Primul capitol din Evrei arată că asemănarea lui Isus cu Dumnezeu nu are loc doar în formă şi prezentare ci chiar în fiinţă; iar capitolul al doilea relevă la fel de limpede că asemănarea Sa cu omul nu constă doar în formă şi prezentare, ci şi în fiinţă. Asemănarea Sa cu oamenii are loc în toate lucrurile, exact aşa cum sunt ei. De aceea este scris: “La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi”  - Ioan 1,1-14.

Şi, că aceasta este o asemănare cu omul aşa căzut cum este, nu cum era omul la creaţiune cu o natură fără păcat, avem certitudinea prin cuvântul: ”Îl vedem făcut mai pe jos decât îngerii…din pricina morţii pe care a suferit-o.” Aşadar, ca om, Isus a devenit supus morţii.

Şi, tot atât de sigur pe cât Îl vedem pe Isus mai pe jos decât îngerii până într-acolo încât a suferit moartea, este demonstrat prin aceasta că, în postura de om, Isus a luat natura umană supusă morţii, nu natura omului înainte să fie supus morţii.

Dar moartea a apărut numai datorită păcatului. Dacă nu s-ar fi ivit păcatul, moartea n-ar fi putut să apară niciodată. Şi, de aceea, Îl vedem pe Isus făcut mai pe jos decât îngerii, din pricina morţii pe care a suferit-o. Îl vedem făcut om, în natura de după căderea în păcat, nu în natura în care era înainte. Şi aceasta, pentru ca să fie posibil ca El “să guste moartea pentru toţi.” Devenind om pentru a putea ajunge la om, Isus a trebuit să vină acolo unde este omul. Omul este supus morţii. De aceea, El a trebuit să devină om, aşa cum este omul supus morţii.

“Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor” Evrei 2,10. Astfel, devenind om, Isus a devenit ceea ce este omul - un rob al suferinţei.

Înainte să păcătuiască, omul nu era deloc supus suferinţei, iar dacă Isus ar fi venit în natura umană de dinainte de căderea în păcat, i-ar fi fost imposibil să ajungă la om, să-i cunoască suferinţele şi să-l vindece. Dar pentru că se cuvenea ca El să ducă pe mulţi fii la slavă, să fie desăvârşit prin suferinţe, avem certitudinea că atunci când S-a făcut om, Isus a avut parte de natura umană supusă suferinţei, chiar suferinţei morţii, care este plata păcatului.

De aceea este scris: “Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele...” versetul 14. În natura Sa umană, Isus a fost părtaş la acelaşi trup şi sânge ca şi omul. În versetul de mai sus au fost adunate toate cuvintele care puteau fi folosite spre a face acest adevăr clar şi definitiv.

Fiii oamenilor sunt părtaşi sângelui şi cărnii; de aceea “El a fost părtaş la ele.”

Şi aceasta nu este totul. Pentru că versetul biblic sună: “tot aşa, El a fost făcut părtaş la ele.”

Mai este adăugat ceva: “tot aşa, El Însuşi a fost părtaş la ele” aşa cum „copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii.”

Şi încă ceva: „tot aşa, El Însuşi a fost deopotrivă părtaş...

Duhul Sfânt doreşte atât de mult ca acest adevăr să poată fi uşor şi categoric înţeles de toată lumea, încât nu-Şi permite să folosească mai puţin decât toate cuvintele posibile, în exprimarea lui. Şi, de aceea, Biblia spune: “deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele. Şi aceasta pentru ca “prin moarte…să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.” El S-a făcut părtaş aceluiaşi sânge şi trup pe care, în robia păcatului şi a fricii de moarte, le avem, pentru a ne putea elibera de ele. 

Astfel “Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi.”

Acest mare adevăr al legăturii de sânge, al frăţiei de sânge a lui Hristos cu oamenii, este prezentat în Scriptură în Genesa. Pentru că atunci când Dumnezeu a făcut legământul Său veşnic cu Avraam, jertfele erau despicate în două iar El şi Avraam treceau printre cele două jumătăţi - Geneza 15,8-18; Ieremia 34,18.19; Evrei 7,5.9. Prin acest act, Domnul S-a angajat în „cel mai solemn legământ cunoscut în Orient,” sau în întreaga lume - legământul de sânge - devenind astfel frate de sânge cu Avraam, „o legătură care devansează orice altă legătură în viaţă.”

Marele adevăr al legăturii de sânge a lui Hristos cu omul este în continuare prezentat şi în Leviticul. În această carte este consemnată legea răscumpărării oamenilor şi a moştenirii lor. Pentru cazul când, oricare din copiii din Israel şi-ar fi pierdut avuţia sau el însuşi ar fi fost luat rob, exista răscumpărare. Dacă era în stare s-o facă, avea dreptul la aceasta. Dar dacă nu era în stare să se răscumpere singur, atunci acest drept revenea rudei de sânge cea mai apropiată. Nu rudei de sânge apropiate, ci celei mai apropiate rude de sânge, care putea să o facă (Levitic 25,24-28. 47-49; Rut 2,20; 3,9.12.13; 4,1-14 şi contextul).

Astfel, în Genesa şi Leviticul a fost prezentat de-a lungul secolelor exact acelaşi adevăr pe care-l găsim în capitolul doi din Evrei - adevărul că omul şi-a pierdut moştenirea şi el însuşi este rob. Şi, pentru că el nu se poate răscumpăra singur, nici pe sine, nici averea lui, dreptul de răscumpărare revine celei mai apropiate rude care poate s-o facă. Iar Isus Hristos este singurul din întreg universul, care poate.

Dar, pentru a fi răscumpărător, El trebuie nu numai să poată să o facă. Trebuie să fie rudă de sânge. Nu numai rudă de sânge apropiată, ci cea mai apropiată rudă de sânge. Aşadar, „după cum copiii” oamenilor - copiii unora care ne-am pierdut moştenirea - “sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, părtaş în chiar esenţa lor, devenind astfel cea mai apropiată rudă de sânge a noastră. De aceea e scris mai departe că El şi noi suntem “dintr-unul; şi de aceea Lui nu-I este ruşine să ne numească fraţi.”

Dar Biblia nu se opreşte aici cu prezentarea acestui adevăr foarte important. Ci continuă astfel: “Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să se asemene în toate lucrurile fraţilor Săi,” a căror rudă de sânge a devenit, în conformitate cu legământul cel veşnic.

Şi a făcut aceasta pentru ca „...prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4,15). Luând natură umană, fiind “în toate lucrurile…ca şi noi,” El putea fi (şi a fost) ispitit în toate lucrurile ca şi noi. Singura cale prin care se putea ca El să fie “ispitit ca şi noi,” era ca El să devină „în toate lucrurile” ”ca şi noi.”

Fiind, în natura Sa umană unul ca noi, şi cum “El a luat asupra Lui neputinţele noastre” (Matei 8,17), Isus a putut să simtă slăbiciunile noastre. Fiind făcut în toate lucrurile ca şi noi, atunci când a fost ispitit, a simţit exact ceea ce simţim şi noi când suntem ispitiţi, şi ştie perfect cum este; de aceea poate să ajute şi să vindece pe toţi cei ce-L primesc. În starea Sa umană, în trup, Isus era la fel de slab ca noi şi, prin Sine Însuşi, „nu putea face nimic” (Ioan 5,30). Prin urmare, atunci când „...suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui,” (Isaia 53,4), când a fost ispitit ca şi noi, simţind ceea ce şi noi simţim, prin credinţa Sa divină El a biruit totul prin puterea lui Dumnezeu care I-a fost dată prin acea credinţă, şi pe care, în trupul nostru, El ne-a adus-o.

Astfel numele Lui este “Emanuel,” care înseamnă “Dumnezeu cu noi.” Dumnezeu, nu doar cu El, ci Dumnezeu cu noi. Dumnezeu era cu El din veşnicie şi putea să fie şi dacă Isus nu S-ar fi dat pe Sine însuşi nouă. Dar, prin păcat, omul a ajuns fără Dumnezeu şi Dumnezeu a vrut să fie din nou cu noi. De aceea Isus a devenit “noi,” pentru ca “Dumnezeu cu El” să poată fi “Dumnezeu cu noi.” Acesta Îi este numele, pentru că acesta este Isus. Binecuvântat fie numele Lui!

 Şi aceasta este “credinţa lui Isus” şi puterea ei. El este Mântuitorul nostru: pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om. Din această cauză este posibil ca El să mântuiască orice suflet care vine la Dumnezeu prin El.

...

Intro 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Concluzie