Opinia populară larg răspândită că solia 1888 a fost acceptată cu un secol în urmă vine de la oameni serioşi, sinceri şi bine intenţionaţi. Loialitatea lor faţă de biserică şi conducerea ei trecută este meritorie şi dă dovadă de un spirit de echipă entuziast.

Totuşi, această opinie este în conflict direct cu istoria, cu numeroasele afirmaţii ale lui Ellen White şi, ceea ce este chiar mai important, cu mărturia Martorului Credincios care Şi-a dat sângele pentru această biserică. Mitul acceptării insistă, chiar cu o întârziere de un secol, că noi suntem “bogaţi şi nu ducem lipsă de nimic” în această problemă a acceptării şi înţelegerii neprihănirii prin credinţă. Domnul nostru spune că suntem “săraci.” Conflictul, în ce priveşte punctele de vedere diferite, este serios, deoarece este afectată starea spirituală a bisericii mondiale, ca şi onoarea Lui.

Având în vedere că mărturia lui Ellen White este aşa de clară că începutul ploii târzii şi marii strigări a fost “în mare măsură” respins, cum este posibil ca marea majoritate a pastorilor, educatorilor şi membrilor de pretutindeni să creadă că ea a fost acceptată de conducerea acelei generaţii?

O parte a problemei este confuzia persistentă în gândire, care pare aproape intenţionată. Ca popor noi acceptăm “doctrina” protestantă populară a neprihănirii prin credinţă, aşa cum o mărturisesc protestanţii. Aşadar, apologeţii noştri insistă că această “doctrină” nu a fost respinsă în 1888 sau după. Dar acesta nu este adevărul complet al istoriei noastre. Fraţii noştri “într-o mare măsură” au respins solia care a fost începutul ploii târzii şi marii strigări. Acest fapt evident explică lunga întârziere şi nimic altceva nu o poate explica.

Care este sursa acestei confuzii persistente şi răspândite şi a acestei concepţii greşite? Fără îndoială că este judecata omenească a oamenilor buni, al căror tipar mental este bineînţeles laodicean. Noi toţi împărtăşim accelaşi tipar, prin natură. Este dureros pentru oricare dintre noi să credem ceea ce spune Martorul Credincios, că adevărul istoriei noastre ne descoperă ca fiind “ticăloşi şi nenorociţi,” istoria noastră din 1888 fiind în special o reluare a istoriei evreilor la Calvar. Acea istorie accentuează marea noastră nevoie: pocăinţa denominaţională.

Această convingere incomodă trebuie, cu orice preţ, să fie reprimată cu asigurări că suntem “bogaţi şi nu ducem lipsă de nimic.” De aici mitul acceptării. O sursă primară a acestui mit se bucură de o credibilitate unică, încât a părut imposibil ca cineva să o pună sub semnul întrebării.

În lucrarea sa The Lonely Years 1876-1891, Arthur L. White ne informează că “opinia conform căreia Conferinţa Generală, şi deci denominaţiunea, a respins solia neprihănirii prin credinţă, în 1888 este fără fundament şi a fost lansată patruzeci de ani după întâlnirea de la Minneapolis şi treisprezece ani după moartea lui Ellen White” (p. 396). Autorul este nepotul lui Ellen White.

Am notat deja cum respingerea soliei 1888 a fost clar recunoscută de Ellen White şi contemporanii ei din 1893 până în 1901 (vezi capitolul patru din această carte).

“Patruzeci de ani după întâlnirea de la Minneapolis” ne-ar aduce pe la 1928. Chiar în acea epocă Taylor G. Bunch, de la Pacific Union College a legat în mod public istoria noastră din 1888 de cea a Israelului la Cadeş-Barnea, când au respins raportul lui Caleb şi Iosua. W. C. White, fiul lui Ellen White, l-a mustrat pe Bunch, asigurându-l că o astfel de respingere în 1888 nu a avut loc. El a spus că a fost prezent la acea conferinţă şi ştia. Este firesc că el a transmis aceeaşi opinie a acceptării fiului său, Arthur L. White, care a fost mulţi ani secretarul Ellen G.  White Estate şi sub a cărui supraveghere şi autoritate au fost publicate, începând din 1950, 1500 pagini privind anul 1888.

Atât fiul lui Ellen White cât şi nepotul ei, s-au bucurat pe drept de o mare stimă în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Ei au fost în mod clar sinceri în eforturile lor de a educa câteva generaţii de oameni să creadă că solia 1888 nu a fost respinsă. Le acordăm ambilor respectul cuvenit pe care îl garantează locul lor unic în istoria noastră. În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că Ellen White a exercitat o slujbă mult mai specială, aceea de sol inspirat al Domnului, a cărei slujire este o expresie a mărturiei lui Isus, Spiritul Profeţiei. Darul ei profetic a înzestrat-o cu discernământ care penetra dincolo de suprafaţă. Chiar dacă o mie de martori oculari cu o judecată neinspirată contrazic cuvântul unui profet inspirat, noi trebuie să avem încredere în cuvântul inspirat, deoarece un “aşa zice Domnul” este conţinut în el. Mărturia lui Ellen White este aşa de clară şi directă încât omul obişnuit poate s-o înţeleagă rapid. Viitorul acestei biserici depinde de rezolvarea corectă a problemei călăuzirii profetice.

Un indiciu despre modul cum opinia acceptării a câştigat credibilitate se găseşte într-o afirmaţie făcută de W. C. White într-o predică la Lincoln, Nebraska, în 25 noiembrie 1905. El descrie un incident în Avondale, Australia, cu zece ani mai înainte, când W. W. Prescott era în vizită la el. Sosise corespondenţa din America, iar el şi Prescott citeau scrisorile lui Ellen White de la fraţii din conducerea Conferinţei Generale din îndepărtatul Battle Creek. Scrisorile vorbeau despre un mare progres al lucrării în America şi despre biruinţe spirituale minunate privind problema 1888. W. C. White îşi aminteşte incidentul astfel:

„Ani de zile am simţit că este datoria mea de a face tot ce se poate să atrag atenţia mamei asupra celor mai plăcute trăsături ale lucrării noastre… M-am gândit că dacă Domnul a ales-o pe mama să fie solul Său pentru a corecta greşelile din biserică,… şi cum aceste descoperiri îi împovărează inima aproape mortal, nu poate fi greşit din partea mea să strâng toate cuvintele plăcute şi toate veştile bune care să-i aducă liniştea în inimă şi orice întâmplare care arată puterea lui Hristos care lucrează în biserică şi care să pună în valoare cea mai bună parte din lucrările oamenilor care poartă poverile grele ale lucrării Domnului; deci mă voi strădui să-i atrag atenţia asupra părţii luminoase a lucrurilor…

Ei bine, într-o zi, în timp ce eram la Cooranbong, New South Wales, am primit scrisori de la preşedintele Conferinţei Generale, pline cu rapoarte îmbucurătoare, în care se vorbea despre întâlniri de corturi benefice, şi cum unii dintre acei oameni de afaceri care au fost mustraţi în Testimonies¹ au mers în diferite state şi au vorbit la întâlniri de corturi, că ei aveau o nouă experienţă spirituală şi că erau de un real folos la acele întâlniri…

Noi (el şi Prescott) am fost fericiţi citind acele scrisori. Ne bucuram sincer şi am lăudat amândoi pe Dumnezeu pentru veştile bune. Imaginaţi-vă surpriza mea când, în după-amiaza zilei următoare, mama mi-a spus că ea le scrisese acelor oameni, de la care primisem raportul şi apoi mi-a citit cea mai cuprinzătoare critică, cea mai pătrunzătoare imputare care a fost scrisă vreodată unui grup de oameni, pentru faptul că au adus în lucrarea lor planuri şi principii greşite.² Aceasta a fost o lecţie impresionantă pentru mine” (Spalding-Magan Collection, p. 470).

Ellen White a scris despre mâhnirea ei, lucru care aruncă o lumină mai mare asupra acelei întâmplări. Nu este în nici un fel lipsă de respect faţă de memoria lor să notăm că nici W. C. White, nici W. W. Prescott nu s-au bucurat de un discernământ atât de mare cum este cel dăruit în mod divin prin darul profeţiei. Darul nu este ereditar. A fost foarte firesc pentru ei, ca şi pentru noi, să creadă că scrisorile de la preşedintele Conferinţei Generale conţineau, în aparenţă, veşti bune. Spiritul dominant în biserică era de optimism, de bucurie pentru progres şi victorie.

Dar atitudinea inimii tuturor fiinţelor umane este, în mod firesc, în conflict cu “mărturia lui Isus,” dacă nu este în mod special luminată de Duhul Sfânt. Scriind preşedintelui Conferinţei Generale, Ellen White descrie ce a simţit când fiul său şi Prescott au încercat să o asigure că rapoartele înflăcărate de la Battle Creek erau adevărate:

„Dragă frate Olsen:

În octombrie trecut v-am scris o scrisoare lungă… Povara mea în legătură cu dumneavoastră şi lucrarea de la Battle Creek, era foarte grea. Am simţit că dumneavoastră sunteţi legat de mâini şi de picioare şi că v-aţi resemnat cu supuşenie. Am fost aşa de tulburată, încât în conversaţia cu fratele Prescott i-am vorbit despre simţămintele mele. Şi el şi W. C. White au încercat să-mi risipească temerile; ei au prezentat totul în lumina cea mai favorabilă posibil. Dar în loc să mă încurajeze, cuvintele lor m-au alarmat. Dacă nici ei nu pot vedea consecinţele acestor lucruri, sarcina de a-i face să vadă pe cei de la Battle Creek este fără speranţă! Gândul m-a străpuns în inimă ca un cuţit. Am hotărât să nu trimit scrisoarea fratelui Olsen.

…Timp de două săptămâni  am fost într-o stare avansată de epuizare. Eram ca o trestie frântă. Nu puteam să ies din cameră, nici să conversez cu fratele şi sora Prescott. Nu mă aşteptam să-mi revin… Dar… puterea a început încetul cu încetul să-mi revină” (Letter, 25 mai, 1896).

Deoarece problema ploii târzii şi a marii strigări este aşa de importantă, este imperios necesar ca biserica şi conducerea ei să acorde o încredere deplină mărturiei inspirate a Spiritului Profetic. Când judecata omenească intră în conflict cu mărturia inspirată, indiferent cât de onorat este agentul uman, Spiritul Profetic trebuie să aibă prioritate.

O perioadă de aproape un secol, noi, ca popor, am fost înclinaţi să ne complacem în acest fals optimism general. Consecinţa tragică este o neîncredere larg răspândită în sfatul Martorului Credincios. Oare nu rezultă binecuvântări spirituale deosebite dintr-o recunoaştere deplină a adevărului? Înţeleasă corect, istoria noastră denominaţională este un comentariu perpetuu asupra cuvintelor Domnului Hristos din Apocalips 3:14-21, şi o chemare la pocăinţă corespunzătoare.

Cel care controlează trecutul controlează viitorul. Încropeala şi slăbiciunea spirituală sunt o consecinţă a istoriei greşit interpretate.

 

 

_____________

1 Harmon Lindsay şi A. R. Henry “s-au opus lucrării lui Dumnezeu începând cu întâlnirea de la Minneapolis,” EGW Letter 27 august, 1896.

2 Exemple de astfel de scrisori pot fi găsite în Testimonies to Ministers, pp. 63-77, 89-98.