Ce legătură este între solia 1888 şi caracterul lui Dumnezeu?

Anumiţi cititori şi-au exprimat temerea că maniera noastră de abordare a unor articole ar deforma adevărurile glorioase ale soliei 1888. Ei spun că discuţiile despre caracterul lui Dumnezeu nu au nici o legătură cu solia neprihănirii lui Hristos adusă de fraţii A.T.Jones şi E.J.Waggoner. Ei se simt jenaţi că această măreaţă solie este umbrită de subiectul despre caracterul lui Dumnezeu, care, în ultimul timp, a devenit o piatră de poticnire în biserica noastră. Ei cred că ar fi mai bine dacă ne-am limita la prezentarea soliei 1888. Ei nu doresc să vadă preţiosul subiect al soliei 1888 amestecat cu neplăcuta discuţie despre caracterul lui Dumnezeu.

Ce este solia 1888?

Întrebarea pe care dorim să o punem acestor prieteni îngrijoraţi este următoarea: Ce este solia pe care a trimis-o Domnul poporului Său în 1888? Este ea cu adevărat „solia îngerului al treilea,” aşa cum spunea Ellen G. White? Mişcarea adventă a înţeles corect, şi şi-a făcut un scop declarat din a prezenta lumii solia îngerului al treilea, considerată ultima solie înainte de revenirea lui Hristos.

În ultimii ani, datorită răspândirii unor lucrări despre istoria noastră de după 1888, s-a putut constata că solia care trebuie proclamată lumii, pe care noi o definim ca fiind a îngerului al treilea, este solia trimisă în 1888, dar pe care noi nu am proclamat-o.

Ce este ea? Ce urmăreşte această solie? Care trebuie să fie efectele ei asupra poporului lui Dumnezeu şi asupra lumii?

“Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie urmăreşte să aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM 91, 92).

Prin urmare, Domnul a trimis o foarte preţioasă solie.

Ce este ea? Solia îngerului al treilea.

Ce urmăreşte? Să aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul. Invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos.

Care va fi efectul proclamării ei? Revărsarea Duhului Sfânt în măsură bogată (ceea ce noi numim ploaia târzie).

După faimoasa sesiune de la Minneapolis, constatând că solii Domnului se apleacă foarte serios asupra credinţei, cea mai mare parte a delegaţilor au crezut că ei se referă la îndreptăţirea prin credinţă. Limbajul lor a fost păstrat până astăzi. Mulţi cred că solia 1888 era solia îndreptăţirii prin credinţă. Este posibil ca la originea acestei deformări să se afle chiar Uriah Smith, cel mai serios oponent al soliei. El discuta în anturajul lui, şi scria sorei White, că este uimit cum cei doi tinerei de pe coasta de vest pretind că au lumină nouă, deşi el cunoaşte şi crede îndreptăţirea prin credinţă de când citeşte Biblia.

Fraţi nedumeriţi scriau sorei White, întrebând-o dacă „solia îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea.” Acceptând cu blândeţe limbajul şi mentalitatea lor, ea răspundea: „Este cu adevărat solia îngerului al treilea.”

Cum era posibil ca solia îndreptăţirii prin credinţă, descoperită de Luther cu sute de ani înainte, să fie solia îngerului al treilea, dacă solia primului şi celui de-al doilea înger nici nu fuseseră prezentate? Aceasta era contradicţia care sfâşia inima lui Uriah Smith. Să vii în faţa poporului cu o solie descoperită demult, pe care toată lumea protestantă o credea şi susţinea, iar sora White să spună că aceasta este „cu adevărat” solia îngerului al treilea, i se părea lui Smith culmea naivităţii.

Astăzi putem constata că în cele mai multe dintre exprimările ei, sora White spune că solia era o descoperire a „neprihănirii lui Hristos.” Aici pătrundem într-o lume complet nouă. Nu era vorba deci de maniera prin care oamenii vor fi mântuiţi – prin credinţă sau prin fapte – ci de o nouă şi glorioasă descoperire a neprihănirii lui Hristos, care înseamnă o descoperire a caracterului „mai proeminent” al Mântuitorului nostru.

Iată câteva dintre exprimările ei:

„Marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul” (RH 22 noiembrie 1892).

Ellen G. White nu era aşa naivă să spună că marea strigare a început în descoperirea îndreptăţirii prin credinţă.

“Când am afirmat în faţa fraţilor mei că aud pentru prima oară vederile fratelui Waggoner, unii nu m-au crezut. Am afirmat că am auzit adevăruri preţioase, la care pot răspunde cu toată inima mea, căci aceste adevăruri mari şi glorioase - neprihănirea lui Hristos şi jertfa Sa în favoarea omenirii - nu au fost oare imprimate în mintea mea de Duhul lui Dumnezeu?” (3 SM 173).

Ea spune că aceste adevăruri “mari şi glorioase” (neprihănirea lui Hristos) pe care le-a auzit de la Jones şi Waggoner au fost imprimate în mintea ei de Duhul Sfânt. Dacă era vorba despre îndreptăţirea prin credinţă, putea spune, ca Smith, că le-a auzit în metodism.

“Am călătorit din loc în loc, participând la adunări unde a fost prezentată solia neprihănirii lui Hristos. Am considerat un privilegiu să stau alături de fraţii mei şi să-mi dau mărturia în solia pentru acest timp” (RH 18 martie 1890).

Ea numeşte aici solia neprihănirii lui Hristos ca fiind “solia pentru acest timp,” adică timpul marii strigări şi al ploii târzii, care nu avuseseră loc deoarece bezna necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu era groasă peste poporul rămăşiţei.

“Ce putere ar trebui să avem de la Dumnezeu ca inimile de gheaţă, având doar o religie legalistă, să poată vedea lucrurile mai bune pregătite pentru ei - Hristos şi neprihănirea Lui! O solie dătătoare de viaţă este necesară spre a aduce la existenţă oasele uscate”(3SM 177).

Inimile de gheaţă şi oasele uscate erau rodul acelei predicări a lui Uriah Smith pe care el o numea “îndreptăţirea prin credinţă,” şi pe care pretindea că o cunoaşte dintotdeauna. Bisericile protestante credeau şi predicau şi ele îndreptăţirea prin credinţă descoperită de Luther, dar acest lucru nu le-au împiedicat să devină fiice ale Babilonului.

“Solia neprihănirii lui Hristos trebuie să răsune de la un capăt la altul al pământului, pregătind calea Domnului. Aceasta este slava lui Dumnezeu care încheie lucrarea îngerului al treilea” (6T 19 - GCBull. 1893).

Avem aici o referire directă că neprihănirea lui Hristos este slava lui Dumnezeu care încheie lucrarea îngerului al treilea. Iar slava lui Dumnezeu este caracterul Lui (vezi articolul “Ce este SLAVA?”).

Ce este „neprihănirea lui Hristos?”

Dacă solia lui Jones şi Waggoner era despre neprihănirea lui Hristos, am putea afla ce credea sora White că este neprihănirea lui Hristos?

„Unii au amânat să obţină ulei pentru candelele lor, şi vor descoperi prea târziu că uleiul, care reprezintă caracterul, nu este transferabil. Uleiul este neprihănirea lui Hristos. El reprezintă caracterul, iar caracterul nu este transferabil” (BE 4 mai 1896).

“Şi Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu (adică, caracterul lui Hristos, neprihănirea Lui)” (BE 8 octombrie 1894).

“Misiunea legii este să condamne, dar nu există în ea putere de a ierta. Slava care strălucea pe faţa lui Moise era neprihănirea lui Hristos în lege” (BE 4 august 1902).

“În Hristos s-a manifestat caracterul Tatălui şi, privind la Hristos, putem fi schimbaţi după acelaşi chip. Noi trebuie să-L prezentăm lumii pe Hristos tot aşa cum L-a prezentat El pe Tatăl. Primind neprihănirea lui Hristos, noi nu prezentăm doar caracterul lui Hristos, ci şi caracterul Tatălui. Îl putem cunoaşte pe Tatăl doar cunoscând pe Fiul. Hristos spunea: “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” Hristos a fost strălucirea slavei Tatălui Său. Întorcând privirea de la orice altă reprezentare a lui Dumnezeu, ştearsă şi umbrită, noi putem, cu faţa descoperită să privim în Hristos slava Domnului” (ST 18 mai 1891).

Noi credem, aşa cum spune sora White aici, că toţi cei care primesc neprihănirea lui Hristos vor prezenta caracterul lui Hristos, şi implicit caracterul Tatălui. Nu se poate vorbi despre neprihănirea lui Hristos fără să vorbeşti de caracterul Său, deoarece neprihănirea Lui este caracterul Lui. Nu este ciudat că nu ne place să vorbim despre caracterul Său, dar spunem că am acceptat neprihănirea Sa?

“Hristos a venit să descopere lumii cunoştinţa caracterului lui Dumnezeu, de care lumea era lipsită. Această cunoştinţă este comoara principală încredinţată ucenicilor Săi, ca ei să o comunice oamenilor... Isus a venit să schimbe ordinea lucrurilor, prin descoperirea caracterului Tatălui. El a dat la o parte perdeaua care ascundea slava Sa de ochii muritorilor, şi a prezentat lumii pe singurul Dumnezeu adevărat, a cărui cunoaştere este viaţă veşnică” (RH 1 noiembrie 1892).

De asemenea, credem că aceasta este comoara încredinţată de Isus poporului Său, şi nu îndrăznim să o ascundem de ochii lumii, deşi ne doare teribil că ea deranjează ochii poporului Său. Dacă solia “neprihănirii lui Hristos” trebuie să străbată de la un capăt la altul al pământului, iar această “foarte preţioasă solie,” care este o descoperire a caracterului Său, pregăteşte calea Domnului, de ce să încercăm să ne aşezăm iarăşi în calea Domnului, ca în 1888?

Extrem de interesant este că toate aceste citate ale sorei White sunt scrise după 1888. Ea trăia profund extazul descoperirii acestei slave, farmecul inegalabil al neprihănirii lui Hristos. Bucuria ei răzbate chiar prin cuvinte:

“Şi Domnul a trecut prin faţa lui şi a spus: “Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare” – preţioase raze de lumină de la Soarele Neprihănirii – “milostiv” – o altă rază strălucitoare de la Lumina lumii – “îndelung răbdător şi bogat în bunătate” – oh, ce străluciri ale slavei Sale! – care iartă nelegiuirea şi păcatul” (ST 17 octombrie 1892).

După sesiunea Conferinţei Generale din 1888, sora White a plecat, însoţită de Jones şi Waggoner, să prezinte poporului această măreaţă descoperire, această “mai proeminentă” imagine a caracterului lui Hristos. Ea spunea că doreşte să dea o şansă poporului, dacă cei “din inima lucrării” nu doresc să primească solia. La multe adunări de tabără la care au participat, opoziţia era aşa vizibilă, încât ea descria atmosfera ca fiind de gheaţă. Uneori, doar după zile lungi de predicare reuşea solia să atingă audienţa, când, aşa cum spunea ea la întâlnirile de la Lancaster, “Duhul Domnului s-a prăvălit ca un val peste adunare.”

Iată ce scria ea despre adunările de tabără de la Kansas:

“La întâlnirea de la Kansas, m-am rugat lui Dumnezeu ca puterea vrăjmaşului să fie zdrobită, şi poporul care a fost în întuneric să-şi poată deschide inima şi mintea în faţa soliei pe care El o trimite, ca să poată vedea adevărul, nou pentru multe minţi, ca un adevăr vechi într-un cadru nou. Capacitatea de înţelegere a poporului lui Dumnezeu a fost orbită; căci Satana a prezentat greşit caracterul lui Dumnezeu. Bunul şi delicatul nostru Domn a fost prezentat în faţa poporului îmbrăcat în trăsăturile de caracter ale lui Satana, iar bărbaţii şi femeile care au căutat adevărul au privit la Dumnezeu aşa de mult într-o lumină falsă, încât este greu să împrăştii norul care ascunde de ochii lor slava Sa. Mulţi au trăit într-o atmosferă de neîncredere, şi se pare că le este aproape imposibil să se prindă de nădejdea care le este prezentată în evanghelia lui Hristos” (RH 23 iulie 1889).

Ce urmărea solia prezentată la Kansas de cei trei? Ca “bunul şi delicatul nostru Domn” să fie prezentat îmbrăcat nu în hainele lui Satana, aşa cum fusese prezentat ani de zile, ci în slava Sa, care este caracterul neprihănirii Sale.

Cine prezentase în faţa poporului pe Isus “îmbrăcat în trăsăturile de caracter ale lui Satana”?

Evident, cei care foloseau amvonul. Prezentarea lui Dumnezeu “într-o lumină falsă” o făcuse pe Ellen G. White să spună că oile turmei Domnului “sunt împrăştiate pe munţii lui Israel. Ele mor de foame înghiţind teorii uscate” (Letter, 23 iulie 1889). Ea constata ce greu este să împrăştii “norul care ascunde de ochii lor slava Sa.” Acelaşi lucru îl constatăm şi noi astăzi. După ce zeci de ani Dumnezeu a fost prezentat poporului cu “trăsăturile de caracter ale lui Satana,” este extrem de greu şi neplăcut să prezinţi slava caracterului lui Hristos.

Ca şi sora White, să ne rugăm şi noi astăzi ca puterea vrăjmaşului să fie înfrântă, iar poporul nostru să poată privi, “cu faţa descoperită slava Domnului,” şi să fie schimbat din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

Dacă putem crede că “ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie vestită lumii este o descoperire a caracterului Său iubitor,” atunci vom înţelege că neprihănirea lui Hristos este caracterul Său. Vom evita astfel să ne descoperim de partea opoziţiei din 1888.

Un ultim gând preţios:

“Adevărurile soliei îngerului al treilea au fost prezentate de unii ca o teorie uscată; dar această solie trebuie să Îl prezinte pe Hristos cel Viu. El trebuie să fie descoperit ca Cel dintâi şi Cel de pe urmă, ca Lăstarul din rădăcina lui David, ca Luceafărul strălucitor al dimineţii. Prin această solie, caracterul lui Dumnezeu în Hristos trebuie prezentat lumii” (6T20).

Aceasta este misiunea slăvită a poporului lui Dumnezeu de astăzi şi ne bucurăm că suntem o parte a lui.