“Cuvântul S-a făcut trup”

“Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Galateni 4,4).

”Dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”(Isaia 53,6).

Am văzut că, “născut din femeie,” Hristos a luat contact cu păcatul chiar acolo unde acesta şi-a făcut intrarea pe pământ, că tocmai din această cauză a trebuit El să vină în acest mod. De asemenea am văzut că asupra Lui a fost pusă fărădelegea şi păcatele noastre, ale tuturor.

Astfel, păcatul acestei lumi, de la început şi până la sfârşit, a fost aşezat asupra Lui: atât păcatul în sine, cât şi păcatul înfăptuit de noi, păcatul ca tendinţă, cât şi păcatul ca faptă; păcatul aşa cum îl moştenim, neînfăptuit de noi, şi păcatul înfăptuit de noi.

Numai aşa putea fi pusă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor. Numai fiind supus legii eredităţii, putea Isus percepe păcatul în totala şi adevărata lui dimensiune. Fără aceasta, s-ar fi putut pune asupra Lui doar păcatele comise efectiv, cu vina şi condamnarea cuvenite lor. Dar, dincolo de păcatele săvârşite curent, există în orice persoană, în diverse moduri, o dispoziţie spre păcat, moştenit de la generaţiile anterioare, potenţial care încă nu a erupt în actul păcătuirii, dar care este permanent gata ca, atunci când se iveşte ocazia, să declanşeze comiterea de păcate. Marele păcat al lui David este o ilustrare a celor de mai sus – Psalmii 51,5; 2Samuel 11,2.

Pentru salvarea noastră din păcat, nu este destul să fim eliberaţi de păcatele pe care le-am săvârşit în fapt. Trebuie să fim eliberaţi şi de faptul că putem comite alte păcate. Şi, pentru ca să se întâmple aşa, trebuie întâmpinată şi supusă această predispoziţie spre păcat moştenită. Trebuie să ne stăpânească puterea de a ne feri de păcat, puterea de a controla acest potenţial, această predispoziţie spre păcat care este ereditară în noi.

Toate păcatele noastre comise până acum au fost puse asupra Lui, au fost atribuite Lui, pentru ca neprihănirea Lui să poată fi pusă asupra noastră, să ne fie atribuită. Dar şi potenţialul păcatului din noi a fost pus asupra Lui, prin întruparea Sa, prin naşterea din femeie, ca părtaş sângelui şi cărnii cu noi, pentru ca neprihănirea Lui să poată fi manifestată efectiv în viaţa noastră.

El a întâmpinat păcatul în trupul pe care l-a luat şi l-a biruit, aşa cum stă scris: “Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8,3), “Căci El este pacea noastră…în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia” (Efeseni 2,14-15).

Şi, exact aşa cum păcatele noastre comise în fapt au fost atribuite Lui, pentru ca neprihănirea Lui să poată fi atribuită nouă, tot aşa, întâmpinarea predispoziţiei spre păcat şi biruirea lui în trup şi manifestarea neprihănirii în acelaşi trup de către Isus, ne face în stare ca, noi în El şi El în noi, să întâmpinăm şi să biruim în trup aceeaşi predispoziţie spre păcat, şi să manifestăm neprihănire în acelaşi trup.

Aşa se face că, pentru păcatele pe care le-am săvârşit în fapt, pentru păcatele din trecut, neprihănirea Lui este atribuită nouă, aşa cum păcatele noastre sunt atribuite Lui. Iar pentru a ne feri de a mai păcătui, neprihănirea Lui ne-a fost împărtăşită în firea pământească, aşa cum natura noastră, cu potenţialul ei păcătos, a fost împărtăşită Lui. În acest fel, El este un Mântuitor complet. El ne mântuieşte de toate păcatele săvârşite până în prezent şi, în aceeaşi măsură, de toate păcatele pe care le-am putea comite, despărţiţi de El.

Dacă Isus nu a luat acelaşi trup (sânge şi carne) ca şi copiii oamenilor, cu predispoziţie spre păcat, atunci care ar putea fi motivul prezentării genealogiei Lui în Biblie? Urmaş al lui David, al lui Avraam, al lui Adam. Şi, fiind născut din femeie, descendenţa Lui se întinde chiar până dincolo de Adam, la apariţia păcatului în această lume.

În acest arbore genealogic îl găsim pe Ioiachim care, din cauza ticăloşiei lui, a fost “înmormântat ca un măgar…târât şi aruncat afară din porţile Ierusalimului” (Ieremia 22,19); pe Manase, care “a fost pricina că Iuda…au făcut rău mai mult decât neamurile;” pe Ahaz “care avusese o purtare fără frâu în Iuda şi păcătuise împotriva Domnului;” pe Roboam, care i s-a născut lui Solomon după ce acesta s-a depărtat de Domnul; pe însuşi Solomon, care i s-a născut lui David, cu Batşeba; de asemenea, pe Rut Moabita şi pe Rahav; la fel ca şi pe Avraam, Isaac, Işai, Asa, Iosafat, Ezechia şi Iosia: dintre cei mai buni, ca şi dintre cei mai răi. Chiar şi faptele rele ale celor mai buni sunt înregistrate, la fel şi faptele bune. Şi, în toată această genealogie, cu greu se găseşte unul a cărui viaţă să nu aibă consemnată vreo faptă rea. 

Şi, la capătul unei astfel de genealogii, “Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” La capătul unei asemenea genealogii S-a “născut din femeie” Isus. La capătul unei asemenea linii de descendenţă a trimis Dumnezeu “pe însuş Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.” Şi această descendenţă, această genealogie, a însemnat ceva pentru El, aşa cum înseamnă pentru fiecare om supus Legii potrivit căreia fărădelegile părinţilor se răsfrâng asupra copiilor până la a treia şi a patra generaţie. A însemnat enorm atunci când Isus se afla în pustie, confruntat cu teribilele ispite, ca, de altfel, pe tot parcursul vieţii Sale în trup omenesc.

Astfel, atât prin ereditate cât şi prin atribuire, El a fost “împovărat cu păcatele lumii.” Şi, aşa împovărat, cu acest uriaş dezavantaj, Isus a trecut triumfător pe acolo pe unde fără nici o urmă de handicap, primii noştri părinţi au dat greş.

Prin moartea Sa, Isus a plătit vina tuturor păcatelor care s-au comis, putând astfel să acorde neprihănirea Lui tuturor celor ce aleg să o primească. Şi, “osândind” păcatul în firea pământească, înlăturând vrăjmăşia în trupul Său, El eliberează de puterea legii eredităţii. Şi astfel poate, în neprihănire, să împărtăşească oricărui suflet care Îl primeşte, natura Sa divină şi puterea de a surclasa această lege şi de a se menţine mai presus de ea.

De asemenea este scris: “Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” - Galateni 4,4; Şi “Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său pentru ca neprihănirea (porunca) Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului”(Romani 8,3.4); Şi,”El este pacea noastră… în trupul Lui, a înlăturat vrăşmăşia ca să facă pe cei doi (Dumnezeu şi omul) să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace” (Efeseni 2,14.15).

Astfel, El “a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile… şi, faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”

Fie că ispita vine dinăuntru sau din afară, Isus este scutul nostru perfect împotriva ei, vindecând astfel pe absolut toţi cei care vin la Dumnezeu prin El.

Prin faptul că Dumnezeu a trimis pe propriul Său Fiu în fire pământească şi a luat natura noastră aşa cum este ea, păcătoasă şi degenerată, iar Dumnezeu a locuit constant cu El şi în El în această natură - Dumnezeu a demonstrat tuturor oamenilor pentru totdeauna, că nu există pe pământul acesta suflet atât de apăsat de păcate sau atât de pierdut, încât El să nu vrea bucuros să locuiască în el şi să-l mântuiască şi să-l conducă pe calea neprihănirii lui Dumnezeu.

Cu siguranţă, numele Lui este Emanuel, adică “Dumnezeu cu noi.”

...

Intro 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Concluzie