Laodicea a trăit prea mult în lux din contul orbirii, iar într-o zi vom descoperi că dobânzile astronomice trebuiesc plătite. Am fost mai mult decât dispuşi să apărăm un har înlocuitor care ne-a izolat de conştienţa focului mistuitor al slavei lui Dumnezeu. Ca şi Iacov şi Ioan, ne-am complăcut să vorbim şi chiar să ne rugăm pentru anumite lucruri fără să ştim ce cerem. Aşa cum le-a spus lor, Isus ne spune şi nouă: "Nu ştiţi ce cereţi" (Marcu 10,38).

Am fost orbi la sfatul deosebit care s-a dat acestei biserici la începutul ei. Adevărul a stat amorţit mai bine de un secol. Ni s-a spus că sigiliul lui Dumnezeu va fi pus doar asupra celor care "reflectă deplin chipul lui Isus." Nu va fi ploaie târzie "înviorătoare" fără biruinţă asupra oricărui păcat.1 Evenimentele finale nu pot avea loc în timp ce poporul lui Dumnezeu continuă în păcat şi se ascunde în spatele mijlocirii. Judecăţile finale ale lumii trebuie să aştepte până va apărea un popor dispus să facă parte dintr-un grup despre care Isus a spus că sunt neprihăniţi. Ei vor fi sigilaţi în această stare de neprihănire, declaraţi sfinţi ca rod al neprihănirii, şi vor rămâne sfinţi (Apocalips 22,11).

În timp ce Isus continuă mijlocirea, în cer se trage o linie de despărţire între cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi. În ochii cerului, cei neprihăniţi justifică adevărul şi condamnă pe cei nelegiuiţi prin stilul lor de viaţă. Prin harul lui Hristos, cei sfinţi devin norma care demonstrează că nu este nevoie de păcat. Acesta este rezultatul practic al judecăţii de cercetare ce se desfăşoară acum pentru a dezvolta acest grup de credincioşi. Rezultatul acestei ultime proceduri cu păcatul este prezentat clar bisericii:

"Fiecare caz a fost decis pentru viaţă sau moarte. În timp ce Isus Îşi desfăşura lucrarea în sanctuar, judecata a trecut de la neprihăniţii morţi la cei în viaţă. Hristos a primit împărăţia, făcând ispăşire pentru poporul Său şi ştergându-le păcatele. Numărul membrilor Împărăţiei s-a împlinit. Nunta Mielului a avut loc…

"Când a ieşit Isus din Sfânta Sfintelor, am auzit clinchetul clopoţeilor de pe hainele Sale, şi un nor de întuneric a acoperit pe locuitorii pământului. Nu mai era Mijlocitor între omul vinovat şi un Dumnezeu jignit. Atâta timp cât Isus a stat între Dumnezeu şi omul vinovat, asupra poporului s-a manifestat o protecţie; dar când S-a retras dintre om şi Tatăl, protecţia a fost retrasă, iar Satana a avut control deplin asupra celor rămaşi nepocăiţi. Este imposibil ca plăgile să fie revărsate în timp ce Isus oficiază în sanctuar… În acel moment teribil, după încheierea lucrării lui Hristos, sfinţii vor trăi fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt…

"Planul de mântuire a fost încheiat, dar puţini au hotărât să-l accepte." 2

Mărturia aceasta puternică spune că înainte să poată avea loc sfârşitul, trebuie să existe un popor care a ajuns la maturitate spirituală. Ei vor vorbi cu Dumnezeu "aşa cum vorbeşte un om cu prietenul lui," aşa cum vorbea Moise cu Domnul (Exodul 33, 11-19). Cu îndrăzneală sfântă ei vor ruga pe Domnul să-Şi arate slava, iar Domnul va face ca bunătatea şi neprihănirea Lui să treacă prin faţa poporului. Ei vor "cunoaşte" pe Domnul. Această slavă, această cunoaştere, această neprihănire, această solie va lumina pământul. Nevoia de mijlocire va dispărea. Acest grup va demonstra că "hrana tare este pentru oameni mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele de rău" (Evrei 5,14).

De milenii Dumnezeu a trebuit să suporte o situaţie dureroasă, descrisă în cartea începuturilor:

"Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui" (Geneza 6,5.6).

Ce fel de răsplată a primit Dumnezeu pentru răbdarea şi suferinţa Lui infinită? Sunt toate aceste milenii de moarte şi agonie produsul regretabil al unei obsesii iresponsabile? Sau există un geniu ascuns în spatele furtunii istoriei umane? Ce valoare nepătrunsă vede Dumnezeu în omul răscumpărat, care să susţină credinţa Lui 6000 de ani de dispreţ şi necredinţă?

Mintea raţională este confruntată cu acest fel de întrebări. Ele provoacă conştiinţa adventistă şi nu pot fi evitate. Poate vom găsi răspunsuri în raportul Genezei.

"Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse" (Geneza 2,1-3).

Ni-L putem imagina pe Dumnezeu odihnindu-Se? Creaţiunea Lui nu este ca lucrurile pe care le facem noi. Invenţiile şi proiectele noastre nu sunt vii. Le putem pune pe un raft sau în garaj, iar apoi ne putem odihni. Dar creaţiunea lui Dumnezeu este vie şi animată. El este marea Sursă cosmică de energie care menţine arderea sorilor şi rotaţia galaxiilor. Ar putea El să obosească sau să aibă nevoie de odihnă? A fost El rupt de oboseală când a terminat de creat cerurile şi pământul? Ce fel de odihnă necesită El? Ce fel de odihnă Îi produce bucurie? S-ar putea să ne mirăm, dar Dumnezeu pune şi El unele din aceste întrebări.

El spune în Isaia: "Aşa vorbeşte Domnul: Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă?" (Isaia 66,1) Ca să ne ajute să înţelegem, El răspunde la această întrebare în versetul următor. Locul Său de odihnă este în cel ce are "sufletul mâhnit şi zdrobit."

Cuvântul ebraic "mâhnit" are o asemănare remarcabilă cu descrierea lui Isus din Isaia, "noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit" (Isaia 53,4). O versiune asemănătoare este oferită de Pavel, când ne îndeamnă să gândim ca Hristos:

"Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemena oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce" (Filipeni 2,5-8).

"Mâhnit," "zdrobit," "umilit" – aceasta este inima în care doreşte să se odihnească Dumnezeu. Acesta trebuia să fie adăpostul Său în om. Acest adevăr este inerent în simbologia profundă a chemării lui Israel să fie un popor deosebit pentru Dumnezeu: "Să-Mi facă un locaş sfânt, ca Eu să pot locui în mijlocul lor" (Exodul 25,8 - KJV).

Intenţia lui Dumnezeu este descoperită în timp ce Isaia notează întrebarea: "Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi?" Dorinţa Sa era definitivă. Poporul Său era chemat să respecte intenţiile Sale, atunci când le-a dat sanctuarul pământesc. El era un simbol şi o reprezentare a inimii omeneşti. Dumnezeu putea spune cu satisfacţie "Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea" deoarece Hristos a fost de acord ca scopul lui Dumnezeu să fie realizat în El (Matei 3,17). Aşa cum spune Geneza, Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea. Întreg efortul creator a culminat cu crearea cuiva făcut după chipul Său, după asemănarea Sa (Geneza 1,26).

"Încheierea lucrării" a avut loc atunci când El a luat o coastă din Adam şi a făcut femeia. În acest gest se află prima sclipire despre destinul miresei lui Hristos, biserica. În cel mai profund sens spiritual, ea este "sabatul" şi sanctuarul Lui. Ea trebuie să fie locul Lui de odihnă.

"Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El, toată clădirea bine închegată creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul" (Efeseni 2,19-21).

Ce necesitate poate fi aceasta, care Îl duce pe Dumnezeu la o asemenea devoţiune jertfitoare? O logodnă de 6000 de ani de frustrare şi lepădare! Ce valoare misterioasă posedă mireasa, pe care doar El o poate vedea? Sub privirile întregului univers, ea este pânza pe care El poate picta reflectarea propriilor Sale trăsături de caracter. Nici un rezumat ceresc nu-L poate descrie mai bine şi să alunge îndoielile şi acuzaţiile care L-au rănit, de la rebeliunea lui Lucifer. Doar ea poate să deschidă pieptul lui Dumnezeu şi să expună compasiunea şi dragostea care ard acolo. Doar ea poate fi coasta care s-a odihnit în cavitatea sufletului Său.

Adevărul ascuns în inima Sa este ca o sămânţă aşteptând să răsară la viaţă şi dezvoltare. În aşteptările cele mai profunde ale inimii Lui se află rodul tuturor încercărilor cu care s-a luptat neamul omenesc, şi realizările la care a sperat să ajungă. Universul stă fascinat văzând rezultatul lucrării tainei evlaviei în "trup omenesc."

Fiinţele omeneşti slabe, instabile, limitate şi nesigure, sunt mijlocul prin care prezintă El taina evlaviei. Cuvântul adevărului separat de asemenea pasiuni omeneşti este o mărturie sterilă în mijlocul cimitirului. Această atmosferă mortală a fost emblema celor care nu au reuşit să înţeleagă cum "Cuvântul s-a făcut trup." Ea este litera moartă a fariseismului. Mărturia lui Isus, Dumnezeu manifestat în trup omenesc, Cuvântul viu, este emblema cerului. Suferinţa şi zbuciumul de a prezenta universului această revelaţie este dorinţa inimii lui Dumnezeu. Puterea Sa este "făcută desăvârşită în slăbiciune," nu prin "putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor" (2 Corinteni 12,9; Zaharia 4,6). Mărturia este clară: Duhul locuieşte cu inima mâhnită şi umilă.

Dumnezeu nu are nevoie să dovedească supremaţia puterii Sale. El are tot dreptul să fie atotputernic şi atotştiutor. Dar Isus nu a socotit ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a umilit şi a luat chip de rob. Atotştiinţa Lui nu îi permite să forţeze minţile locuitorilor universului. Doar dezbrăcat de puterea Sa putea dovedi că dragostea jertfitoare este temelia guvernării Sale. Doar fiind făcut "asemenea fraţilor Săi" putea arăta forţa totală a neprihănirii. El trebuia să biruiască în acest conflict prin umilinţă şi dragoste, deşi omul dorea să stăpânească prin forţă şi reputaţie.

Spre a combate minciuna duşmanilor Săi, care Îi anulează demonstraţia şi biruinţa în slăbiciunea "trupului," El manifestă aceleaşi adevăruri într-un cadru de necombătut, chiar în mireasa Sa. Dar înainte ca să poată fi mireasa Lui, ea trebuie să fie prietena Lui, iar acest lucru presupune mai mult decât ne-am imaginat noi sau universul.

"Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii lui. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul lui; ci v-am numit prieteni pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu" (Ioan 15,13-15).

Ca să fim prieteni trebuie să ştim "toate lucrurile." Trebuie să înţelegem lucrurile pe care Tatăl I Le-a dat pentru noi. Un servitor stă pe loc, aşteptând ordinul stăpânului. Un servitor face ce se porunceşte. Dar prietenul vede dincolo de orice poruncă. Prietenul încearcă să înţeleagă nevoia. Servitorul nu face decât ce i se spune, pe când prietenul vede în inima colegului său şi înţelege fără să fie împins de la spate.

Mai mult, prietenia implică un risc. Ea presupune o acceptare benevolă de vulnerabilitate şi slăbiciune mutuală. Informaţia în mâna unui prieten este o comoară, căci prietenul ajută la nevoie, dar mai mult, el sprijină şi înţelege slăbiciunile. Slăbiciunea şi vulnerabilitatea lui Hristos derivă din faptul că şi-a "dat viaţa pentru prietenii Săi." Nimeni nu poate aspira la prietenie cu El şi să "nu ştie." Servitorul este cel care "nu ştie." Trebuie să înţelegem cât de mult a riscat Dumnezeu pentru prietenia noastră. O asemenea cunoaştere în mâinile rămăşiţei oferă putere pentru apărarea şi reprezentarea Prietenului nostru.

Această prietenie va culmina în marea judecată, a cărei sărbătoare este nunta dinte Isus şi poporul Său. Ei vor "cunoaşte" secretele unei căsătorii împlinite. Păcatul va înceta, iar povara mijlocirii sub care a lucrat Dumnezeu 6000 de ani va avea sfârşit. Aceasta este odihna pe care o aşteaptă Dumnezeu. Aceasta este odihna pe care o putem oferi unui Prieten aflat în strâmtorare. "Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-i dăm slavă, căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit" (Apocalips 19,7). Poporul lui Dumnezeu a auzit de această nuntă, dar stă pe margine, nehotărât să participe şi să-şi ocupe locul.

Ca şi poporul care aştepta potopul în zilele lui Noe şi "nu au ştiut până a venit potopul," tot aşa aşteptăm şi noi timpul de strâmtorare şi închiderea harului şi "nu ştim" de ce are loc această întârziere teribilă. Ignoranţa modernă nu are vreo virtute în plus faţă de ignoranţa trecutului. Raportul biblic trage un serios semnal de alarmă, avertizând că, asemenea ignoranţei din zilele lui Noe, când "nu au ştiut… tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului" (Matei 24,39).

Orice nuntă cere o oarecare pregătire, dar nunta tuturor timpurilor cere cel mai înalt grad de pregătire. Privind la prima nuntă care a avut loc pe această planetă, putem avea o slabă licărire despre felul în care vede Dumnezeu această unire.

Geneza ascunde cheia care deschide dorinţa inimii lui Dumnezeu. Primul Adam, reflectarea chipului Creatorului său, a primit sarcina să dea nume fiecărei făpturi. Înainte ca acest lucru să aibă loc, Creatorul constatase că "nu este bine ca omul să fie singur; voi face un ajutor potrivit pentru el" (Geneza 2,18). Astfel, când animalele au fost aduse înaintea lui, s-a născut în inima lui o dorinţă care oglindea aspiraţia divină evidentă în creaţiune. Făpturile treceau două câte două prin faţa lui Adam, până când el şi-a dat seama că ceva lipseşte. "Nu s-a găsit un ajutor potrivit pentru el." Din această nevoie s-a născut cea mai frumoasă făptură a lui Dumnezeu – femeia, mireasa lui Adam.

Cândva, undeva la graniţa îndepărtatei eternităţi, o nevoie asemănătoare a înflorit în inima Celui Atotputernic. Eva urma să fie egală cu Adam, fiind luată din coasta lui. Egală nu în statură şi tărie fizică, ci în capacitatea de a înţelege şi trăi o viaţă comună. Nimeni din întreaga creaţiune nu putea aprecia uimirea şi desfătarea din inima lui Adam, privind la făptura maiestoasă aşezată de Domnul la picioarele lui. Doar Eva se putea pleca în adorare, unindu-şi spiritul cu el în adorare, dragoste şi închinare la adresa Creatorului.

Tot aşa Dumnezeu a dorit o mireasă cu care să-Şi unească dragostea infinită, şi care să aibă capaciatea de a-L înţelege şi aprecia. Ea este cea care va ajunge să înţeleagă deplin adevărul şi dreptatea, şi căreia Creatorul va putea să-i descopere cu deplină încredere taina evlaviei. Dar istoria teribilă din ultimii 6000 de ani este o mărturie a trădării şi prostituării controlată de o nesătulă închinare la sine. Dumnezeu a dorit nespus de mult să-Şi desopere dragostea neamului omenesc. Dimensiunea dorinţei Sale şi destinul plănuit pentru poporul Său sunt dincolo de cele mai profunde visuri ale noastre, nu au pătruns în inima omenească până acum.

În timp ce guvernele şi corporaţiile multinaţionale lucrează neobosit să adune sume uriaşe de bani spre a lansa sateliţi şi misiuni către planetele îndepărtate, Dumnezeu aşteaptă să pună universul la picioarele noastre. Preţul? Înţelegerea adevărului întrupării. Universul este uluit de ingratitudinea şi blocajul nostru mental.

Scopul şi dorinţa Sa pentru mireasă şi destinul ei au fost făcute cunoscut când "Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege" într-un staul (Galateni 4,4). Acum aproape două milenii, Isus a venit şi a împlinit viziunea divină care stătuse inactivă aşa de mult timp. Mireasa poate vedea împlinit în El destinul ei potenţial. În întrupare se poate vedea destinul omului, iar înţelegerea acestui mister descoperă intenţiile lui Dumnezeu în crearea lui Adam şi Eva.

Mirele este gata, musafirii au fost invitaţi, unde este mireasa?

Tatăl este rănit peste măsură când interpretăm naşterea, viaţa şi moartea Mântuitorului ca o simplă măsură pentru a compensa căderea omului şi rebeliunea lui păcătoasă. Întruparea trebuie înţeleasă ca o făgăduinţă cosmică şi ca dorinţa lui Dumnezeu chemându-ne, ca unitate colectivă, la un destin dincolo de cele mai profunde visuri ale noastre. În dragostea Sa infinită, El va avea alături o mireasă care înţelege "lungimea, lăţimea, adâncimea şi înălţimea" dragostei Lui, care va fi "plină de toată plinătatea lui Dumnezeu," şi va fi ca El (Efeseni 3, 18.19).

Pentru acest scop a fost El "făcut asemenea fraţilor Săi."

 

1 Ellen G.White, Early Writings, p. 71.

2 Ibid., p. 280, 281.