Dumnezeu ne-a avertizat că Satana a urmărit cu asiduitate trei domenii în care a deformat adevărul: Caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte de dispută în marea controversă.

Despre ultimul punct s-a discutat cu moderaţie de-a lungul întregii perioade de existenţă a bisericii. Despre caracterul lui Dumnezeu se discută în prezent din ce în ce mai serios, ceea ce este un lucru bun. Din păcate, extrem de puţine surse analizează natura păcatului şi deformările aduse de Satana la acest subiect. Foarte puţini autori se apleacă asupra acestui subiect, mai ales că el pare deja epuizat de declaraţia tranşantă a Scripturii că „păcatul este călcarea legii” (1 Ioan 3:4). Dacă este atât de simplu şi clar, de ce a făcut Satana „eforturi permanente” de a reprezenta greşit natura păcatului?

Ar fi posibil ca aceste reprezentări greşite să fi infectat şi concepţia adventistă despre natura păcatului? Câţi dintre noi nu consideră că păcatul înseamnă doar anumite fapte aflate sub condamnarea legii? Cât de mulţi au îmbrăţişat explicaţia că păcatul va fi eradicat de Dumnezeu prin distrugerea lui fizică, iar toţi cei care au fost găsiţi cu păcat în ei vor muri din această cauză?

Pentru ochiul perceptiv şi persistent, istoria marii controverse oferă destule informaţii despre păcat şi natura lui. Anumite evenimente ne ajută să înţelegem că păcatul nu dispare prin eliminarea fizică a păcătoşilor. Un asemenea caz este potopul.

Cele câteva miliarde de locuitori ai pământului cedaseră definitiv în faţa păcatului, omul ajunsese un rob, căci „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen 6:5). Singurul care mai păstra o legătură cu neprihănirea era Noe, „un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu” (6:9).

Era de aşteptat ca potopul să şteargă fărădelegea şi păcatul de pe pământ. Dar ce observăm? Păcatul şi-a luat perechea şi a urcat în corabie alături de celelalte animale. Ce căuta păcatul în corabie? Arca nu fusese construită pentru aşa ceva, iar el nu ceruse voie lui Noe să urce la bord. Păcatul trebuia să rămână afară şi să piară odată cu adoratorii lui. Cum a reuşit el să facă saltul dincoace de potop?

Potopul ne învaţă că păcatul nu poate fi eradicat prin executarea păcătoşilor. Înecarea lor nu pune capăt păcatului. Din contră, observăm că atunci când păcătoşii sunt măcelăriţi, păcatul sare la minţile neprihăniţilor cu şi mai mare agresivitate şi eficienţă.

Sodoma şi Gomora ne învaţă că arderea păcătoşilor, la temperaturi oricât de ridicate, nu pune capăt păcatului. Din contră, arderea lor nu a împiedicat păcatul să infecteze mintea celor salvaţi din Sodoma, şi care în Sodoma fuseseră la adăpost de efectele lui devastatoare. Lot s-ar fi prăbuşit de groază dacă i-ar fi spus cineva că el urma să facă, odată salvat din Sodoma, exact lucrurile de care se scârbise cât era în ea. Cum a reuşit păcatul să se furişeze afară din zona calamitată? Cum a reuşit el să scape de puterea focului din cer? Nu ar fi fost normal ca o asemenea prăpădenie să sterilizeze mintea celor salvaţi, astfel ca păcatul să nu mai aibă acces la ea?

La sfârşitul istoriei avem din nou un foc din cer care se coboară să-i nimicească pe păcătoşi, iar noi spunem că acel foc va fi cel eficient, care va distruge păcatul şi pe păcătoşi pentru totdeauna.

Cum a reuşit Satana să ne facă să credem că păcatul se distruge prin foc, prin apă sau prin sabie? Nu observăm noi că el s-a furişat mereu de pe scaunul electric şi ne-a stricat spectacolul ori de câte ori ne-am pregătit să-i cântăm prohodul? De ce credem noi că încă un foc va reuşi să-l dea gata?

Aşa cum a dovedit încă de la naşterea lui, păcatul a avut o predilecţie pentru minţile neprihăniţilor. Îngerii lui Dumnezeu, fiinţe cu o capacitate morală şi spirituală uriaşă, s-au dovedit vulnerabili la infecţie, deşi trăiau în neprihănire. Dacă arderea păcatului şi a gazdei lui ar fi rezolvat problema, arderea lui Satana ar fi încheiat controversa de la început. Dumnezeu ne spune însă că păcatul s-ar fi strecurat fără nici o problemă de pe rugul pe care ar fi ars Satana, şi ar fi infectat întregul univers, semănând mizerie şi moarte prin toate galaxiile de-a lungul timpului.

Atunci nu se înţelegea – iar Dumnezeu nu mai era crezut, fiind sub acuzaţiile lui Satana – că moartea este urmarea desprinderii voluntare de izvorul vieţii (DA 764). Dacă Satana şi cei ce se deconectaseră de la izvorul vieţii ar fi fost lăsaţi să suporte consecinţa firească a gestului lor, ei ar fi murit instantaneu, dar universul ar fi tras concluzia că au fost omorâţi de Dumnezeu, lucru care ar fi adus teroare, suspiciune şi o slujire produsă de frica morţii. Frumoasa creaţiune a lui Dumnezeu s-ar fi transformat într-un gulag mai sumbru decât iadul.

Nu, păcatul nu se distruge prin foc, sau prin anihilarea păcătoşilor. Păcatul este aruncat în nefiinţa din care a ieşit doar atunci când fiinţele inteligente înţeleg natura guvernării lui Dumnezeu, apreciază neprihănirea şi acceptă prezenţa binecuvântată a Duhului Sfânt locuind în templul inimii. Când aceste lucruri vor fi înţelese şi apreciate de Mireasa lui Hristos, Dumnezeu Se va da la o parte dintre păcătoşi şi moartea a doua, iar ei vor putea avea ceea ce şi-au dorit, dispărând pentru totdeauna din prezenţa slavei Creatorului lor blând şi iubitor. Vor putea fugi „departe de faţa Domnului” pentru totdeauna.