Dar, slavă Domnului! – această impostură nu va dura veşnic. Marele adevăr al preoţiei, slujirii şi sanctuarului adevărat, nu va fi ascuns la nesfârşit de ochii bisericii şi ai lumii. Taina fărădelegii a umbrit în lume taina lui Dumnezeu şi întreaga omenire s-a luat după ea, minunându-se. Apocalips 13,3.4. Dar vine ziua când taina fărădelegii va fi demascată, iar taina lui Dumnezeu va străluci din nou în puritatea şi adevărul ei, pentru a nu mai fi niciodată ascunsă, ci pentru a-şi realiza marele scop şi pentru a fi terminată complet. Fiindcă este scris că “…în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, proorocilor” Apocalips 10,7.

În vremea lui Isus şi a apostolilor, taina lui Dumnezeu a fost descoperită într-o măsură nemaicunoscută până atunci şi a fost propovăduită “tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă” Romani 16,25.26. Această taină a fost, de la începutul lumii şi până în acele vremuri, ţinută ascunsă “din veacuri în Dumnezeu;” „taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus“ Coloseni 1,26-28; Efeseni 3,3.5.9.

Dar exact în acelaşi timp, chiar în zilele apostolilor, “taina fărădelegii” deja „îşi făcea lucrarea.” Şi a continuat-o până la atingerea puterii şi supremaţiei mondiale, putere chiar asupra sfinţilor, asupra vremilor şi legii Celui Prea Înalt, ridicându-se împotriva Domnului domnilor, aşezându-se în locul de închinare al lui Dumnezeu şi dându-se drept Dumnezeu. Şi astfel, din nou, dar de data aceasta nu în Dumnezeu, taina lui Dumnezeu a fost „ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile.” Dar acum, din nou, în zilele când îngerul al şaptelea sună din trâmbiţă, chiar acum, această taină este descoperită sfinţilor Lui, cărora acum „Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus.”

Şi aceasta, aşa cum deja am citat, „după vestea bună vestită de El robilor Săi proorocilor.” Vizionarul de pe insula Patmos nu este singurul care a declarat la vremea aceea că taina lui Dumnezeu “se va sfârşi.” Pentru că, atunci când îngerul lui Dumnezeu a anunţat în cadrul viziunii lui Ioan, pe insula Patmos, o mai făcuse deja, şi cu mult înainte robilor Săi proorocilor. Şi această proclamare de pe insula Patmos era doar o declaraţie a îngerului că, ceea ce Dumnezeu anunţase cu mult înainte robilor Săi proorocilor, trebuia acum, în mod sigur, să se împlinească. Şi aceasta, fără zăbavă. Proclamarea întreagă a îngerului este următoarea: “Şi îngerul, pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer, şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă, ci că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea buna vestită de El robilor Săi proorocilor.” Apocalips 10,5-7.

Proorocul căruia acest lucru i-a fost mai complet şi mai clar anunţat decât oricui altcuiva, a fost profetul Daniel. Pentru că el a văzut nu numai creşterea cornului mic şi înălţarea lui până la căpetenia oştirii, nu numai ridicarea lui, împotriva Domnului domnilor şi aruncarea adevărului şi sanctuarului la pământ şi călcarea lor în picioare ci, în cadrul aceleiaşi viziuni, a văzut adevărul şi sanctuarul lui Hristos eliberate de puterea acestui corn mic, salvate de la acea călcare în picioare blasfemitoare, ridicate de pe pământ şi înălţate la cer, căruia îi aparţin. Şi în această parte a viziunii se pare că cei din cer erau cei mai interesaţi, pentru că Daniel spune: “Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: “În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?” Şi el mi-a zis: ”Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit!” Daniel 8,13.14.

Atunci i s-a poruncit îngerului Gabriel să îi explice profetului viziunea. El a început să o facă, dar când a ajuns la zilele cele multe, teribilele şi uimitoarele lucruri aflate l-au copleşit pe Daniel, care declară: “Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta şi nimeni nu ştia.” Daniel 8,27. Atâta vreme cât a existat o explicaţie, a fost uşor de înţeles pentru Daniel, pentru că i s-a spus clar că berbecul îi reprezenta pe împăraţii Mediei şi Persiei, iar ţapul cel dur pe împăratul Greciei. Şi, cât priveşte explicarea deja făcută în capitolele doi şi şapte din Daniel în ceea ce priveşte puterea ce a urmat Greciei, ar fi fost uşor de înţeles dacă îngerul ar fi putut să o continue. Dar, chiar în toiul explicaţiei, Daniel leşină şi pierde astfel partea cea mai completă şi esenţială a revelaţiei.

Totuşi, profetul a căutat cu ardoare înţelegerea viziunii. Şi, după distrugerea Babilonului, în primul an al împăratului mezilor şi perşilor, îngerul Gabriel vine din nou la Daniel şi îi spune: “Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea.” (Daniel 9,1.22). Şi, se înţelege despre această viziune deosebită care era în curs de explicare când Daniel a leşinat, că acum urma să fie lămurită. În consecinţă, îngerul îi îndreaptă, mai întâi de toate, atenţia lui Daniel spre acea viziune, spunând: “Când ai început să te rogi, a ieşit cuvântul şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia” (vers. 23). Direcţionând astfel atenţia profetului spre viziune, îngerul începe imediat să vorbească despre timpul menţionat în viziune - exact acel punct al viziunii în care, din cauza leşinului lui Daniel, explicaţia se întrerupsese. Astfel, îngerul spune: “Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale cele sfinte” (vers. 24).

Cuvântul “hotărâte,” înseamnă aici “fixate,” “stabilite la,” “delimitate.” La prima explicare, îngerul se oprise când ajunsese la punctul privitor la “nişte vremi,” la acele „două mii trei sute de zile” din viziune. Acum, când îi spune lui Daniel să înţeleagă vedenia, el începe imediat să îi vorbească despre acele vremi şi să îi explice evenimentele lor. “Şaptezeci de săptămâni,” sau patru sute nouăzeci din zilele acelea, au fost hotărâte, fixate iudeilor şi Ierusalimului, delimitând vremea lor ca popor şi cetate sfinte ale lui Dumnezeu. Acestea sunt zile profetice şi fiecare din ele înseamnă câte un an, cele şaptezeci de săptămâni sau patru sute nouăzeci de zile reprezentând astfel patru sute nouăzeci de ani din cele două mii trei sute de zile care reprezintă două mii trei sute de ani. Începutul celor patru sute nouăzeci de ani este, deci, şi începutul celor două mii trei sute de ani.

Povestirea celor “şaptezeci de săptămâni,” sau patru sute nouăzeci de ani, este prezentată de înger după cum urmează: “Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia) la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şase zeci şi două de săptămâni, pieţile şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şase zeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” Daniel 9,25-27.

Porunca de rezidire a Ierusalimului la care se face aici referire, este cea din anul 457 î.Hr., consemnată în Ezra 7. Decretul a fost dat în Babilon şi se adresa, în primul rând lui Ezra, însărcinându-l să părăsească Babilonul şi să ia cu el atâta popor şi atâtea materiale câte ar fi fost necesare lucrării de restaurare a Ierusalimului şi închinării la Dumnezeu în el; iar, în al doilea rând, “vistiernicilor de dincolo de râu,” (Eufrat) să dea lui Ezra tot ce va cere ca fiind necesar acestei lucrări. Era în luna a cincea a anului atunci când Ezra ajungea la Ierusalim, deci, pe la jumătatea lui 457 î.Hr. înseamnă că plecase, ceea ce însemna anul 456 şi jumătate - vremea începutului celor patru sute nouăzeci de ani din cei două mii trei sute de ani.

La patru sute optzeci şi trei de ani de atunci avea să vină “Unsul” (Mesia) care, la douăzeci şi şase de ani şi jumătate ai erei creştine, adică anul 27 d.Hr., Îşi începea lucrarea publică, după botezarea Lui în Iordan şi ungerea cu Duhul Sfânt. Marcu 7,9-11; Matei 3.13-17. După aceea, El, Mesia, avea să facă “un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână” - săptămâna rămasă din cele şaptezeci. Dar, la mijlocul acelei săptămâni, urma să facă “să înceteze jertfa şi darul de mâncare,” prin jertfirea Sa pe cruce. “La jumătatea săptămânii,” înseamnă la trei ani şi jumătate de la începutul anului 27 d.Hr., rezultând primăvara lui 31 d.Hr., exact vremea când Mântuitorul a fost răstignit, făcând, prin acest singur sacrificiu valabil pentru ştergerea păcatelor, să înceteze pentru totdeauna jertfa şi darul de mâncare. Atunci, perdeaua dinlăuntrul Templului “s-a rupt în două, de sus până jos,” semn că slujba lui Dumnezeu acolo încetase şi sanctuarul pământesc a rămas pustiu.

Mai rămânea încă o jumătate din săptămâna a şaptezecea, ca termen de favoare deosebită pentru iudei şi Ierusalim. Această jumătate de săptămână începea în primăvara anului 31 d.Hr. şi se întindea până în toamna anului 34 d.Hr. În acest timp, “cei ce se împrăştiaseră din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan , au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor” Fapte 11,19; 8,4. Dar, când şi acest timp a expirat şi iudeii şi-au reconfirmat poziţia de respingere a lui Mesia şi a Evangheliei Lui, decizia lor a fost respectată. Şi, sub conducerea lui Petru şi a lui Pavel, uşa credinţei a fost deschisă la maximum pentru Neamuri, pentru care a rămas disponibil restul de până la două mii trei sute de ani.

După cei patru sute nouăzeci de ani fixaţi iudeilor şi Ierusalimului, mai rămâneau o mie opt sute zece ani la dispoziţia Neamurilor. Începând, aşa cum am văzut, în toamna anului 34 d.Hr., perioada respectivă se întinde exact până în toamna anului 1844 d.Hr.,şi marchează această dată ca timp de expirare a celor două mii trei sute de ani, timp în care “Sfântul Locaş va fi curăţit” (Daniel 8,14). Anul 1844 era chiar timpul când “îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui” şi “se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi proorocilor.”

Era timpul când se termina oroarea marei perioade de întuneric prin care taina fărădelegii ascunsese prin veacuri şi generaţii taina lui Dumnezeu. Timpul când sanctuarul şi adevăratul cort urmau să fie ridicate de pe pământ, unde omul fărădelegii le aruncase şi le călcase în picioare, şi să fie înălţate la cer, căruia îi aparţineau, şi să strălucească aşa încât pământul să fie luminat de slavă. Timpul când sublimul adevăr al preoţiei şi lucrării lui Hristos avea să fie eliberat de uitarea la care urâciunea pustiirii îl condamnase şi avea să fie aşezat odată pentru totdeauna în locul Său cuvenit în cer, în credinţa bisericii, împlinind în fiecare credincios adevărat acea desăvârşire care este planul veşnic al lui Dumnezeu, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.

...

Intro 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Concluzie