Trebuie în mod deosebit observat faptul că, în primele două capitole din Evrei, ideile şi discuţia privitoare la persoana lui Isus, se referă în special la natura şi personalitatea Lui. În Filipeni 2,5-8 (R.V.), este prezentată relaţia pe care a avut-o Hristos cu Dumnezeu şi cu omul, mai ales referitor la natură şi înfăţişare. Astfel: “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”

Când Isus S-a golit pe Sine Însuşi, a devenit om. Şi Dumnezeu S-a descoperit în Om. Când Isus S-a golit pe Sine Însuşi, pe de o parte S-a descoperit ca om, iar pe cealaltă S-a descoperit ca Dumnezeu. Astfel, în El s-au întâlnit paşnic Dumnezeu şi omul, devenind una: “Căci El este pacea noastră, care din doi (Dumnezeu şi omul) a făcut unul…şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei…ca să facă pe cei doi (Dumnezeu şi omul) un singur om nou, făcând astfel pace” (Efeseni 2,14.15).

El, care avea chip de Dumnezeu, a luat chip de om.

El, care era egal cu Dumnezeu, a devenit egal cu omul. 

El, care era Creator şi Domn, a devenit creatură şi rob.

El, care era asemenea cu Dumnezeu, a fost făcut asemenea oamenilor.

El, care era Dumnezeu şi Duh, a fost făcut om şi trup (Ioan 1,1.14).

Acestea nu sunt adevărate numai în ceea ce priveşte chipul şi forma. Ele sunt adevărate şi în ceea ce priveşte personalitatea. Căci Hristos a fost deopotrivă cu Dumnezeu în natură şi chiar în personalitate. El a fost făcut asemenea omului, în sensul că a fost ca omul în natură şi chiar în persoană.

Hristos era Dumnezeu. El a devenit om. Şi când a devenit om, era om la fel de real cum a fost Dumnezeu.

El S-a făcut om pentru a-l putea răscumpăra pe om.

A venit la om acolo unde este omul, pentru a-l duce acolo unde a fost şi este El.

Şi, pentru a-l răscumpăra pe om din ceea ce este, El a fost făcut ceea ce este omul.

Omul este carne: Geneza 6,3; Ioan 3,6. “Şi Cuvântul S-a făcut trup.” Ioan 1,14; Evrei 2,14. 

Omul se află sub Lege. Romani 3,19. Hristos S-a “născut sub Lege.” Galateni 4,4.

Omul se află sub blestem. Galateni 3,10; Zaharia 5,1-4; “Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3,13). 

Omul este vândut rob păcatului (Romani 7,14), şi “încărcat de fărădelegi” Isaia 1,4. Isus “a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.” Isaia 53,6

Omul este “trupul păcatului.” Romani 6,6. Iar Dumnezeu “L-a făcut păcat pentru noi” 2 Corinteni 5,21. 

Astfel, literalmente, Isus “a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.” 

Şi nu trebuie niciodată uitat că în nici una din aceste ipostaze umane - trup de carne, păcat şi blestem - El nu a ajuns prin Sine sau prin păcătuire. Ci “a fost făcut“ toate acestea. El “a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.”

Hristos a fost „făcut” ceea ce nu fusese, pentru ca omul să poată fi acum şi în veşnicie ceea ce nu este.

Hristos era Fiul lui Dumnezeu. El a devenit Fiul omului pentru ca fiii oamenilor să poată deveni fii ai lui Dumnezeu. Galateni 4,4; 1 Ioan 3,1.

Hristos era Duh. 1 Corinteni 15,45. El a devenit carne pentru ca omul, care este carne, să poată deveni Duh. Ioan 3,6; Romani 8,8-10.

Hristos care era întru totul natură divină, a fost făcut părtaş naturii umane pentru ca noi, care suntem întru totul natură umană, să ne facem “părtaşi firii dumnezeieşti” 2 Petru 1,4.

Hristos, care nu cunoştea păcatul, a fost făcut păcat pentru ca noi, care nu cunoaştem neprihănirea, să putem fi făcuţi neprihănire, şi încă neprihănirea lui Dumnezeu.

Şi, pe cât de adevărată este neprihănirea lui Dumnezeu, care, prin Hristos, a fost făcut omul, pe atât de adevărat este şi păcatul omenirii care, în firea pământească, a fost făcut Hristos.

Pe cât de reale sunt păcatele care apasă asupra noastră, pe atât de reale sunt păcatele aşezate asupra lui Hristos.

Pe cât de sigur vinovăţia se asociază acestor păcate, afectându-ne atunci când ele apasă asupra noastră, tot astfel, aceeaşi vinovăţie asociată aceloraşi păcate, puse asupra Lui, L-au afectat pe Hristos.

Aşa cum simţământul condamnării şi descurajării produs de păcatele noastre este real pentru noi, cu siguranţă acelaşi simţământ al condamnării şi descurajării din cauza vinei lor, l-a experimentat Isus atunci când ele au apăsat asupra Lui.

Astfel vina, condamnarea şi descurajarea datorate conştiinţei păcatului, făceau parte din experienţa Lui, la fel de real cum fac parte din viaţa fiecărui păcătos de pe pământ. Acest adevăr inspiră oricărui suflet păcătos de pe pământ, măreţul adevăr că “neprihănirea lui Dumnezeu” şi pacea, odihna şi bucuria acestei neprihăniri, sunt o realitate în experienţa credinciosului în Isus pe această lume, la fel cum sunt şi în viaţa oricăruia dintre sfinţii din cer.

El, care cunoştea înălţimea neprihănirii lui Dumnezeu, cunoştea de asemenea adâncimea păcatului. El cunoaşte atât de bine grozăvia şi adâncimea păcatului cum cunoaşte slava şi înălţimea neprihănirii lui Dumnezeu. Prin aceasta “Robul Meu cel neprihănit, va pune pe mulţi într-o stare după voia lui Dumnezeu” Isaia 53,11. Prin această cunoştinţă El poate să elibereze pe orice păcătos din cele mai de jos adâncimi ale păcatului, ridicându-l pe cele mai înalte culmi ale neprihănirii, chiar ale neprihănirii lui Dumnezeu.

Făcut ”în toate lucrurile” asemenea nouă, El a fost în toate lucrurile aşa cum suntem noi. A fost atât de perfect “asemeni nouă,” încât a putut să spună exact ceea ce ar trebui să spunem noi: “Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi” (Ioan 5,30).

Este cât se poate de adevărat că, în slăbiciunea şi imperfecţiunea trupului în care a luat natura noastră, Isus a fost aşa cum este omul fără Dumnezeu şi fără Hristos. Căci numai fără El, oamenii nu pot face nimic. Cu El şi prin El, în Biblie este scris: “Pot totul.” Dar despre cei care sunt fără El, este scris: “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5).

Prin urmare, când spunea despre Sine: “Eu nu pot face nimic de la Mine însumi,” este clar pentru totdeauna că, în natura umană - din cauza imperfecţiunilor preluate din cauza păcătoşeniei ereditare şi curente care au fost puse asupra Lui - Isus a fost în trupul acela exact aşa cum este omul care, în imperfecţiunea cărnii, e plin de păcate (moştenite sau adoptate) şi fără Dumnezeu. Şi aşa slab, plin de păcate, neajutorat, ca şi noi, într-o credinţă sublimă, El a exclamat: “Îmi voi pune încrederea în El” - Evrei 2,13.

El „a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” Şi, pentru a mântui ce era pierdut, a venit la cei pierduţi, adică la noi acolo unde ne aflam, aşezându-Se printre cei pierduţi. Hristos „a fost pus în numărul celor fărădelege.” El „a fost făcut păcat.” Şi, de la stadiul slăbiciunii şi imperfecţiunii celui pierdut, Isus S-a încrezut în Dumnezeu că va fi eliberat şi mântuit. Împovărat cu păcatele lumii şi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, El a sperat în Dumnezeu şi a avut încredere că Dumnezeu Îl va vindeca de toate păcatele şi-L va feri de păcat. Psalmi 69,1-21; 71,1-20; 22,1-22; 31,1-5.

Aceasta este credinţa lui Isus. Acesta este punctul în care credinţa lui Isus ajunge la omul pierdut, păcătos, pentru a-l ajuta. Astfel a fost pe deplin demonstrat că nu există om pe pământ pentru care să nu existe speranţă în Dumnezeu. Că nu există om atât de pierdut încât să nu poată fi vindecat, nădăjduind în Dumnezeu în această credinţă a lui Isus. Şi această credinţă a lui Isus prin care, aflat în locul păcătosului, El a nădăjduit în Dumnezeu şi S-a încrezut în vederea eliberării de păcat şi a puterii pentru ferirea de păcatuire, această biruinţă a Lui constă în faptul că a adus oricărui om din lume credinţa divină prin care oricine poate spera în Dumnezeu şi se poate încrede în El şi poate găsi puterea Lui de a-l elibera şi feri de păcat. Această credinţă exercitată de El şi prin care a obţinut biruinţa asupra lumii, cărnii şi răului, este darul fără plată făcut oricărui om din lume, pierdut. „Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră.” Este credinţa căreia Isus îi este Autor şi Desăvârşitor.

Aceasta este credinţa lui Isus, care este dată oamenilor. Credinţa care trebuie primită de oameni pentru a putea fi vindecaţi. Credinţa lui Isus care acum, în timpul întreitei solii îngereşti, trebuie primită şi păstrată de cei care vor fi feriţi de închinarea “la fiară şi la chipul ei” şi făcuţi în stare să păzească poruncile lui Dumnezeu. Credinţa lui Isus, la care se referă cuvintele de încheiere ale întreitei solii: “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

Iar acum, “punctul cel mai însemnat al celor spuse, este că avem un aşa Mare Preot.” Tot ceea ce am aflat în capitolele unu şi doi din Evrei, este temelia esenţială şi preliminară a înaltei Sale preoţii. Pentru că “a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2,17.18).

...

Intro 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Concluzie