Astăzi la ora 1:15 a.m. a încetat din viață Desmond Ford, eminent savant adventist și personajul principal din tragedia care a aruncat adventismul prezent în prima încăpere a sanctuarului. El este factorul determinant pentru care teologia adventistă vede îndreptățirea prin credință ca fiind evanghelia curată, și astfel face imposibilă încetarea mijlocirii lui Hristos și începerea slujbei Sale de împărat al împăraților. Dacă biserica se află astăzi încă aici, în această vale a umbrei morții, o mare parte se datorează bătăliei înverșunate pe care acest proeminent teolog al bisericii a dus-o împotriva lui Robert Brinsmead, vasul prin care Dumnezeu chema biserica mondială la ziua ispășirii pentru cei vii, nunta Mielului din Apocalips 19.

Redăm mai jos un fragment - pentru reamintire - dintr-un articol publicat în anul 2009 despre acest vârtej teologic care a zguduit biserica în anii 1960, taifun în al cărui vortex s-au aflat acești doi mari campioni ai celor două încăperi ale sanctuarului, sfânta și sfânta sfintelor.

...

„Nu o să vă vină să credeți, dar Ford, deși anglican, a fost câștigat la adventism prin citirea cărții Tragedia Veacurilor, de Ellen G. White, cea mai puternică lucrare despre Sanctuar, chiar doctrina pe care mai târziu urma să o combată cu atâta furie și profesionalism. A fost botezat pe la jumătatea anului 1945, iar în 1947 a venit să studieze la Avondale College. Era un tânăr valoros, inteligent și dotat, pe care Dumnezeu cu siguranță că îl putea folosi cu mare eficiență în lucrarea Sa. Conducerea seminarului a recunoscut în el aceste daruri, și la câțiva ani după absolvire, l-a chemat înapoi, pentru studii superioare. În această scurtă perioadă de aproape doi ani, Ford și Brinsmead au fost împreună la Avondale. În 1958, când conducerea seminarului decisese să-l exmatriculeze pe Brinsmead, Ford tocmai își terminase BA la Avondale, și cărările lor urmau să se despartă.

Cu o săptămână înainte de anunțarea deciziei de exmatriculare a lui Brinsmead, în sabat la capela seminarului, Desmond Ford era la amvon, la deschiderea serviciului divin care preceda predica. Deodată a auzit o voce care i-a cerut să privească la Robert Daniel Brinsmead. A privit, iar vocea a continuat: „Acest tânăr este vasul Meu ales.” Vorbind mai târziu, în familia Brinsmead, despre acest incident straniu, Ford a mărturisit că s-a împotrivit toată viața acelei voci. [18]

Extraordinară dragostea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Ford, și pentru lucrarea Sa în acest popor! Prin acea descoperire uimitoare, Dumnezeu parcă îi spunea lui Ford: „Vezi că tânărul acesta este alesul Meu, însărcinat cu o solie de mare importanță, în zilele de criză în care pășiți. Nu cumva să te împotrivești, nu cumva să te așezi în calea lui. Eu aștept de la tine să-ți unești forțele cu el, să-l sprijini, să-l încurajezi, să-ți unești destinul cu al lui, indiferent care vor fi costurile. Dar alegerea este la picioarele tale; nu te voi forța să Mă urmezi pe acest drum spinos.”

Vă imaginați cu ce forță colosală ar fi fost lovit poporul acesta, și curând lumea întreagă, cu solia fenomenală despre sanctuar încredințată acestui popor dacă Ford ar fi trecut imediat și necondiționat de partea lui Brinsmead?

Ce moment unic în istorie! Ce oportunitate extraordinară! Ce chemare directă pentru Ford de a accepta înalta onoare de a fi alături de omul ce fusese desemnat de către cer „vasul Meu ales”! Ce onoare să fie partener cu mesagerul prin care Dumnezeu chema biserica rămășiței la Nunta Mielului!

Cred că altcineva în locul lui lăsa și predică și tot, se ducea la Brinsmead, îl lua în brațe, îl scotea afară și îi mărturisea viziunea extraordinară pe care o avusese.

Altcineva în locul lui Ford uita pe loc subiectul predicii, și anunța toată suflarea seminarului, de la înălțimea acelui amvon, că în mijlocul lor există un vas ales al Domnului, și că este cazul să i se dea cuvântul!

 Oricine altcineva, da, dar nu Ford… O pierdere imensă, și pentru el personal, și pentru Brinsmead, și pentru cauza lui Dumnezeu. Ambițiosul Desmond a ales să se împotrivească vocii care i-a vorbit. Cum să fie el „locul doi,” iar acest țărănel din boscheți, deja privit cu suspiciune și pe cale de a fi alungat din școală și din pastorație, să fie vasul ales al lui Dumnezeu? Nu, Vocea nu putea fi autentică. Trebuie că era un produs al minții lui, un joc al imaginației, necontrolat într-o minte complexă ca a lui. Sau poate și mai rău…

A lepădat haina profetică ce i se oferea, în favoarea unei strălucite cariere academice. El, care trebuia să fie partenerul cel mai apropiat al lui Brinsmead, omul care primise înștiințarea că Dumnezeu are de lucru în biserică acum, aici, a devenit principalul oponent al lui Brinsmead, și omul care i-a adus nenorocirea finală. Un profet mincinos, pe care Brinsmead l-a crezut, spre nimicirea lui totală.”