Hristos a spus că Duhul adevărului "vă va călăuzi în tot adevărul" (Ioan 16,13). Când va veni acel timp? "Tot adevărul" nu va fi înţeles şi nici obţinut doar urmărind scopul unui număr cât mai mare de membri ai bisericii. Ar putea fi botezaţi toţi locuitorii planetei, şi totuşi acest lucru nu ar încheia ispăşirea şi ştergerea păcatelor. Trebuie să vedem că imperativele adventiste unice, care ne expun boicotului ecumenic, sunt chei în rezolvarea problemelor în dispută din marea controversă. Dacă întreaga lume ar pune un embargo asupra soliei noastre, nu o putem abandona. Interesul nostru de a fi acceptaţi de lume nu poate îndrăzni să nege crucea sau să anihileze adevărul.

Ceea ce noi am considerat "potrivit" să ne asigure "locul nostru şi neamul" în lumea ecumenică, este aceeaşi amăgire care l-a biruit pe marele preot când încerca să-L omoare pe Hristos. Caiafa îşi asigura cu solemnitate fraţii din sinedriu, "Voi nu ştiţi nimic." Este mai bine să negăm că acest om este Mesia şi să îl condamnăm la moarte, decât să vină romanii peste noi. Vom compromite noi adevărul despre natura umană a lui Hristos spre a salva "unitatea" bisericii? Această abordare nu este nouă, deoarece Caiafa a încercat-o acum 2000 de ani. Dar a eşuat mizerabil (Ioan 11,50).

Adevărul naturii umane a lui Hristos nu poate fi despărţit de adevărul autenticului Duh Sfânt. Babilonul va deveni locuinţa oricărui duh necurat, iar păcatele lui vor ajunge până la cer. Dacă el este confuz asupra naturii umane a lui Hristos (şi este), atunci va putea fi călăuzit de un fals Duh Sfânt. Înseamnă lipsă de înţelepciune să punem înaintea Babilonului adevărul? Ce preţ suntem dispuşi să plătim pentru pace cu Babilonul şi pentru "unitate" în propria casă? Magnitudinea acestor întrebări nu poate fi ignorată.

Nici un popor, de-a lungul întregii istorii, nu a fost confruntat cu o astfel de criză care afectează acum Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Ori nu am reuşit să ne înţelegem istoria, ori avem un mandat care rămâne încă nerecunoscut. Când vom ajunge să acceptăm "tot adevărul" vom recunoaşte că ambele situaţii sunt reale.

De ani de zile noi am tot vorbit despre primirea puterii Duhului Sfânt, dar simţim că darul nu a venit aşa cum a fost promis. Se pare că suntem orbi faţă de realitatea că el nu va fi o entitate de energie, un semn al puterii, care să-i uluiască pe vecini şi să fascineze lumea. El nu este un fenomen mistic ce produce minuni şi anulează încrederea în Cuvânt. Din contră, ploaia târzie este o solie de adevăr nealterat care întăreşte neprihănirea şi aduce păcatul la anihilare totală.

Când Isus se zbătea încercând să-şi facă ucenicii să "vadă," a fost foarte categoric (Ioan 6,12). El a deschis uşa speranţei şi a făgăduit că înţelegerea va veni atunci când Duhul adevărului va atinge inimile poporului lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că ceea ce nu a putut spune ucenicilor Săi, va trebui să ne spună nouă acum. Nu există a opta biserică; Laodicea este numărul şapte.

Solia oferită pionierilor noştri a fost simbolizată prin trei îngeri. Înaintaşii noşti nu au trăit să vadă tot ce era implicat în aceste avertizări trimise de Dumnezeu. Dar mai este un "alt înger" care trebuie să vină. Urmează să vedem "puterea" şi "slava" soliei pe care o aduce acel înger. Între cele patru solii ale acestor patru îngeri, ultimele trei conţin aceleaşi avertizări cu privire la Babilon (Apocalips 14, 6-12; 18,1-3). Trei pătrimi din ultima solie a lui Dumnezeu pentru această lume se referă la acelaşi subiect devastator. Mesajul este că Babilonul a apostaziat, aşa cum a zis Dumnezeu, şi va deveni plin de toate spurcăciunile.

În loc să ne opunem doctrinelor false şi să acceptăm crucea cu tot ce a spus Isus că implică ea, noi căutăm alte soluţii. Este uşor să rostim cuvinte delicate despre "iertare," despre "dragoste," despre "acceptare" şi "amabilitate." Am putea crede că societatea, şi în special lumea evanghelică, ne cere să facem afirmaţii care se potrivesc mentalităţii ei. Am putea fi preocupaţi de avort, de SIDA, de droguri, ecologie şi o mie de alte probleme social-politice care confruntă omenirea. Dar acestea nu sunt dosare în cazul de pe masa marelui juriu, în procesul în litigiu care stă în faţa universului. Acestea sunt efecte secundare ce rezultă din evitarea adevărului în favoarea erorii. Deşi ele sunt importante, rezolvarea lor nu poate veni în lipsa unui verdict în procesul ce se află în curs. Subiectul procesului este Satana contra Hristos. Ce vor spune martorii?

„Curăţit cu sânge”

"Şi după Lege aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare" (Evrei 9,22). În Vechiul Testament este prezentat un întreg arsenal de simboluri. Acest mozaic de jertfe şi ceremonii îşi găsesc împlinirea finală doar la cruce. Tot aşa, aproape toate episoadele descrise în Vechiul Testament, care par deseori evenimente istorice dramatice, sunt parabole scrise pentru învăţătura noastră, ca să putem înţelege conflictul final.

 

Oricât de dulce a fost fructul din care a mâncat Eva, gustul nu a ţinut mult. Când a dat şi soţului ei să mănânce, amestecul de "bine şi rău" s-a dovedit a fi mai mult decât puteau minţile lor să suporte. Teroarea i-a cuprins pe amândoi. Disperarea şi vina i-ar fi distrus, dacă nu ar fi fost făgăduinţa lui Dumnezeu în acest ceas de criză. Cel care le-a adus speranţă era chiar Dumnezeul de care se despărţiseră. Sămânţa credinţei a fost plantată în făgăduinţă, şi cu toate că moartea fizică s-a impus asupra timpului, moartea veşnică, a doua moarte, va fi biruită de Sămânţă în biruinţa ei asupra păcatului.

Cine ar fi putut bănui cât de vastă urma să fie această apostazie? Întâiul născut, despre care Eva credea că va fi Mesia, a devenit întruparea urii lor necunoscute faţă de Dumnezeu. Cain l-a ucis pe Abel. Ar fi putut prevedea cineva că urmau să fie milenii de nelegiuire şi chin? Moştenirea lui Cain stă ca dovadă a profunzimii păcatului şi nelegiuirii ascunsă adânc în inima omenească.

Cain a "ieşit din faţa Domnului şi a locuit în ţara Nod, la răsărit de Eden" (Geneza 4,16). Că a devenit un apostaziat este destul de clar, căci L-a părăsit pe Domnul. Locul în care a plecat nu este menţionat decât o singură dată în Scriptură. Cuvântul înseamnă fugă, abandonare. Rădăcina pare a fi caldeană, iar Caldea este sinonimă cu vrăjitoria, astrologia şi magia. Primul ucigaş şi apostat de pe pământ s-a aşezat să locuiască într-un loc care a devenit simbolul confuziei, misterului şi păcatului.

(Mulţi ani după potop, Avraam a fost chemat din ţara Ur, din Caldeea. De la porţile grădinii Eden până la marele război final al încheierii istoriei, Babilonul a fost sediul apostaziei (Apocalips 17,5). Toţi cei care au vrut să se închine adevăratului Dumnezeu au trebuit să se despartă de "MAMA DESFRÂNATELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.")

Omorârea lui Abel nu a putut fi ascunsă. Domnul a auzit şi a înţeles limbajul sângelui lui Abel care striga la El din pământ. Acelaşi limbaj urma să fie folosit 4000 de ani mai târziu pe dealul Calvarului. Până astăzi acesta este limbajul pe care cerul îl înţelege, dar pe care biserica urmează încă să-l înveţe. Noi "nu ne-am împotrivit încă până la sînge în lupta împotriva păcatului" (Evrei 12,4).

Putem pretinde că ispăşirea ne fereşte de consecinţele şi costul ridicat al păcatului. Cererea ca adevăratul Hristos să ia crucea noastră aşa cum a luat-o pe a Lui este prea scumpă – ea costă "sânge." Am putea găsi un "hristos" care trece cu vederea păcatul, care este în afara omenirii, diferit de fraţii Săi, şi care totuşi face minuni. Ne-am putea ascunde în spatele acestui "înlocuitor" "unic." Dar păcatul trebuie biruit şi anihilat, nu doar acoperit de un înlocuitor care scuză păcătuirea noastră continuă.

Acesta este singurul adevăr pe care îl cunoaşte Scriptura. El a suferit "în trup" şi chemarea noastră este să-L urmăm în această înţelegere a păcatului şi mântuirii. A avea "gândul" acesta înseamnă a fi în război cu doctrinele false ale Babilonului. El se bucură să stea pe "ape mari" căci acela este locul unde se îmbată mai marii pământului cu amăgirile lui şi se unesc cu el în adulter (Apocalips 17,1.2).

Fiul omului a ales să coboare în adânc şi să fie îngropat ca să împlinească toată neprihănirea. El a înţeles că este o parte a trupului colectiv al omenirii şi a mers până în profunzimile suferinţei neamului în lupta cu "eul." El a murit faţă de păcat (Romani 6,10).

Alintarea dragostei de sine şi goana după aprobarea societăţii satisfac inima firească. Ele atrag mai mult decât prietenia cu umilul Tâmplar. Alergarea după posesiunile lumii este în contrast marcant cu situaţia Celui care nu avea unde să-Şi plece capul. Adevăratul Hristos vorbeşte de valori diferite: "Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire; şi înfăţişarea Lui nu avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă" (Isaia 53, 2.3).

Când lumea este beată de vinul Babilonului, poporul lui Dumnezeu trebuie să fie cel mai sobru şi cu cea mai clară percepţie despre adevăr. Mai mult decât în orice vreme, ei trebuie să fie călăuziţi în "tot adevărul" şi să primească tot ce are de oferit Duhul, chiar descoperirea lucrurilor viitoare (Ioan 16,13-15). Acest gen de înţelepciune nu poate veni decât din cer. Oricâte grăunţe ale adevărului au exprimat "părinţii bisericii" în secolele trecute, ele nu vor fi suficiente acum, când lumea este beată de doctrinele false ale Babilonului.

Există dubii serioase că cineva ar putea înţelege întregul adevăr, când natura lui Hristos este interpretată greşit, iar credinţa în nemurirea sufletului aduce confuzie asupra ispăşirii. Acestea sunt două dintre erorile de bază ale Babilonului, iar ele sunt legate una de alta. Dacă sufletul este nemuritor, Hristos nu a murit. Dacă Hristos a venit în natura lui Adam înainte de cădere, nu putea fi supus morţii, deoarece moartea este plata păcatului. El a fost "făcut păcat pentru noi" (2 Corinteni 5,21). Această solie este amplificată în Evrei 2,14: "Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul."

Poate că cea mai mare lucrare pe care o poate face Duhul ar fi să dea bisericii rămăşiţei discernământ să recunoască aberaţiile Babilonului. Timpul de har nu se poate încheia până când acest lucru nu se realizează. Dumnezeu trebuie să aibă un popor care să stea alături de El în apărarea adevărului şi să aprecieze ceea ce a spus Hristos: "Vine stăpânitorul lumii acesteia şi în Mine nu găseşte nimic" (Ioan 14,30).

Există în Vechiul Testament o relatare care este rareori folosită altfel decât ca o poveste frumoasă pentru copii. Să nu uităm că "Toate aceste lucruri au fost scrise pentru învăţătura noastră." Istoria lui Samson este o parabolă.

Samson: Babilonian sau Laodicean?

 

La suprafaţă, viaţa lui Samson nu reflectă o direcţie spirituală clară. Din punct de vedere fizic cel mai puternic dintre oameni, spiritual era cel mai slab. Dumnezeu nu îl părăseşte, chiar dacă viaţa lui a fost pătată de crimă şi adulter. Obsesia lui senzuală părea scăpată de sub control. El îi chinuia constant pe filisteni, lucru care, evident, acestora nu le plăcea. Părea invincibil, deşi comitea aproape orice atrocitate morală, şi totuşi Dumnezeu nu l-a părăsit nici atunci când şi-a negat chemarea (Judecători 13-16). De ce o asemenea istorie?

Ascunsă în dilema lui Samson s-ar putea găsi cheia propriilor noastre încurcături. Slăbiciunea lui venea din mândria puterii personale, iar această încredere a dus la orbire. El nu "ducea lipsă de nimic," fiind "bogat şi m-am îmbogăţit." Adevărata sursă a puterii lui nu era nici recunoscută, nici apreciată. Înţelegerea eşecului şi triumfului lui final ar putea să ofere speranţă pentru noi, astăzi.

Samson a fost un copil a cărui naştere s-a produs printr-o binecuvântare specială a lui Dumnezeu. Mama lui a fost stearpă până când a intervenit Dumnezeu. El s-a născut pentru a elibera pe Israel de duşmanii lui, filistenii, dar nu a fost în stare să se elibereze nici pe el însuşi, până când în orbirea lui a primit vedere. Aici este parabola pentru biserica rămăşiţei. Profeţia din Apocalips 18 cheamă Israelul spiritual să înlăture pe vrăjmaşul lui spiritual, Babilonul. Acest lucru nu se poate face până când vrăjmaşul nu este recunoscut.

S-ar putea ca şi noi, ca Samson, să fim jefuiţi de puterea noastră şi să cădem pradă ademenirilor unei "Dalila." El "şi-a deschis inima faţă de ea şi i-a zis: Briciul nu a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat Domnului din pântecele mamei mele. Dacă aş fi ras, puterea m-ar părăsi, aş slăbi şi aş fi ca orice alt om" (Judecători 16,17).

Negarea însărcinării divine din partea lui Samson a declanşat un dezastru spiritual mai cumplit decât călcarea poruncilor. Eşecul lui Samson s-a datorat în mare parte neglijării propriei lui istorii. Naşterea lui s-a produs în circumstanţe care l-au făcut deosebit de "toţi ceilalţi oameni." Acuzându-l zi de zi şi încercând să-l amăgească, Dalila urmărea sistematic să-l coboare la nivelul "oricărui alt om."

Dar el primise la naştere un mandat divin. El nu trebuia să fie "ca orice alt om." Întreaga schiţă a vieţii lui fusese trasată în armonie cu planurile lui Dumnezeu. Dieta lui, concepţia lui despre viaţă, trebuiau să fie diferite. Israel era în robie şi avea nevoie de eliberare. Doar ajutorul din cer putea să aducă mântuire.

În marea controversă dintre adevăr şi eroare, doar Sămânţa femeii poate aduce eliberare acestei planete captive şi poate zdrobi capul vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului. Dar atâta timp cât femeia este "stearpă" nu există eliberare. Aşa cum în cazul lui Avraam făgăduinţa a venit prin minune, tot aşa şi în cazul Mariei, tot aşa şi în cazul soţiei lui Manoah. Aşa cum a fost cu Isaac şi Isus, tot aşa naşterea lui Samson a fost produsul făgăduinţei profetice. El avea o chemare specială: "El va începe să izbăvească pe Israel din mâinile filistenilor" (Judecători 13,5).

Naşterea adventismului a avut loc într-o făgăduinţă a eliberării triumfătoare. Sanctuarul lui Dumnezeu, locul locuinţei Sale, fusese întinat şi batjocorit de păcat timp de 6000 de ani. Dar prin adventism vine făgăduinţa triumfătoare: "Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi Sfântul Locaş va fi curăţit" (Daniel 8,14).

În cazul lui Samson, semnul şi sigiliul destinului său profetic de eliberator al lui Israel era reprezentat de jurământul nazireu: "Briciul nu va trece peste capul lui, pentru că acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui; şi el va începe să izbăvească pe Israel din mâna filistenilor" (Judecători 13,5). Cu trecerea anilor, Samson a înţeles că este diferit. El nu mânca la fel ca alţi oameni. El nu arăta la fel ca alţi oameni. Dar viaţa lui a devenit o mărturie tristă că nu a învăţat secretul credinţei care transformă diferenţa în valoare autentică. El gândea încă la fel ca alţi oameni! Viaţa şi puterea lui erau risipite folosind darurile lui Dumnezeu în urmărirea propriilor interese.

Cei din jur vedeau aceste binecuvântări, pentru care era invidiat şi urât. Rareori găsea Duhul Sfânt o posibilitate de a-Şi realiza scopurile în alungarea filistenilor şi eliberarea lui Israel. De obicei, acea eliberare era degradată de necesitatea eliberării lui Samson din crizele în care era împins de interesele lui lumeşti. Samson era convins că, fiind favoritul cerului, el poate face orice fără să piardă binecuvântarea divină. Dar a existat o greşeală fatală: A uitat drumul pe care l-a condus Dumnezeu şi învăţăturile din istoria lui trecută.

Alunecând tot mai departe de ruta pe care o marcase Dumnezeu, viziunea lui spirituală s-a degradat. Permanent era doborât de dorinţa de a impresiona pe alţii şi de a primi aprobarea duşmanilor lui. El chiar a încercat să se căsătorească în compania lor, dar ei nu l-au vrut. Aceşti străini, care erau exeperţi în lucrurile lumii, având care de luptă şi arme de oţel, îl provocau permanent pe Samson. Ori de câte ori se afla în compania lor, ei îi cereau să renunţe la secretul puterii lui şi să devină ca "ceilalţi oameni." Misiunea lui era atacată pe o cale despre care el nici nu visa.

În final, după ce a flirtat cu distrugerea şi compromisul, a început să se joace cu temelia viziunii lui profetice. El i-a spus Dalilei să-i "împletească cele şapte şuviţe de păr în urzeala ţesăturii" (Judecători 16,13). (Ciudat limbaj simbolic, şapte însemnând pierdere totală, în care era implicată mintea lui, puterea motoare a caracterului lui.)

Nimicirea nu era acum decât la un pas. Acum nu mai era doar complacere în păcat; era o negare a legământului care formase temelia naşterii lui. Părul lui era simbolul asigurării profetice făcută la naşterea lui. Să renunţe la părul lui însemna să renunţe la acea viziune, iar "unde nu este nici o viziune, poporul piere" (Proverbe 29,18).

Această înţelepciune a Proverbelor este adevărul vieţii ratate a lui Samson. După ce Dalila i-a luat părul, filistenii i-au luat ochii. El nu înţelegea ce se întâmplă. Judecători 16,20 spune: "El s-a trezit din somn."

Samson nu îşi "cunoştea" starea, şi se gândea: "Voi face ca şi mai înainte şi mă voi scutura," neştiind ce s-a întâmplat. El nu ştia că s-a despărţit de Dumnezeu. El credea că este bogat şi nu duce lipsă de nimic. Raportul trist spune: "Filistenii l-au apucat şi i-au scos ochii; l-au pogorât la Gaza şi l-au legat cu nişte lanţuri de aramă. El învârtea la râşniţă în temniţă" (Judecători 16,21). Isus spune poporului Său din vremea sfârşitului că va fi iarăşi un grup de oameni care se vor trezi ca Samson, fără putere, fără lumină, fără ulei în candele, lucru cel mai necesar în acea clipă de criză a istoriei (Matei 25,1-13).

Samson era acum sărac, orb şi gol. Dar adevărul este că acum se afla în cea mai bună stare de pe parcursul întregii lui vieţi. Acum, deşi orb, putea să-şi "vadă" slăbiciunea. În această stare a început să înţeleagă ceva care îl ocolise toată viaţa. El a priceput că trebuie să se vadă la fel de păcătos ca "toţi ceilalţi oameni" înainte de a-şi putea îndeplini misiunea de eliberator al lui Israel. El a sesizat magnitudinea pocăinţei colective.

Muncind printre filisteni sub robia păcatului, o nouă viziune a început să se contureze în mintea lui. Domnul stătea la usă, bătând. Fiind orbit, Samson putea acum să "vadă." O dată cu creşterea discernământului creştea şi părul lui. Dorinţa care îl împinsese în tabăra filistenilor, şi care i-a distrus sensul misiunii şi acreditarea profetică, apărea acum în adevărata ei lumină. Plăcerile onoarei şi aprobării lumii au devenit cătuşe care îi sfâşiau trupul, până când s-a scârbit de orbirea şi slăbiciunea lui. Ca şi apostolul Pavel, care păşea odată cu mândrie printre mai marii lumii, fariseu din farisei, Samson a descoperit acum pe Dumnezeul a cărui "putere în slăbiciune este făcută desăvârşită" (2 Corinteni 12,9).

Este un paradox pe care doar înţelepciunea lui Dumnezeu îl poate rezolva, dar taina evlaviei şi taina nelegiuirii se maturizează simultan. Neghina şi grâul sunt secerate în acelaşi timp. În timp ce viziunea spirituală a lui Samson se maturiza, încumetarea hulitoare a duşmanilor lui Israel ajugea la paroxism. "Domnitorii filistenilor s-au adunat să aducă o mare jertfă zeului lor, Dagon, şi ca să se veselească. Ei ziceau: Dumnezeul nostru a dat în mâinile noastre pe Samson, vrăjmaşul nostru… În bucuria inimii lor, au zis: Chemaţi pe Samson, ca să ne desfăteze" (versetele 23,25). Ei defăimau adevărul care făcuse din Israel poporul lui Dumnezeu.

Ca Belşaţar secole mai târziu, aceşti vrăjmaşi ai lui Dumnezeu au adus vasele sfinte la sărbătoarea lor religioasă, spre a batjocori cerul şi poporul Său. Dar la această provocare se putea răspunde, căci Samson a început, în sfârşit, să-şi vadă destinul profetic. Acum şi-a înţeles naşterea, cu toate restricţiile care îl despărţiseră de "toţi ceilalţi oameni." Toate cădeau în desuetudine în faţa realizării scopului pentru care fusese născut. Cea mai mare dorinţă şi desfătare a lui era acum de a asculta şi urma acel destin profetic până la sfârşit. El înţelesese acum că "a trăi este Hristos, şi a muri este un câştig" (Filipeni 1,21).

Sub această viziune a putut el cuprinde cei doi "stâlpi" ai adevărului şi să se sprijine pe ei pentru realizarea scopului final. El a ajuns să-şi cunoască slăbiciunea şi asemănarea cu toţi ceilalţi oameni, dar a învăţat că bunătatea şi harul lui Dumnezeu îl pot face deosebit. S-a putut pocăi. Judecata pe care a pronunţat-o asupra vrăjmaşilor lui Dumnezeu a luat-o asupra lui, şi făcând aşa, a suferit crucea împreună cu Hristos.

În acea judecată era eliberarea lui, căci înţelegând profunda depravare a rebeliunii şi păcatului lui, a fost eliberat de întunericul şi orbirea ei. În acea alifie pentru ochi se găsea puterea care să dărâme cei doi stâlpi pe care se sprijinea templul vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Raportul spune:

Şi Samson a îmbrăţişat amândoi stâlpii de la mijloc, pe care se sprijinea casa, şi s-a rezemat de ei; unul era la dreapta şi altul la stânga lui. Samson a zis: "Să mor împreună cu filistenii!" S-a plecat cu toată puterea şi casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo. Cei pe care i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care îi omorâse în timpul vieţii (versetele 29,30).

Întrebarea pentru biserica de astăzi este: Când va înţelege Laodicea? Înţelege ea cum a fost jefuită şi stă goală? Putem noi învăţa, ca Samson, din propria noastră istorie? Asociindu-ne cu filistenii ni s-au tăiat şi nouă cele "şapte şuviţe" ale adevărului, şi astfel ne-am pierdut misiunea. S-a făcut compromis după compromis. Acum ni se spune că trebuie să ne scuturăm şi să prindem putere, fără adevărul care ne-a făcut un popor şi ne-a susţinut toată istoria noastră. Ni se spune că subiecte ca înţelegerea naturii lui Hristos şi "neprihănirea prin credinţă în contextul vremii sfârşitului" nu sunt esenţiale nici pentru mântuire, nici pentru misiunea bisericii. Ni se spune, eronat, că biserica mondială nu a văzut niciodată aceste subiecte ca fiind centrale, că ele trebuiesc lăsate la o parte, căci ele sunt unelte pe care Satana le va folosi spre a înfrânge poporul lui Dumnezeu. Aceasta nu poate fi decât declaraţia celor cărora li s-au scos ochii.

Dar mai mult decât de a vedea şi înţelege Izvorul puterii noastre, va trebui să înţelegem care este puterea evangheliei şi cum se poate folosi. Biserica va trăi doar atunci când va fi dispusă să moară. Ea nu poate exista spre a impresiona pe oameni, indiferent cât de proeminentă este poziţia ei în Babilon. Dar nu este suficientă restaurarea corectitudinii doctinale a adventismului. Implicaţiile credinţelor şi doctrinelor noastre vor trebui lăsate să lucreze în viaţa şi experienţa noastră zilnică. Doctrinele adevărului care ni s-au dat vor trebui să sfâşie perdeauna din sufletele noastre, să descopere diformitatea ascunsă acolo. Trebuie să ne vedem aşa cum s-a văzut Samson, ca "toţi ceilalţi oameni." Făcând aşa, vom sonda adâncimile problemei comune a omenirii, o depravare ascunsă şi neînţeleasă. Ca Samson, vom descoperi centrul de greutate pe care să ne concentrăm puterea, şi din umbrele acelei pocăinţe disperate va răsări puterea ce va răsturna bastionul minciunii.

Samson s-a născut cu puterea şi toate ingredientele pentru a-şi duce la capăt destinul de eliberator al lui Israel. Singurul element care i-a lipsit a fost înţelegere proporţională cu acea putere. Ca adventişti de ziua a şaptea, am primit şi noi stâlpii doctrinali ai puterii. Dar până nu vom căpăta înţelegerea totală pe care o cer aceste adevăruri, suntem în pericolul să rămânem fără ei şi fără realizarea speranţelor noastre profetice.

Profetul Isaia spune că robia lui Israel în Babilon a avut acelaşi motiv: "Poporul Meu va fi dus în robie, deoarece nu au cunoştinţă" (Isaia 5,13 –KJV). Martorul Credincios repetă acelaşi lucru ultimei bisericii: "Şi nu ştii."

Samson a fost un laodicean amăgit de vrăjmaşii lui Israel, dar, după ce a rămas fără ochi, a primit vedere şi s-a pocăit, biruind pe vrăjmaşii Domnului. Când vom înţelege că suntem orbi şi ne vom pocăi, atunci ne vom căpăta vederea. Poate a venit timpul să înţelegem, să ne pocăim şi să primim alifia pentru ochi oferită de Martorul Credincios. "Cine are urechi să asculte ce spune bisericilor Duhul" (Apocalips 3,22).