui Dumnezeu, ar fi chiar necesar ca punctele de vedere ale lui Waggoner şi Jones să nu fie perfecte sau mature la acest stadiu primar al dezvoltării. Ei trebuiau pur şi simplu să-i provoace pe fraţii lor la cea mai spectaculoasă căutare de comori a tuturor secolelor. Chiar imperfecţiunile şi imaturitatea vederilor lor trebuiau să determine cooperarea din inimă a fraţilor lor. Dacă cei doi tineri ar fi văzut toată lumina în perfecţiunea ei, ar mai fi gustat fraţii lor desfătarea pură a descoperirii? Dumnezeu, în mila Sa infinită, dorea să o împartă tuturor.

Fraţii au batjocorit chiar acest privilegiu plin de har, învinuind pionierii mineri ai filoanelor ascunse ale adevărului că sunt “fanatici” şi “extremişti.” Să sugerezi că solii au fost instabili chiar la Minneapolis, în pericol de a fi “luaţi” de “opiniile lor extreme,” înseamnă să o ponegreşti nejustificat chiar pe Ellen White. N-ar fi Ellen White naivă să acorde credit unor soli nedemni de încredere?⁴

Ea şi-a riscat aproape imprudent reputaţia susţinând cu entuziasm şi necontenit solia lor. Ar putea Dumnezeu să aleagă soli aşa de instabili? Le-ar încredinţa El o solie cu un potenţial de autodistrugere atât de mare? Este oare periculos să accepţi să fii solul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că Dumnezeu în mila Sa face mai mult decât să le încredinţeze solii autodistrugătoare!

Să notăm pe scurt cum, în câteva sesiuni ale Conferinţei Generale, vorbitorii au recunoscut deschis că spiritul anti 1888 a inclus o sfidare a slujbei lui Ellen White:

„Ce au lepădat fraţii la Minneapolis, prin poziţia cumplită pe care au luat-o? Au lepădat ploaia târzie - marea strigare a îngerului al treilea.

Fraţilor, nu este acest lucru extrem de rău? Desigur, fraţii nu ştiau că fac acest lucru, dar Duhul lui Dumnezeu era acolo să le spună ce fac, nu-i aşa? Dar când au respins marea strigare, “învăţătura despre neprihănire,” iar când  Duhul lui Dumnezeu, prin profetul Său, a stat acolo şi ne-a spus că ei lepădau marea strigare, atunci ce s-a întâmplat? Atunci ei pur şi simplu au dat deoparte pe profet împreună cu toate celelalte” (A. T. Jones, GCB  1893, p. 183).

Dintre participanţii la sesiune, nimeni nu l-a contrazis, pentru că toţi ştiau că ce spune este adevărat. La Consiliul Anual din 1986 de la Rio de Janeiro, Robert W. Olson, de la Fundaţia White, a afirmat de asemenea că la sesiunea din 1888 Ellen White a fost “în mod public sfidată” (Adventist Review, 30 octombrie, 1986). În 1889 ea a spus:

„Fratele Butler mi-a prezentat acest subiect într-o scrisoare, în care afirma că atitudinea mea de la acea Conferinţă (1888) aproape că a zdrobit inimile unora dintre fraţii pastori prezenţi la acea întâlnire....

Dacă unii dintre fraţii mei au despre mine părerea pe care o au, că judecata mea nu are valoare mai mare decât a oricărei alte persoane care nu a fost chemată la această lucrare specială şi că sunt sub influenţa fiului meu Willie sau a altora, de ce mai trimiteţi după sora Ellen White să mai participe la întâlnirile voastre de tabără şi la alte întâlniri speciale? Nu pot veni. Nu v-aş putea face niciun bine şi ar însemna să tratez cu uşurinţă responsabilităţile pe care Domnul le-a aşezat asupra mea....

Mă aştept, şi nu mă surprinde, să văd cuvintele mele răstălmăcite şi prost înţelese de cei necredincioşi; dar să văd pe fraţii mei, care cunosc lucrarea şi misiunea mea, cum bagatelizează solia pe care Dumnezeu mi-o dă să o port, întristează Duhul Sfânt şi mă descurajează...

Drumul meu este blocat de fraţii mei” (Letter U-3, 1889).

Desigur, nu toţi fraţii i s-au opus în felul acesta. Însă un sprijin deschis faţă de ea nu s-a manifestat. Solul umil al lui Dumnezeu şi-a dat seama ce se întâmplă la Minneapolis. Binecuvântările abundente ale ploii târzii au cauzat schimbarea atitudinii prietenilor de odinioară de la pozitiv la negativ:

„Dumnezeu nu m-a chemat să traversez toată ţara să vă vorbesc, iar voi să staţi şi să puneţi sub semnul întrebării solia Sa şi dacă Ellen White este aceeaşi care a fost în anii trecuţi.... Apoi aţi recunoscut că Ellen White a avut dreptate. Dar ceva s-a schimbat acum şi Ellen White nu mai este la fel. Exact ca naţiunea iudaică” (Ms. 9, 1888; Olson, p. 292).

În 1893 Ellen White spunea: “Rolul unui sol pe care Dumnezeu îl alege să trimită mustrări şi avertismente este în mod ciudat neînţeles în timpul lui” (RH 18 iulie, 1893).

(4) Exilul lui Ellen White în Australia

Aşa de hotărâtă a fost opoziţia post-1888 faţă de Ellen White, încât Conferinţa Generală realmente a exilat-o în Australia. Deşi este adevărat că Domnul a condus sejurul ei acolo pentru binele cauzei Sale pe acel continent, nu a fost niciodată voinţa Sa ca Ellen White să meargă acolo, în acea perioadă. Ea spune că Domnul dorea ca trioul inspirat (Jones, Waggoner şi Ellen White - n. tr.) să rămână împreună în America şi să ducă lupta până la victorie. Scrierile ei arată că fraţii din conducere doreau ca şi Ellen White şi Waggoner să fie daţi la o parte din drum.

Este bine ştiut că Ellen White a plecat numai fiindcă Conferinţa Generală a hotărât aşa (un exemplu lăudabil de colaborare cu conducerea bisericii!). În 1896 ea a scris foarte deschis preşedintelui Conferinţei Generale:

„Domnul nu a fost amestecat în plecarea noastră din America. Domnul nu mi-a descoperit că a fost voia Sa ca eu să părăsesc Battle Creek. Domnul nu a plănuit aceasta, dar v-a lăsat pe toţi să acţionaţi după propria voastră imaginaţie. Domnul ar fi dorit ca W. C. White, mama sa şi colaboratorii ei să rămână în America. Era nevoie de noi în centrul lucrării şi dacă percepţia voastră spirituală ar fi recunoscut situaţia adevărată, nu aţi fi fost niciodată de acord cu mişcarea pe care aţi făcut-o. Dar Domnul citeşte inimile tuturor. Dorinţa voastră de a ne vedea plecaţi era aşa de mare, încât Domnul a permis ca acel lucru să aibă loc. Aceia care erau obosiţi de mărturii au fost lăsaţi fără persoanele care le purtau. Îndepărtarea noastră din Battle Creek urmărea să lase pe oameni să aibă propriile dorinţe şi căi, pe care le considerau superioare căii Domnului.

Rezultatul este în faţa voastră. Dacă v-aţi fi aflat pe o poziţie corectă, această hotărâre nu s-ar fi luat atunci. Domnul ar fi lucrat pentru Australia prin alte mijloace, şi o influenţă puternică ar fi fost menţinută la Battle Creek, marea inimă a lucrării.

Am fi stat acolo umăr la umăr, construind o atmosferă sănătoasă care să fie simţită în toate conferinţele noastre. Nu Domnul a conceput acest plan. N-am primit nici o rază de lumină pentru a părăsi America. Dar când Domnul mi-a prezentat problema aşa cum era în realitate, eu nu am spus nimănui acest lucru, deoarece ştiam că nimeni nu va putea înţelege problema în toate implicaţiile ei. Când am plecat, mulţi au răsuflat uşuraţi, dar Domnul a fost întristat, deoarece El hotărâse ca noi să stăm la cârma maşinăriei de la Battle Creek.

De aceea v-am scris. Fratele Olson nu a avut percepţia, curajul, forţa să poarte responsabilităţile; şi nu exista acolo nimeni pregătit să facă lucrarea pe care Domnul hotărâse ca noi să o facem. Vă scriu, frate Olson, să vă spun că dorinţa lui Dumnezeu a fost să stăm alături, să vă sfătuim şi să acţionăm împreună... Dumneavoastră nu aţi înţeles;  doreaţi ca experienţa puternică şi cunoştinţa care nu vine din sursă omenească să fie înlăturate şi astfel aţi demonstrat cum căile Domnului sunt greşit înţelese şi lepădate.... Acest sfat nu a fost considerat necesar.

Faptul că fraţii din Battle Creek au hotărât să ne îndepărteze atunci a fost rezultatul acţiunii omeneşti şi nu a Domnului.... Domnul hotărâse să stăm lângă casele de editură, să avem acces la aceste instituţii şi să ne putem sfătui împreună.... Vai, ce groaznic este să-L tratezi pe Domnul cu ipocrizie şi neglijenţă, să dispreţuieşti sfatul Său cu mândrie pentru că înţelepciunea omenească pare  superioară” (Letter to O. A. Olsen, 127, 1896).

Cei care spun că solia 1888 a fost acceptată de conducerea bisericii pot interpreta anii petrecuţi de Ellen White în Australia ca o cooperare între Conferinţa Generală şi Duhul Sfânt. Este adevărat că Ellen White a trimis scrisori bune acasă. Dar privarea Americii de Nord de slujirea sa personală în această perioadă critică a asigurat “într-o mare măsură” înfrângerea decisivă a începutului soliei marii strigări.

E.J. Waggoner a suferit un exil similar, fiind trimis în Anglia în primăvara lui 1892. Există dovezi, de asemenea, că nu a fost trimis acolo din pur zel misionar. Ellen White era acum plecată; al doilea membru al trioului special trebuia, de asemenea, să plece. Notăm următoarele, din teza de doctorat a lui Gilbert M. Valentine despre W.W. Prescott:

„Conform celor spuse de W.C. White, Ellen White, care se pare că mai ţinea minte nedreptăţile perioadei post-1888, a afirmat că i s-a arătat că  deşi “unii dintre fraţii noştri erau foarte  mulţumiţi că (Waggoner) a fost îndepărtat din lucrarea de la Battle Creek prin numirea sa ca lucrător în Anglia,” el ar trebui adus înapoi “să lucreze ca profesor în inima lucrării noastre” (W. C. White to A. G. Daniels, 30 mai, 1902; William Warren Prescott: Seventhday Adventist Educator, Vol. 1, p. 289).

Cu un an înainte ca Ellen White să plece în Australia, ea şi-a descărcat sufletul într-o scrisoare către J.S. Washburn, un pastor tânăr. Aici, ca Ieremia, ea scrie aproape cu disperare. Se face o descriere vie a climatului predominant la cartierul general din Battle Creek:

„Iau parte la întâlnirile din bisericile mici, dar simt că n-am nici o putere să lucrez cu biserica care a avut mărturia mea din abundenţă şi nu mai am nici o speranţă că aş putea ajuta, indiferent ce aş spune, pe aceia care s-au împotrivit soliei mele şi nu au fost mişcaţi să-şi schimbe poziţia de împotrivire, în ciuda a tot ce mi-a dat Domnul să spun în demonstraţii pline de spirit şi putere. Ei s-au împotrivit apelurilor Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Nu am nici o speranţă că Domnul are o rezervă de putere ca să le zdrobească împotrivirea. Îi las în mâinile lui Dumnezeu şi dacă Domnul nu mă trimite în mod hotărât să vorbesc în biserică (la Battle Creek) nu voi mai încerca să spun nimic până când cei care au lucrat la blocarea drumului meu nu-mi vor netezi cărarea.... Nu am putere să mă lupt cu spiritul, împotrivirea, îndoielile şi necredinţa care le-au baricadat sufletele ca să nu vadă când vine binele. Mă simt mult mai liberă să mă adresez necredincioşilor. Ei sunt interesaţi...

O, cea mai dificilă postură din lume este să vorbeşti oamenilor din poziţii de răspundere, atunci când vine lumina. Ei au fost luminaţi, dar au ales întunericul în locul luminii...

Poţi fi sigur că am o mare durere în inimă... Care va fi sfârşitul acestei necredinţe încăpăţânate, rămâne încă să aflăm” (Letter W32, 1890).

Au anii 1890 o solie pentru anii 1990?

Servirea lui Ellen White în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este de multe ori asemănătoare celei pe care a avut-o Ieremia. Solia profetului din vechime este adevăr prezent. Episodul 1888 este o parabolă şi Dumnezeu ne va pune din nou la încercare.

Deoarece faptele istoriei noastre din 1888 au fost aşa de mult denaturate, atitudinea noastră de astăzi este încă lipsită de apreciere faţă de lucrarea lui Jones şi Waggoner. Încă mai suntem suspicioşi ca nu cumva solia lor să ducă la fanatism. Încă afirmăm greşit că aceasta i-a dus pe cei doi soli în apostazie. Atâta timp cât vom gândi aşa, ori de câte ori ne va pune Domnul în faţă perle ale adevărului, vom fi obligaţi să reacţionăm tot aşa cum a făcut opoziţia din 1888.

Noi nu moştenim astăzi genetic vina strămoşilor noştri care au respins cea mai grandioasă ocazie a secolelor, începutul ploii târzii şi marii strigări; însă suntem descendenţii lor spirituali. Scriptura nu vorbeşte despre nici o transmitere genetică a păcatului, “originar” sau de alt fel, din generaţie în generaţie. Dar există o transmitere a păcatului care nu este genetică. “Printr-un om a intrat păcatul în lume.” “Păcatul s-a înmulţit” şi “a stăpânit dând moartea.” “Toată lumea s-a făcut vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Rom. 5:12, 20, 21; 3:19). Această transmitere misterioasă a păcatului ne este clarificată în cele ce urmează:

„Chiar de la început natura umană a fost coruptă. Şi de atunci păcatul şi-a continuat lucrarea odioasă, atingând minte după minte. Fiecare păcat comis trezeşte ecourile păcatului originar....

Dependenţa reciprocă este un lucru minunat. Influenţa reciprocă ar trebui să fie studiată cu atenţie....

Fiecare generaţie preia un stadiu al răului mai avansat decât generaţia precedentă, înaintând în marşul împietririi şi revoltei. Dumnezeu priveşte, măsurând templul şi închinătorii din el....

Nimeni nu trăieşte numai pentru el. Conştient sau nu, el îi influenţează pe ceilalţi fie în bine fie în rău.... Nu este oare timpul ca un popor să se ridice la independenţă morală, nutrind în acelaşi timp un simţământ de dependenţă faţă de Dumnezeu?...

Domnul a trimis lumii noastre o solie de avertizare, solia îngerului al treilea. Tot cerul aşteaptă să ne audă cum justificăm legea lui Dumnezeu” (RH, 16 aprilie, 1901).

Avem mai multă lumină decât strămoşii noştri şi de aici şi responsabilităţi mai mari. Înstrăinarea inimii faţă de Hristos, care a provocat respingerea soliei din 1888, este astăzi mult mai subtilă, mai sofisticată, mai adânc îngropată dincolo de conştient. Dar nu este mai puţin reală. Numai luminarea Duhului Sfânt o va face să se manifeste. Trebuie să vină timpul, în cele din urmă, pentru fiecare dintre noi când “crucea va fi prezentată, iar înţelegerea ei reală va fi văzută de fiecare minte care a fost orbită de păcat. În faţa viziunii Calvarului cu Victima sa misterioasă, păcătoşii vor sta condamnaţi” (DA 58). N-ar fi o binecuvântare dacă am vedea crucea astăzi, înainte să fie prea târziu?

Duhul Sfânt îl face pe credinciosul sincer să se vadă reflectat în personajele din vechime ale Bibliei. El poate să ne facă şi pe noi să ne vedem în strămoşii noştri de acum un secol. Din naştere, nu suntem mai buni decât ei. Duhul Sfânt ne poate vindeca de orbirea care ne permite să vedem răul, dacă este suficient de mare şi îndepărtat în timp, dar nu reuşim să-l recunoaştem pe cel care se află chiar sub nasul nostru. Cuvântul lui Dumnezeu a fost adevărat chiar de la început:

„Fără iluminarea Duhului Sfânt, noi nu vom fi capabili să deosebim adevărul de eroare şi vom cădea sub ispitele meşteşugite şi decepţiile pe care le va aduce Satana asupra lumii.

Suntem aproape de încheierea luptei dintre Prinţul Luminii şi prinţul întunericului; curând amăgirile duşmanului vor încerca credinţa noastră şi se va vedea ce fel de credinţă este” (RH 29 noiembrie, 1892).

 

Concluzie

Înţelegerea faptului că strămoşii noştri L-au insultat pe Isus Hristos cel real şi pe Duhul Sfânt nu este în sine o veste rea. Şi a da la iveală realitatea opoziţiei adânci faţă de “mărturia lui Isus Hristos” este o binecuvântare. Singurul mod în care ne vom putea pregăti pentru încercările viitoare este de a privi adevărul în faţă. Adevărul este pozitiv, optimist, încurajator.

Vestea bună este că Cerul a fost tot timpul mai mult decât binevoitor să ne dea revărsarea finală a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, mai mult decât am crezut noi vreodată. Doar opoziţia noastră continuă, adesea inconştientă, a împiedicat Darul de acum aproape un secol, în ciuda rugăciunilor noastre.

Contemplarea adevărului în mod cinstit trebuie să fie o sursă de bucurie. Stabilitatea şi progresul bisericii organizate pot fi numai binecuvântate de el.

 

 

1  Niciodată Ellen White nu spune că “unii” care s-au opus erau “puţini” şi nici nu spune că cei care au primit-o erau “mulţi”. Fără vreo excepţie cunoscută, aceia care au respins solia au fost “mulţi”, iar cei care au primit-o au fost “puţini”.

2  Vezi de exemplu 1 Sam. 8:7; 12:6-12; Isaia 50:5-17; 61:10; 63:9-14; Ieremia 31:1-9; Ezechiel 16; Osea.

3  Întâmplător, deşi Ellen White nu a luat nici o  poziţie fermă asupra “legii din Galateni” în 1888, în 1896 ea era gata să ia o poziţie. Waggoner avusese dreptate! “Legea din Galateni (este)...în special... legea morală” (1 SM 234, 255).

4 Vezi Anexa A pentru o discuţie privind insinuarea că Jones predica eroarea “holy flesh” şi a perfecţionismului la câteva luni după sesiunea din 1888.