Capitolul 8 - 1888 Reexaminat; R.J.Wieland, D.K.Short
Sesiunea Conferinţei Generale din 1893 este a doua ca importanţă după cea din 1888 în stabilirea modului cum a fost primită solia. Teoria acceptării oferă următoarea opinie asupra întîlnirii din 1893: “La sesiunea Conferinţei Generale din 1893 lumina îndreptăţirii prin credinţă părea să câştige cea mai importantă biruinţă” (Christian, p. 241).
Va trebui să examinăm rapoartele publicate ale acelei sesiuni pentru a înţelege natura acelei “biruinţe.” Conform mărturiei de mai târziu a lui Ellen G.White, “biruinţa” câştigată la sfârşit a fost a lui Satana (1SM 234, 235). Sesiunea a marcat clar retragerea darului ploii târzii a lui Dumnezeu. Evenimentele de la acea conferinţă sunt de o semnificaţie profundă pentru noi, cei ce trăim astăzi.
De la începutul institutului şi a sesiunii, solia 1888 a fost de o importanţă covârşitoare. Cu câteva luni înainte, afirmaţia de acum faimoasă că este de fapt “începutul” marii strigări, apăruse în Review din 22 noiembrie 1892. Afirmaţia a fost ca o bombă. Puţini vorbitori s-au putut referi la altceva decât la acest subiect. Chiar unii din îndepărtata Australie au ştiut ce se întâmplase. A. T. Jones relata:
„Am primit o scrisoare cu puţin timp în urmă de la fratele Starr din Australia. Voi citi două sau trei paragrafe, deoarece ele se potrivesc foarte bine cu subiectul prezentării noastre: “Sora White spune că, de la sesiunea conferinţei din Minneapolis, ne aflăm în timpul ploii târzii” (GCB 1893, p. 377).
Ne putem imagina starea de spirit care predomina? Era normal ca în spatele problemei primirii soliei 1888 să se întrezărească speranţa binecuvântată a apropiatei reveniri a lui Hristos. O asemenea bucurie solemnă nu mai încântase inimile credincioşilor de la strigătul de la miezul nopţii din 1844:
„Să-i mulţumim Domnului că încă se mai ocupă de noi, spre a ne salva din erorile noastre, din pericolele care ne pândesc, să ne ferească de cărări greşite şi să reverse peste noi ploaia târzie, ca să putem fi luaţi la cer. Aceasta înseamnă solia pentru noi, plecare la cer” (GCB 1893, p. 185).
Ei ştiau că Dumnezeu, în mila Sa, nu va retrage ploaia târzie până când nu le va da o ocazie rezonabilă să răspundă. Asta însemna cel puţin câţiva ani după 1888. Următoarele cuvinte citate la această sesiune exprimă principiul cinstei şi răbdării lui Dumnezeu:
„Dumnezeu îşi va încerca poporul. Isus îi suportă răbdător şi nu îi varsă din gura Sa într-o clipă. Îngerul a spus: “Dumnezeu îşi cântăreşte poporul.” Dacă solia ar fi durat aşa puţin cum presupun unii, nu ar fi fost timp ca ei să-şi dezvolte caracterul. Mulţi au acţionat din sentiment şi nu din principiu şi credinţă, iar această solie înfricoşătoare i-a stârnit... El le dă timp ca emoţia să dispară şi apoi îi va încerca să vadă dacă vor asculta sfatul Martorului Credincios” (1T 186, 187; GCB 1893, p. 179).
Prevestirile unei primejdii mari
Diverşi vorbitori au presimţit că lumina va fi retrasă dacă nu se acţionează repede. Astfel, a trata cu uşurinţă oferta cerească înseamnă pierderea ei. Cu câteva luni înainte de sesiunea din 1893, Ellen G.White scria:
„Păcatul comis în ceea ce s-a întâmplat la Minneapolis rămâne în cărţile de aducere aminte din ceruri, înregistrat în dreptul numelor acelora care s-au opus luminii şi va rămâne aşa până când va fi făcută mărturisirea completă, iar cei păcătoşi se vor umili în faţa lui Dumnezeu... Iar când aceste persoane vor fi încercate, şi vor fi aduse în aceeaşi situaţie, se va descoperi acelaşi spirit. După ce Domnul i-a pus la probă suficient, dacă ei nu se lasă înduplecaţi, atunci Îşi va retrage Duhul Său cel Sfânt” (Letter O19, 1892).
La Minneapolis ea avertiza că neglijarea luminii care strălucea atunci va fi o tragedie. Problema nu era doar mântuirea personală a persoanelor care au respins solia. Asupra trupului colectiv al bisericii plana oportunitatea escatologică a ploii târzii şi marii strigări:
„Aş dori să vă întreb dacă înţelegeţi ce lucru teribil este când Dumnezeu dă lumină, şi aceasta impresionează inima şi spiritul vostru... ei bine, Dumnezeu Îşi va retrage Duhul Său dacă adevărul nu este primit” (Ms. 8, Olson, p. 264).
Fraţii adunaţi la sesiunea din 1893 erau într-o atmosferă de aşteptare. Întâlnirea părea încărcată de solemnitate, o conştienţă a hotărârilor teribile care apăsau pe umerii lor. De acţiunea lor depindea venirea dimineţii sau întoarcerea nopţii. Dacă Satana ar putea “să-i facă să se aşeze pe o poziţie greşită, atunci planul de a-i trimite într-o lungă călătorie ar reuşi” spunea Ellen G.White preşedintelui Olsen (Letter O19, 1892). Imaginaţi-vă tensiunea care domina întâlnirea:
„Gândul solemn la care mă gândesc acum este că (Dumnezeu) devine nerăbdător şi că nu va mai aştepta prea mult pentru noi... Nu pot să alung gândul că acum este un timp foarte critic pentru noi personal... Am impresia că acum luăm hotărâri care vor determina continuarea lucrării prin marea strigare şi înălţare, sau vom fi amăgiţi de capcanele lui Satana şi lăsaţi în întuneric… Am simţit această stare pe tot parcursul sesiunii” (W. W. Prescott, GCB 1893, p. 386).
A. T. Jones recunoaşte şi el seriozitatea fără precedent a dezbaterilor de la această sesiune. Notaţi cum înţelegerea lui trece dincolo de ideea determinist calvinistă a voinţei suverane şi irezistibile a lui Dumnezeu:
„El a încercat în aceşti patru ani să ne facă să primim ploaia târzie. Cât ne va mai aştepta El s-o primim?...
Cheia problemei este că ceva urmează să se întâmple... Aceasta este situaţia teribilă de la această sesiune; aceasta este ceea ce conferă acestei întâlniri un caracter îngrozitor. Pericolul este că sunt unii aici care s-au opus timp de patru ani sau poate care nu s-au opus atât de mult, dar care acum… nu o vor primi aşa cum o dă Domnul şi vor fi lăsaţi în pace. Domnul va lua o decizie, prin noi de fapt, la această sesiune” (ibid., p. 377).
Preşedintele Conferinţei Generale, O. A. Olsen, a sesizat şi el că delegaţii se confruntă cu o problemă decisivă:
„Acest loc devine din ce în ce mai solemn datorită prezenţei lui Dumnezeu. Presupun că nici unul dintre noi nu a mai fost la o asemenea întâlnire ca cea de acum. Domnul vine, cu siguranţă, foarte aproape şi ne descoperă din ce în ce mai multe lucruri, pe care nu le-am apreciat sau înţeles pe deplin...
Seara trecută a fost foarte solemnă. Pentru mine locul era extraordinar datorită prezenţei atât de apropiate a lui Dumnezeu şi mărturiei solemne care ne-a fost adusă aici... Unii se pot simţi ofensaţi pentru că se face din nou referire la Minneapolis. Ştiu că unii s-au simţit întristaţi şi ofensaţi de orice aluzie referitoare la acea întâlnire şi la situaţia de acolo. Dar vă rog să înţelegeţi că motivul pentru care cineva se simte aşa, este spiritul său nesupus... Chiar ideea că cineva se simte jignit arată imediat sămânţa rebeliunii din inima lui” (ibid., p. 188).
Au mai fost făcute şi alte afirmaţii între 1888 şi 1893 care avertizau că, dacă lumina nu este primită, va rezulta o alunecare în lumină contrafăcută şi idei apostaziate. Delegaţii au auzit mesajul următor de la Ellen G.White:
„Dacă nu vă păstraţi hainele nepătate de lume, Satana va fi comandantul vostru... Cuvintele pe care Dumnezeu le-a trimis vor fi respinse de mulţi şi vorbele pe care le spun oamenii vor fi primite ca fiind lumină şi adevăr. Înţelepciunea omenească ne va depărta de lepădarea de sine, de consacrare şi va născoci multe lucruri care vor face soliile lui Dumnezeu fără efect. Nu ne putem baza pe oamenii care nu sunt în legătură strânsă cu Dumnezeu. Ei acceptă opiniile oamenilor, dar nu pot deosebi vocea Păstorului Adevărat” (ibid., p. 237).
La mai puţin de un an de la conferinţa de la Minneapolis s-a făcut următoarea afirmaţie:
„Dacă în experienţa poporului lui Dumnezeu nu este adusă putere divină, minţile vor fi luate captive de teorii şi idei greşite, Hristos şi neprihănirea Sa vor fi alungate din experienţa multora iar credinţa lor va fi fără putere şi fără viaţă” (RH 3 septembrie, 1889).
Eşecul de a accepta lumina adusă de solii lui Dumnezeu la Minneapolis a avut ca rezultat acceptarea luminii false adusă de soli falşi. Ea spunea:
„Idei false, dezvoltate pe larg la Minneapolis, nu au fost pe deplin dezrădăcinate din unele minţi. Cei care nu au făcut o lucrare autentică de pocăinţă în lumina pe care Dumnezeu a avut plăcere s-o dea poporului Său, nu vor vedea lucrurile clar şi vor fi gata să numească soliile pe care Dumnezeu le trimite, o amăgire” (GCB 1893, p. 184).
„Ce va urma? Ei vor accepta solii pe care Dumnezeu nu le-a trimis şi astfel devin periculoşi pentru cauza lui Dumnezeu, deoarece propun standarde false” (“To Brethren in Responsabile Positions,” ibid., p. 182).
Lecţii din Israel “scrise pentru învăţătura noastră”
Fără îndoială, solia 1888 a fost mană cerească. Putem învăţa ceva din simbolismul din vechime. Dacă Dumnezeu pune o farfurie cu mâncare înaintea noastră, ar fi bine ca noi s-o mâncăm imediat, deoarece hrana bogată în elemente nutritive se strică mai repede decât cea lipsită de elementele nutritive. Era periculos să laşi mana de la 1888 “până dimineaţa” pentru că se strica:
„Voi face să cadă peste voi pâine din ceruri. Poporul va ieşi afară şi va strânge cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea.
Şi Moise a spus: “Nimeni să nu lase ceva din ea până a doua zi dimineaţă.” N-au ascultat pe Moise şi s-au găsit unii care au lăsat ceva din ea până dimineaţa; dar a făcut viermi şi s-a stricat (Exodul 16:4, 19, 20).
Trăim timpuri de o importanţă solemnă pentru fiecare, lumina străluceşte în raze clare în jurul nostru. Dacă această lumină este primită aşa cum trebuie şi apreciată, va fi o binecuvântare pentru noi şi pentru alţii; dar dacă ne încredem în propria noastră înţelepciune şi putere sau în înţelepciunea şi putere semenilor noştri, ea se va transforma în otravă” (TM 385).
Chiar la Minneapolis, profetul a văzut acest pericol groaznic. Iată o aluzie la eventualul eşec tragic al soliei şi solilor:
„Cei care nu au săpat tot mai adânc în mina adevărului, nu vor vedea nici o frumuseţe în lucrurile preţioase prezentate la această conferinţă. Când voinţa se încăpăţânează împotriva luminii date, este greu să te supui, chiar când ai dovezi convingătoare ca cele de la această conferinţă (1888)...
Dacă neglijăm să umblăm în lumina dată, ea devine întuneric pentru noi; şi întunericul este proporţional cu lumina şi cu privilegiile pe care nu le-am folosit” (Ms. 8a, 1888; Olson, pp. 279, 280).
Referindu-se tot la solia 1888 şi “solii lui Dumnezeu,” Ellen G.White a spus că duşmanul lucrării lui Dumnezeu se va folosi de predicatori şi conducători neconsacraţi. Ea a sesizat realitatea mortală a conflictului spiritual:
„Predicatori neconsacraţi se ridică împotriva lui Dumnezeu… În timp ce pretind că-L primesc pe Hristos, ei îl îmbrăţişează pe Baraba şi prin acţiunile lor spun “Nu pe acest Om, ci pe Baraba.”... Satana se laudă cu ce poate face... El spune “Voi ieşi şi voi fi un duh de amăgire pentru a-i înşela pe cei pe care pot.”... Faceţi ca fiul minciunii şi mărturia mincinoasă să fie întreţinute de o biserică care a avut lumină mare şi dovezi mari şi această biserică va renunţa la solia pe care Dumnezeu I-a trimis-o şi va primi cele mai iraţionale afirmaţii, supoziţii şi teorii false...
Mulţi vor sta la amvoanele noastre cu torţa profeţiei false în mâinile lor, aprinsă de la torţa diabolică a lui Satana. Dacă îndoieli şi necredinţă sunt nutrite, predicatorii credincioşi vor fi îndepărtaţi de către cei care cred că ştiu aşa de mult” (TM 409, 410).
Doar cu câteva luni înainte de sesiunea din 1893 a venit acest cuvânt sigur:
„Biserica primară a fost înşelată de duşmanul lui Dumnezeu şi al omului şi apostazia a intrat în rândurile celor ce predicau dragostea lui Dumnezeu; iar astăzi, dacă poporul lui Dumnezeu nu se trezeşte din somn, va cădea pe nesimţite în cursa Satanei...
Zilele în care trăim sunt memorabile şi pline de pericole...
Fără iluminarea Duhului lui Dumnezeu, noi nu vom fi capabili să discernem adevărul de eroare şi vom cădea sub ispitele şi decepţiile meşteşugite pe care Satana le va aduce asupra lumii” (RH 22 noiembrie, 1892).
Duşmanul va folosi abilitatea sa pentru “a încerca orice mijloc posibil” ca să prezinte eroarea mascată în adevăr prezent,” aşa încât să “nu fim capabili să discernem adevărul de minciună.” Delegaţii urmau să treacă o frontieră nevăzută şi teribilă la sesiunea din 1893. Cu câteva luni înainte să înceapă, serva Domnului, exilată în Australia, scria preşedintelui Conferinţei Generale:
„Aş dori să apelez la fraţii care se vor aduna la Conferinţa Generală să ia aminte la solia dată bisericii Laodiceea. În ce stare de orbire sunt; acest subiect (solia 1888) vi s-a adus la cunoştinţă iar şi iar; dar nemulţumirea faţă de starea voastră spirituală nu a fost îndeajuns de profundă şi dureroasă ca să producă o reformă... Vina amăgirii de sine apasă asupra comunităţilor noastre. Viaţa religioasă a multora este o minciună...
Simt o mare durere sufletească să văd cât de repede sunt criticate cuvintele sau faptele fraţilor Jones şi Waggoner... Încetaţi să-i priviţi pe fraţii voştri cu suspiciune... Sunt mulţi în lucrare care nu au dragoste pentru Dumnezeu sau pentru semenii lor. Ei sunt adormiţi, iar în timp ce dorm, Satana îşi seamănă neghina” (Letter O19, 1892).
Unii scriitori au comparat experienţa Israelului din vechime de la Cadeş-Barnea cu istoria noastră din 1888. Dar sesiunea din 1893 nu a fost recunoscută ca o copie modernă a încercării Israelului după Cadeş-Barnea, de a se ridica şi a cuceri “ţara făgăduită.” Israelul era sub o stare de excitare şi entuziasm ireal, iar reeditarea modernă este documentată vizibil chiar în Buletinul din 1893.
Iosua şi Caleb au adus această solie Israelului:
Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da; este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea... Domnul este cu noi... Dar toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre (Numeri 14:7-10, comparaţi cu 5T 383).
Mai târziu, după ce a fost evident că poporul s-a răzvrătit cu adevărat, Domnul a fost nevoit să decreteze întoarcerea în pustie: “Şi veţi cunoaşte ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi” (vers. 34). Dar israeliţii au presupus că mărturisirea lor superficială (“noi am păcătuit”) şi pocăinţa lor superficială (“poporul a fost într-o mare jale”) ar garanta o anulare a sentinţei divine şi că vor putea acum să-i cucerească pe duşmanii lor.
În entuziasmul lor, ei au interpretat fără context solia celor două iscoade credincioase “Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei.” Poporul presupunea că acestă făgăduinţă rămâne în picioare, deşi rebeliunea lor încăpăţânată a rămas neafectată de pocăinţa superficială. Crezând că Domnul este încă “cu” ei, şi fără remuşcări, s-au avâtat arogant în ceea ce ei au crezut că va fi experienţa “marii strigări” de cucerire a Canaanului.
Moise a încercat să-i descurajeze, spunându-le că solia pe care Iosua şi Caleb le-a dat-o înainte de revolta lor, nu mai este adevăr prezent: “Nu vă suiţi căci Domnul nu este în mijlocul vostru” a strigat el (vers. 42).
Efortul lui Israel a fost un dezastru. Întradevăr, Domnul nu a fost cu ei în cucerirea Canaanului. Dar El nu i-a părăsit. El urma să fie cu ei într-o călătorie obositoare, prelungită, până când o întregă generaţie de necredincioşi urma să piară. Aşa că, în cele din urmă, au renunţat.
Entuziasmul stârnit la încheierea sesiunii Conferinţei Generale din 1893 nu a fost “marea biruinţă” a soliei neprihănirii lui Hristos, aşa cum s-a presupus. Din contră, a fost fără îndoială o agitaţie falsă fără umilinţă şi pocăinţă autentică. Istoria noastră a arătat că a fost un eşec, deoarece marea strigare nu a înaintat după întâlnirea aceea.
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este întradevăr Israelul modern şi Domnul a fost cu noi. El nu ne-a părăsit aşa cum nu Şi-a părăsit poporul la Cadeş-Barnea. Dar El a fost cu noi ca stâlp de nor ziua şi stâlp de foc noaptea timp de zeci de ani de peregrinări obositoare în pustie, şi nu într-un program de cucerire a “Canaanului” în puterea “marii srigări.” Acea experienţă este încă în viitor pentru biserica rămăşiţei, datorită necredinţei noastre din trecut. Scopul lui Dumnezeu a trebuit să fie schimbat. Trebuie să analizăm dovezile existente.
Studiile lui A. T. Jones
Cele douăzeci şi patru de studii ale lui A. T. Jones despre “solia îngerului al treilea” nu lasă să se înţeleagă că el a fost înverşunat, combativ, arogant sau necreştin. Stilul său era simplitatea întruchipată şi abordarea lui a fost esenţa amabilităţii frăţeşti. Niciodată nu s-a ridicat deasupra celorlalţi ca unul deosebit faţă de ei. Întotdeauna a vorbit despre eşecurile “noastre,” necredinţa “noastră,” nevoia “noastră” de Dumnezeu şi deseori afirma că el însuşi este cel mai neajutorat.
Vom căuta în zadar, în predicile lui, dovezi care să susţină acuzaţiile istoricilor noştri că el era “nedisciplinat,” “producea resentimente,” “protagonist... înclinat spre controverse,” “critic,” “personalitate provocatoare,” “ranchiunos,” încrezut sau arogant sau că făcea “afirmaţii extreme” sau “declaraţii mistice.” Aceşti scriitori au inventat aceste idei sau, în cel mai bun caz, au răstâlmăcit adevărul. Au fost publicate oficial judecăţi false despre servul umil pe care Domnul l-a numit “solul Său.”
Predicile sale din 1893 sunt prezentate textual în Buletin fără nici o aparentă editare sau corectură. O publicare corespunzătoare, emisă de Conferinţa Generală şi Seminar a unei selecţii din aceste douăzeci şi patru de predici ar convinge pe mulţi din poporul nostru de astăzi că aici este învăţătura despre solia îngerului al treilea “cu adevărat” prezentată cel mai clar, simplu şi sensibil. Confirmarea Duhului Sfânt este evidentă.
Vorbind despre Minneapolis, el a demonstrat un spirit blând. El a recunoscut necesitatea de a vorbi deschis despre acest lucru, dar este greu de văzut dacă cineva ar fi putut-o face cu mai mult tact, bunătate şi iubire decât a făcut-o el. Secretarul Conferinţei Generale, Dan T. Jones, scrie unui prieten despre el: “Predicarea lui pare foarte delicată şi trăieşte profund tot ceea ce spune” (Letter to J. W. Watt, 1 ianuarie, 1889). În 1890, Ellen G.White spune şi ea că este plăcut surprinsă de spiritul lui umil: “Fratele Jones a vorbit foarte deschis şi totuşi delicat” în legătură cu chestiunea 1888 (Letter 84, 1890).
În această perioadă Ellen G.White fusese exilată în Australia şi Waggoner în Anglia; Jones fusese lăsat practic singur:
„Şi acum am ajuns... la studiul acelei părţi care se referă la noi ca indivizi... Pentru mine subiectul acesta şi cel următor sunt cele mai înfricoşătoare asupra cărora m-am aplecat. Nu eu le-am ales, mi-e groază de ele... dar... nu ne este de folos... să tratăm aceste lucruri cu uşurinţă... cu ochii închişi, fără să ştim în ce situaţie ne aflăm...
Pentru început vă rog să nu mă aşezaţi undeva sus, ca pe unul separat de dumneavoastră, şi vorbindu-vă de sus şi excluzându-mă din lucrurile care vor fi prezentate. Sunt cu dumneavoastră în toate aceste lucruri. Eu, ca şi dumneavoastră, şi în aceeaşi măsură, am nevoie să fiu pregătit pentru ceea ce Dumnezeu are să ne dea, ca orice om de pe pământ. Aşa că vă implor să nu mă despărţiţi de dumneavoastră în această problemă. Dacă vedeţi greşeli pe care le-aţi făcut, voi vedea şi eu greşeli pe care le-am făcut, şi vă rog nu mă acuzaţi ca şi când eu v-aş judeca sau aş găsi greşeală la dumneavoastră... Ceea ce doresc, fraţilor, este pur şi simplu să caut pe Dumnezeu împreună cu dumneavoastră, cu toată inima (Adunarea: amin) şi să înlăturăm orice din cale, pentru ca Dumnezeu să ne poată da ceea ce are pentru noi” (GCB 1893, pp. 164, 165).
Predicarea lui era clară, fără nici o înclinaţie mistică sau extremă. Dacă ele par astăzi neobişnuite, este pentru că noi am folosit atât de mult săbii tocite încât sabia fără ocolişuri, a Cuvântului şi a Duhului, poate părea deosebit de ascuţită.
Afirmaţiile lui privind faptele erau echilibrate. Numai după această sesiune (9 aprilie) Ellen G.White a găsit că este necesar să-l prevină despre pericolul afirmaţiilor extreme asupra subiectului privind credinţa şi faptele. (Chiar după acea scrisoare găsim cea mai entuziastă aprobare a ei faţă de subiectul credinţei şi faptelor). Observaţi claritatea şi echilibrul lui în 1893:
Spun încă odată, că în toate cazurile cel ce crede pe deplin în Isus Hristos va lucra cel mai mult pentru El.
Acum să studiem acest cuvânt, şi el va fi cea mai potrivită încheiere pe care pot s-o fac astă seară. Steps to Christ, pag. 79 (original edition of 1892): “Inima care se sprijină deplin pe Hristos, va fi cea mai zeloasă şi activă în lucrare pentru El.” Amin. (Adunarea: “Amin.”)... Să nu credeţi că omul care spune că depinde total de Hristos, ar fi un trândav fizic sau spiritual. Dacă el arată inactivitate în viaţa lui, el nu contează deloc pe Hristos, ci pe el însuşi... Aceasta este credinţa care ne va aduce revărsarea ploii târzii (GCB 1893, p. 302).
El era clar şi în ce priveşte relaţia dintre lege şi evanghelie. Aceasta înseamnă că el a înţeles pocăinţa adevărată în contrast marcant cu conceptele fatale care sunt populare astăzi. Este o greşeală fatală să afirmăm că mărturisirile superficiale au ca rezultat spălarea automată a păcatelor noastre şi convingerile Duhului Sfânt privind păcate mai profunde sunt de la diavol şi trebuie, prin urmare, respinse. Observaţi acest adevăr clar:
„Când ţi se arată păcatul, spune: “Vreau mai degrabă să-L am pe Hristos decât păcatul.” (Adunarea: “Amin.”)... Atunci... unde este motivul să ne lăsăm descurajaţi din cauza păcatelor noastre? Unii dintre fraţi au făcut chiar acest lucru. Ei au venit aici liniştiţi; dar Duhul lui Dumnezeu le-a arătat ceva ce mai înainte nu văzuseră. Duhul lui Dumnezeu a pătruns mai adânc ca niciodată şi a descoperit lucruri pe care ei nu le-au văzut înainte; şi atunci, în loc să-I mulţumească lui Dumnezeu că aşa stau lucrurile şi să abandoneze acel lucru rău şi să-I mulţumească lui Dumnezeu că Îl au mai mult decât L-au avut vreodată, ei încep să se descurajeze... Şi nu obţin nimic bun de la întâlnirile zilnice.
Dacă Domnul ne-a arătat păcate la care nici nu ne-am gândit înainte, aceasta arată numai că El coboară în profunzime şi că va ajunge la capăt în cele din urmă; şi când El va găsi şi ultimul lucru care nu este curat şi care nu este în armonie cu voinţa Sa, îl scoate la suprafaţă, ni-l arată, iar noi spunem: “Mai degrabă îl doresc pe Domnul decât acest lucru,” atunci lucrarea este completă şi sigiliul viului Dumnezeu poate fi pus pe acel caracter...
Ce aţi dori să aveţi mai degrabă, caracterul perfect al lui Isus Hristos, sau mai puţin decât atât, plus unele păcate acoperite de care n-aţi ştiut niciodată?... Aşa că El trebuie să sape în locurile adânci la care nici nu ne-am gândit, deoarece noi nu ne cunoaştem inimile... Să-L lăsăm să continue, fraţilor, să continue lucrarea Sa de cercetare” (ibid., p. 404).
Notaţi conceptul clar al vorbitorului că Satana controlează mintea firească până când are loc o răstignire zilnică a eului cu Hristos. În toate subiectele lui “pricina de poticnire a crucii” era prezentă. O scurtă ilustraţie a aplicaţiilor sale pătrunzătoare sunt suficiente pentru a arăta că aici se află o solie autentică, un apel la unitate cu Hristos, pentru ca eul să fie răstignit cu El pe cruce:
„Cuvântul spune că în mijlocul nostru există ambiţie nesfântă, gelozie şi invidie; Acum a venit timpul să le lăsăm deoparte... şi fiecare să caute să se aşeze cât mai jos la picioarele lui Hristos şi nu cât de sus la Conferinţă sau în ochii oamenilor, sau în Comitetul Conferinţei Generale... Nu are importanţă cât costă” (ibid., p. 166).
Legată de acest apel solemn la pocăinţă era şi asigurarea repetată a unei bucurii profunde în Domnul. Nu se observa emoţionalism exagerat, ci lacrimi de pocăinţă. Ceea ce prezenta Jones la sesiunea din 1893 era lucrarea puternică şi autentică a Duhului Sfânt.
Probabil că în ultimii o sută de ani n-a mai fost niciodată prezentată la sesiunea Conferinţei Generale o solie atât de minunată, atât de profund condusă de Duhul Sfânt sub un stâlp de foc şi de nor care mergea pe deasupra, arătând spre împlinirea escatologică.
Dar fanatismul s-a strecurat aproape de finalul sesiunii, adus de altcineva şi nu de A. T. Jones.