“Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat. Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16,7-12).

Aşa cum am văzut în capitolul trei, şi “umbra,” şi “adevăratul cort,” au trei compartimente. Ele sunt strâns legate între ele şi nu pot avea o existenţă independentă. Când o persoană se predă lui Dumnezeu prin pocăinţă şi dorinţă sinceră de a deschide uşa inimii, printr-o acceptare inteligentă a faptului că a “murit” împreună cu Hristos, Duhul Sfânt vine şi locuieşte în spiritul acelei persoane. Are loc ceea ce numim astăzi “naşterea din nou” sau, în termeni teologici, îndreptăţirea. Din acest moment, persoana a trecut “din Adam,” adică din împărăţia acestei lumi controlate de Satana, “în Hristos,” în noul legământ, devenind părtaş de natură divină.

Mulţi oameni îşi imaginează că după un astfel de eveniment, viaţa lor trebuie să se schimbe brusc şi radical, că au devenit sfinţi. Şi când constată că nu este adevărat, că tot mai păcătuiesc, se descurajează şi trag concluzia că, ori naşterea din nou nu a avut loc, ori, în cele mai multe cazuri, că toată învăţătura nu este decât o teorie bună, dar care nu se aplică în practică. Astfel, ei continuă o viaţă religioasă, dar fără putere, ceea ce numim astăzi “creştini cu numele.” Aceasta este starea laodiceană care ne caracterizează. În această stare, omul este unit cu firea pământească, deci controlat de “primul bărbat,” dar pe dinafară se poartă ca şi cum ar fi “în Hristos,” membru al trupului Său, cetăţean al Noului Ierusalim, unit cu Hristos. El se află în vechiul legământ, dar se poartă ca şi cum ar trăi în noul legământ. El nu este “nici rece, nici în clocot.”

Când Duhul Sfânt vine şi locuieşte în “templul Său,” fostul stăpân, care se dădea “drept Dumnezeu,” este alungat afară. Este gonit din “casa” lui de “Unul mai tare ca el” (Luca 11,22). Ce nu am înţeles noi în această experienţă este că după plecarea fostului stăpân, în templul sufletului rămâne o ruină înspăimântătoare. Nimic nu mai funcţionează corect, imaginea despre realitate este complet deformată, iar lucrarea Duhul Sfânt este în mare măsură interpretată greşit.

Este ca o ţară în care a domnit ani de zile un dictator fără scrupule, care a ruinat economia şi infrastructura ţării. Când viaţa devine de nesuportat, populaţia se ridică împotriva lui şi îl alungă din ţară sau îl condamnă la moarte. Toată lumea tresaltă de bucurie că au obţinut libertatea, că a venit democraţia. De acum, prosperitatea este a lor. Dar bineânţeles că se înşală. Libertatea, da, a venit, dar până la prosperitate mai este mult. Căci cu o economie la pământ, cu şosele şi căi de comunicaţie distruse, fără sisteme potrivite unui alt gen de economie, fără sisteme bancare şi de credit şi cu concepţii învechite, prosperitatea este departe. Trebuie luat totul de la capăt.

Este o experienţă agonizantă, dar este singura soluţie. Exact lucrul acesta îl speria pe Nicodem, când a înţeles cam ce înseamnă să te “naşti din nou”. Este o cu totul nouă viaţă. Totul trebuie luat de la capăt. Aşa cum funcţiile trupului erau învăţate să practice nelegiuirea, ele trebuiesc învăţate acum să practice neprihănirea, o schimbare spectaculoasă care produce durere şi dezamăgire în prag cu disperarea. Este purtarea crucii, la care ne cheamă Hristos.

Prima lucrare, şi aş spune cea mai importantă, pe care trebuie să o facă Duhul Sfânt când vine în “templul Său,” este să ne convingă de păcat. Până nu ne arată cine suntem şi ce putem, noi nu vom mărturisi şi deci nu vom putea fi schimbaţi. Libertatea în care am intrat impune ca pentru orice schimbare care se face în noi, hotărârea să ne aparţină. Duhul Sfânt nu poate modifica nimic în noi fără aprobarea noastră în deplină cunoştinţă de cauză. Nu tot aşa stăteau lucrurile când eram sub stăpânirea “primului bărbat.” Fiind un tiran, el ne controla aşa de bine, încât, spunea Pavel despre o asemenea situaţie, “nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc” (Romani 7,15).

Libertatea pe care o aduce prezenţa Duhul Sfânt este că pot face ce vreau. Nu mai sunt obligat să fac ce nu vreau. În acest context spunea Pavel să nu facem din libertatea aceasta o haină a răutăţii.

Dar nu pot să fac ce trebuie, adică binele, dacă nu ştiu ce se ascunde în ruina care a rămas după plecarea fostului stăpân. Din această cauză, prima lucrare a Duhul Sfânt este să facă lumină în “sala memoriei” din sfânta, pentru identificarea situaţiei în care mă găsesc. Înainte de a analiza o schiţă a “adevăratului cort,” aş dori să discutăm puţin despre sensul cuvintelor “pământ” şi “cer.” 

Este un adevăr incontestabil că sediul lui Dumnezeu Tatăl şi al Domnul Isus Hristos este pe planeta reşedinţă, sau “în cer,” cum spunem noi. Ele sunt persoane fizice şi spirituale dincolo de orice discuţie. Când vorbim de faptul că Dumnezeu locuieşte în noi, nu vrem să spunem că în noi este singurul loc al existenţei Sale, şi deci El nu este o persoană. Şi nici nu putem face greşeala panteistă, spunând că Dumnezeu este în toată natura, ca o putere, dar nu este o persoană. Când spunem că Dumnezeu locuieşte în noi, ne referim la faptul că Duhul Sfânt, deşi este o persoană, poate locui în “fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om.” Iar Duhul Sfânt este reprezentantul Domnul Isus Hristos în noi.

Dar atunci când vorbim despre sanctuar, despre lucruri spirituale, aceste cuvinte capătă sensuri simbolice. “Pământul” este domeniul oamenilor, sfera de acţiune la care are acces omul, făptura. “Cerul” este domeniul lui Dumnezeu, zona exclusivă unde operează Creatorul, şi unde omul nu are acces. În acest sens capătă relevanţă versetul din Zaharia 12,1: Aşa vorbeşte Domnul, care a întins cerurile, care a întemeiat pământul şi a întocmit duhul omului din el. 

În sanctuarul pământesc, curtea şi sfânta erau domeniul oamenilor şi al păcatului, dar sfânta sfintelor era domeniul lui Dumnezeu şi al legii, unde omul murea dacă intra. O singură dată pe an, în ziua ispăşirii, marele preot intra acolo pentru ştergerea păcatelor, dar intra doar în virtutea unui rol simbolic, şi nu în numele lui. Tot aşa în realitate, în cortul pe care l-a ridicat Domnul, spiritul este domeniul exclusiv al lui Dumnezeu, unde locuieşte Şekina, şi unde Marele Preot, “solul legământului” (Maleahi 3,1-3), intră spre a face ştergerea păcatelor.

Spiritul este “locul locuinţei lui Dumnezeu,” acolo unde nu poate intra nimeni niciodată, nici chiar Lucifer. Când Adam L-a gonit pe Dumnezeu din spiritul lui, acesta a rămas gol. Goliciunea lui Adam a fost mai mult decât exterioară, aşa cum ne place nouă să credem. În realitate, dispariţia luminii care îl acoperea nu era decât consecinţa plecării Duhul Sfânt din spiritul lui. O astfel de goliciune este şi boala bisericii Laodicea. 

Ucenicii trebuiau să înţeleagă acest lucru pe munte, la schimbarea la faţă, ca apoi să poată scrie despre el. Pentru câteva momente, Duhul Sfânt, locuind în Hristos, a străpuns “pământul” şi o lumină orbitoare L-a acoperit pe Isus. Dar ucenicii dormeau; pe ei îi interesau “locuinţele” materiale, colibele, nu “casa lui Dumnezeu,” care îşi arăta strălucirea şi măreţia ei adevărată sub ochii lor (Hagai 2,9). În timp ce “pământul” era luminat de slava Sa, ei visau la dominaţie mondială. 

În momentul în care Dumnezeu a plecat din spiritul lui Adam, Satana a profitat de ocazia aceasta şi s-a aşezat în prima încăpere a inimii, în suflet, acolo unde se aflau facultăţile superioare ale omului: inteligenţa, memoria, discernământul, emoţiile, ca şi controlul funcţiilor fiziologice. Deoarece prezenţa care coordona din spirit activitatea din suflet, dispăruse, Satana s-a aşezat în “sala maşinilor,” ca să zicem aşa, punând astfel stăpânire pe tot trupul. Pentru el nu era de prea mare importanţă în care dintre cele două încăperi ale inimii stăpâneşte, atâta timp cât putea controla voinţa. Iar aceasta se găsea în “domeniul” lui, în sfânta. Sigur, planurile de viitor erau să se urce “în cer” (Isaia 14,13).

Dovada biblică care susţine această înţelegere se află în episoadele în care Domnul Isus Hristos vindeca pe demonizaţi. Persoanele acestea, fiind în ultimul grad al sclaviei satanice, în prezenţa lui Isus ar fi dorit să fie eliberate, dar când deschideau gura, rosteau cu totul alte cuvinte. Aceasta este o dovadă clară de posedare a voinţei (pentru o mai bună înţelegere, vezi capitolul 26 din Hristos, Lumina Lumii).

Aşa a început “taina nelegiuirii,” împărăţia lui Satana, să se întindă pe planeta noastră. El se aşezase în “templul lui Dumnezeu,” şi a început negoţul cu sufletele oamenilor. Aşa a reuşit să strângă o mare avuţie (Ezechiel 28,3-5), adică pe majoritatea copiilor lui Dumnezeu de pe pământ.

Sala memoriei

Când Duhul Sfânt vine din nou în templul Său, vrăjmaşul pleacă, dar lasă în urma lui un dezastru. Nimic nu mai funcţionează cum trebuie. Idolii fostului “locatar” rămân zugrăviţi pe pereţi peste tot “de jur împrejur” (Ezechiel 8,10). Această expresie este ceea ce sora White numea “sala memoriei.” Creierul nostru are posibilitatea de a reţine şi analiza toată informaţia pe care o primeşte prin simţuri. De când ne naştem, şi chiar mai înainte, memoria reţine absolut toate mesajele trimise prin sistemul nervos, care ajung la ea. Tot ce simţim prin atingere, tot ce vedem, tot ce auzim, tot ce gustăm sau mirosim, iar eu aş adăuga şi tot ce credem, se înscrie cu precizie în “sala memoriei.” Toate gândurile sunt înregistrate acolo cu precizie. Toate cuvintele pe care le-am rostit sunt acolo, pe “pereţi.” Toate păcatele, toate faptele urâte sau frumoase, toate gesturile şi intenţiile, toate se păstrează acolo cu foarte mare fidelitate, deşi noi nu suntem conştienţi de ele.

Nu numai atât, dar combinaţiile logice ale legăturilor dintre ele crează tipare care ne sunt absolut necunoscute. Din această cauză spune Domnul că “inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea,” şi că numai El o poate “cerceta,” şi deci curăţi (Ieremia 17, 9.10). În “cărţile” din cer se află o copie a “sălii memoriei.”

Iată zugrăvită mai jos, într-o schiţă mult prea simplă, “sala memoriei” cu informaţia din ea “pe pereţi de jur împrejur” (Ezechiel 8,10). Aceasta este o foarte palidă încercare de înţelegere, căci părerea mea este că ne va lua o veşnicie înainte să înţelegem creierul uman.

Pe pereţi de jur împrejur se află notat cu precizie tot ce suntem, ce ştim şi ce nu ştim. Când Duhul Sfânt vine şi locuieşte în spirit, lumina Sa începe să pătrundă în sfînta, luminând “pereţii,” aşa cum făcea sfeşnicul în cortul dintâi. Ioan vorbeşte despre aşa ceva: Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc (braţele sfeşnicului) care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu (Apocalips 4,5). Şi la mijloc, între cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul (5,6).

Expresia este corectă: “trimise în tot pământul,” adică în “sala memoriei” spre a face lumină, să vedem unde este păcatul nostru şi să-l mărturisim, înainte de a putea fi şters. Aşa ne convinge Duhul de păcat (Ioan 16,8).

De asemenea, în Zaharia 4, unde se vorbeşte despre faptul că Zorobabel (Domnul Isus Hristos) va isprăvi “casa Domnului,” aşa cum tot el a întemeiat-o, se spune: “Aceşti şapte vor privi cu bucurie cumpăna în mâna lui Zorobabel. Aceşti şapte sunt ochii Domnului, care cutreieră tot pământul” (Zaharia 4,10).

Această lucrare de “cutreierare” şi identificare a păcatelor din “sala memoriei” este esenţială în ştergerea păcatelor. Noi nu înţelegem vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu ascunsă profund în inimile noastre, lucru care în timp de criză va “dărâma casa,” dar pe care Domnul doreşte să îl evite. Din această cauză, El ne cheamă la o identificare şi mărturisire a păcatelor care se află scrise pe tablele inimii noastre “cu un priboi de fier” (Ieremia 17,1). Unele sunt cunoscute, dar cele mai multe sunt necunoscute, lucru care face absolut necesară “cutreierarea pământului” de către Duhul Sfânt. Citiţi vă rog capitolul 14 din Ezechiel. În câteva locuri se spune ca în versetul trei: Fiul omului, oamenii aceştia îşi poartă idolii în inimă şi îşi pironesc privirile spre ceea ce i-a făcut să cadă în nelegiuire. Aceasta este realitatea. Idolii noştri sunt în inimă, şi atâta timp cât se află pe pereţi în “sala memoriei,” nu putem face altceva decât să ne pironim ochii spre ei, lucru care ne va face mereu să cădem în nelegiuire.

Aceasta este lucrarea premergătoare ştergerii păcatelor, o identificare a lor, ca să le putem mărturisi, iar Duhul Sfânt să le “marcheze” prin stropirea cu sângele Domnul Isus Hristos. O dată mărturisite şi stropite cu sângele jertfei de ispăşire, păcatele acestea nu dispar din sala memoriei, şi nici din copia din cer, ci aşteaptă judecata celor vii, când toate aceste păcate vor fi îndepărtate, şterse din “sala memoriei,” şi automat din “cărţi.” 

Păcatul care a fost “marcat” cu sângele stropirii, deşi rămas agăţat în sala memoriei, devine aproape imposibil de repetat, căci atunci când ne “pironim” privirile spre el, vedem pe Isus Hristos pironit pe cruce pentru noi. Şi cu cât mai multe păcate sunt “marcate” cu sângele Domnului nostru, cu atât imaginea Sa devine mai frecventă în “sala memoriei,” lucru care ne va face “să-L plângem amarnic, cum plânge cineva pe singurul lui fiu...Atunci se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zaharia 12,10; 13,1).

Avem asigurarea că Cel care a început această bună lucrare în noi, o va duce până la sfârşit. Pentru cei care sunt dispuşi să înainteze în “slava crescândă” a soliei îngerului al treilea, există asigurarea că nu va mai exista nici un păcat ascuns. “Sala memoriei” va fi “cutreierată” definitiv, iar rămăşiţa “nu va mai săvârşi nelegiuire.” Mireasa va fi “fără pată.” Sigiliul lui Dumnezeu poate fi aşezat pe frunţile (în mintea) lor, harul se închide, căci marea lucrare de ispăşire a luat sfârşit. Demonstraţia poate începe, căci Dumnezeu Şi-a adunat martorii, şi poate rosti plin de încredere: Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi  credinţa lui Isus (Apocalips 14,12).

Iată câteva paragrafe unde Ellen White foloseşte expresia “sala memoriei”:

Paulson Collection, 315: Cuvintele noastre trebuie să fie cuvinte pe care Dumnezeu şi îngerii sfinţi le pot aproba. Minţile noastre trebuie să fie depozite pline de comorile Bibliei. Faceţi ca pe pereţii sălii memoriei să atârne comorile Cuvântului lui Dumnezeu. 

MH 215: Agăţaţi în sala memoriei cuvintele preţioase ale lui Hristos. Ele trebuiesc preţuite mai mult decât aurul şi argintul.

Bible Echo 15 ianuarie 1893: “Nu vă voi lăsa orfani; Mă voi întoarce la voi.” Prin Duhul, Tatăl şi Fiul vor veni şi vor locui cu noi. Nu există scuză pentru îndoială şi păcat. Dar pentru a rămâne în picioare, trebuie să păstraţi toate aceste preţioase făgăduinţe în sala memoriei. Curăţiţi mintea de orice lucru nebunesc.

AUCRecord 1 octombrie 1900: Oh, mulţumesc lui Dumnezeu cu inima, sufletul şi vocea;  doresc să păstrez toate aceste dovezi ale dragostei Sale şi să le aşez în sala memoriei. 

RH 6 aprilie 1911: Să păstrăm casa visteriei inimii plină de “stă scris.” Să aşezăm în sala memoriei cuvintele preţioase ale lui Hristos, care sunt mai valoroase decât aurul şi argintul.

Manuscript Releases vol.9, 91: Privesc oare credincioşii care se adună în bisericile lor modeste sau în cămin acestă imagine zugrăvită de Domnul oştirilor? O aşează ei în sala memoriei, privind-o cu speranţă, bucurie şi curaj?

Manuscript Releases vol.8, 142: Mă tem că nu apreciem totdeauna binecuvântările lui Dumnezeu. Noi trecem pe lângă dovezile bunătăţii şi dragostei Sale, privind la providenţele Sale ca la lucruri obişnuite, abia dacă amintim despre ele. Nu le aşezăm în sala memoriei. 

Manuscript Releases vol.8, 182: Aceasta este taina evlaviei. Această imagine, de cea mai mare valoare, trebuie prezentată în orice predică, trebuie aşezată în sala memoriei...

ST 26 iulie 1893: Mintea celui care urmează sugestiile lui Satana devine ca el; trăsăturile rele îl iau în mod treptat în stăpânire şi el devine sclavul lui Satan. El este dus departe în idolatrie, şi în loc să privească imaginile cereşti, el priveşte la reprezentările înşelătoare ale vrăşmaşului. Satan îi înfăţişează avantajele câştigurilor lumeşti şi îi umple sala memoriei cu imagini false. Mintea priveşte asupra acestora şi este adusă la valoarea subiectelor prezentate.

ST 18 februarie 1889: Este oare sala memoriei plină doar cu imagini triste şi întunecoase?... Să agăţăm în sala memoriei doar reprezentările harului şi bunătăţii lui Dumnezeu, şi să nu lăsăm nici un gând întunecat să ocupe un loc în acea sală.

ST 16 septembrie 1889: Să umplem sala memoriei cu imagini frumoase despre lucrurile divine. Cum se face că vorbim atât de mult despre lucrurile obişnuite ale vieţii?

ST 23 septembrie 1889: Faptul că nu suntem apreciaţi de lume nu este un motiv pentru a acoperi pereţii din sala memoriei cu cârtiri şi tablouri întunecoase.

RH 11 martie 1890: Să ne ajute Dumnezeu să adunăm bijuteriile făgăduinţelor Sale şi să le aşezăm în sala memoriei alături de perlele Cuvântului Său.

RH 13 iunie 1893: Fiecare persoană angajată în lucrare trebuie să aibă aşezate în sala memoriei cuvintele următoare: “Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu.”

RH 18 august 1893: Orice lucru neînsemnat, care nu se potriveşte cu ideile lor, va fi transferat în sala memoriei şi, insistând asupra acestor lucruri neplăcute, vorbind despre ele, ei vor fi transformaţi după asemănarea lor.

 

Sala memoriei este deci sediul caracterului nostru, locul unde trebuie reparată stricăciunea produsă de despărţirea de Dumnezeu. Este o lucrare de “izbăvire” pe care Judecătorul nostru divin o face în inima noastră, pe viu, o lucrare numită “curăţirea sanctuarului,” sau “ştergerea păcatelor.” “Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobeşti neamurile în mânia Ta. Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf” (Habacuc 3,12.13). Aceasta urmăreşte apelul Său insistent de a deschide uşa, de a veni la “nuntă.” De mult timp stă îngerul al şaptelea cu trâmbiţa în mână, gata să sune, dar este împiedicat de rămăşiţă, care nu înţelege că taina lui Dumnezeu (“Hristos în voi”) trebuie să ia sfârşit, şi să devină o putere care “va lumina tot pământul cu slava ei.”