Efes: „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi… Ai însă lucrul acesta bun: că urăști faptele nicolaiţilor, pe care și Eu le urăsc” (Apoc 2: 4-6).

Cine erau acești nicolaiți, pe care biserica primară îi refuza, și de care a stat departe?

Expresia nicolaiți vine din combinația a doi termeni grecești: nikao (a cuceri, a birui — de aici și expresia nike) și laos (popor) de unde provine expresia laici. Nicolaiți este numele simbolic al unui partid care reprezintă ierarhia unei clase conducătoare ridicată peste restul poporului. Aceste două cuvinte așezate împreună înseamnă distrugerea poporului de către clasa clericală prin scindarea societății în laici și clerici. O traducere corectă a expresiei nicolaiți este „cei care au obținut biruința asupra poporului.”

Așa cum spune Ioan în Apocalipsa, deja din Efes apăruseră câțiva prinși de ideea asta că unii sunt mai egali decât alții în legătura lor cu Hristos. Nu puteau să-și scoată din minte sistemul din care tocmai ieșiseră, în care întreaga societate se afla sub puterea discreționară a preoților. Chiar și temutul imperiu roman a trebuit să accepte această realitate și să închidă un ochi. Oamenii studiau o istorie de mii de ani și vedeau cum preoția a fost mereu coloana vertebrală a națiunii, poruncită chiar de Dumnezeu. Cum să renunți la așa ceva? Și cum să ridici o altă biserică fără preoție? Nu puteau nicidecum depăși o astfel de dilemă existențială.

În Pergam situația este în mișcare în aceeași direcție:

„Tot așa, și tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc” (Apoc 2:15).

Sistemul clerical al nicolaiților a înflorit odată cu stabilirea ierarhiei papale, care a copiat sistemul preoțesc levitic și l-a perpetuat în biserica creștină. Conciliul din Trent stabilea clar triumful clericilor asupra laicilor: „Dacă cineva susține că în Biserica Catolică nu există o ierarhie stabilită prin decret divin, compusă din episcopi, prezbiteri și preoți, să fie anatema.”

Reformațiunea a zguduit din temelii această biruință a clericilor asupra laicilor, propunând preoția tuturor credincioșilor, peste care nu există decât un singur Părinte, Învățător și Rabi: Hristos.

Dar nu a durat mult și noile biserici protestante s-au întors la urâciunile nicolaiților, preluând din catolicism sistemul preoțesc botezat în sistem pastoral, cu hirotonirea ca semn al castei. Nicolaiți deghizați în slujitori ai poporului, nicio deosebire.

Când Daniel 8:14 a ridicat un popor al sanctuarului, Domnul spera ca ei să reformeze creștinismul cu privire la rolul central al lui Hristos ca Mare Preot al unei preoții a tuturor credincioșilor, și astfel să înceteze această mijlocire omenească între popor și Dumnezeu. Dar nicolaiții au avut din nou succes, reușind să se impună asupra poporului. Laodicea are școli de produs o clasă clericală stabilită prin decret divin, prin hirotonire, la fel de mult și după aceleași criterii ca și Conciliul din Trent. Oricine nu recunoaște și nu se supune acestei ierarhii, devine anatema.

Observăm de-a lungul întregii istorii o forță malefică la lucru, pe față sau în ascuns, care a separat pe credincioși în clase și caste și al cărei scop final nu a fost altul decât menținerea rebeliunii față de mijlocirea lui Hristos. Ierarhia clericală, oricare a fost numele ei, a reușit să perpetueze pomul cunoștinței, să mențină omenirea sub umbra lui ICABOD și să împiedice trecerea omenirii sub aripa binecuvântată a Soarelui Neprihănirii, EMANUEL.