“Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25,8).

 

Scopul acestui capitol nu este să facă o descriere amănunţită a serviciilor din sanctuar sau a arhitecturii acestui locaş sfânt, ci îndeosebi să atragă atenţia la motivul urmărit de Dumnezeu atunci când a cerut întocmirea unei asemenea construcţii. 

Autori nenumăraţi au descris în detaliu cortul şi semnificaţia slujbelor legate de el. În Exodul, ca şi în Evrei, găsim o schiţă a cortului întâlnirii, pe care Moise trebuia să o respecte cu stricteţe. Cortul întâlnirii era o construcţie cu trei compartimente: curtea, sfânta şi sfânta sfintelor. Curtea era locul unde se aduceau jertfele, era partea vizibilă, exterioară, a construcţiei. Din curte se intra în prima încăpere, sfânta, care era domeniul exclusiv al preoţilor. Aici se făcea ispăşire cu sângele jertfelor în tot cursul anului. În cea de-a doua încăpere, sfânta sfintelor, nu putea intra decât marele preot la sfârşitul anului, în ziua ispăşirii.

În ziua a zecea a lunii a şaptea, marele preot intra în sfânta sfintelor spre a face ispăşirea finală, pentru îndepărtarea păcatelor lui Israel: “Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi; veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Leviticul 16,30).

 

Locul “întâlnirii”

 

Este interesant de notat că atunci când a dat detaliile pentru construirea chivotului şi a capacului ispăşirii din sfânta sfintelor, Domnul a făcut următoarea afirmaţie: “Acolo Mă voi întâlni cu tine; şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei, îţi voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel” (Exodul 25,22).

Neînţelegerea acestei afirmaţii, “acolo Mă voi întâlni cu tine,” este cel mai trist episod din istoria lui Israel, cel mai trist episod din istoria Bisericii Creştine şi, cu siguranţă, cel mai trist din istoria Bisericii Rămăşiţei. Când poporul lui Dumnezeu va înţelege taina ascunsă în aceste puţine cuvinte, păcatului i se va putea pune capăt, iar universul se va putea întoarce la armonia iniţială.

Până la revolta lui Lucifer, familia universală a lui Dumnezeu trăia în pace şi linişte. Prezenţa Duhului Sfânt în spiritul fiecărei fiinţe create era temelia guvernării lui Dumnezeu. Acest lucru este afirmat în cuvinte foarte clare:

“Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul” (DA 161).

Deci fiecare fiinţă creată era un templu în care locuia Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Această locuire avea mai multe scopuri: Îi făcea pe locuitorii cerului fraţi, părtaşi de natura lui Dumnezeu, Tatăl tuturor; asigura accesul instantaneu la informaţie; oferea un sistem de referinţă despre ce este binele, faţă de care erau chemaţi să decidă liber. Duhul Sfânt era în ei garanţia libertăţii conştiente, pe care o putea accepta sau respinge. Era chiar caracterul iubitor al Tatălui scris în minţile lor. Era puterea universului la dispoziţia tuturor.

 

Prima despărţire

 

Dar Lucifer s-a ridicat să conteste acest sistem de guvernare. El a început să pună la îndoială eficienţa acestui plan, afirmând că, deoarece ei toţi sunt sfinţi şi nu pot greşi, de ce să existe ceea ce el numea o “invazie a drepturilor lor”? (PP 28). El îi numea “sclavi înşelaţi” pe îngerii care nu erau de acord cu părerea lui. De ce “sclavi înşelaţi”? Deoarece, afirma el, nu era necesar ca Dumnezeu să locuiască în ei, căci “toţi sunt sfinţi” şi nu pot greşi. Aceleaşi cuvinte le găsim mult mai târziu în gura lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16,4). El sugera că locuirea Duhului Sfânt în fiecare fiinţă creată ar fi de fapt un sistem de robie, lucru incompatibil cu libertatea şi egalitatea promisă. (Deşi chiar faptul că au putut să-i spună “nu” lui Dumnezeu era dovada că libertatea era asigurată.)

Aşa s-a produs prima despărţire din univers între o fiinţă creată şi Dumnezeu. Cei doi nu mai erau una. Durerea simţită de Tatăl era fără margini, imposibil de descris în cuvinte. Era egală cu jertfa pe care a făcut-o spre a îndrepta această anomalie mortală. Dar libertartea de alegere trebuia respectată. Şi a fost respectată. Lucifer şi cei care l-au urmat au încetat să mai fie “un templu în care să locuiască Creatorul.”

Adam a fost creat după acelaşi plan care funcţiona în tot universul, care era temelia guvernării lui Dumnezeu. Lumina care le acoperea trupul nu era decât dovada vizibilă a prezenţei Duhului Sfânt locuind în ei. Era manifestarea vizibilă a Şekinei, străbătând prin “pereţii” adevăratului cort. În Eden nu s-a construit nici un templu “făcut de mîini,” deoarece existau două ridicate de Domnul, adică Adam şi Eva. Dumnezeu a dorit mereu să locuiască în “temple vii,” nu în cele de piatră, pe care i le oferă omul. 

Cele două “temple” aveau şi ele libertatea să aleagă dacă vor sau nu să fie temple. Dar Eva a ales să fie Dumnezeu, iar Adam a ales să fie cu Eva. Dumnezeu a rămas din nou singur, din nou afară. Odihna pe care o găsise prin clădirea celor două noi locuinţe s-a spulberat.

Aşa a început istoria tristă a templelor “făcute de mâini.” Copiii necredincioşi ai lui Adam au încercat să-L aducă pe Dumnezeu din nou printre ei. De aceea au început să construiască sanctuare de lemn şi de piatră.

Lucrul care trebuie subliniat este că, o dată cu despărţirea de Dumnezeu, omul nu a rămas, aşa cum îi place şi astăzi să creadă, liber şi independent. “Casa” trupului său nu a rămas liberă, curată şi măturată. Un vrăjmaş s-a aşezat acolo şi a rânduit o stăpânire atât de cruntă, încât nu numai că omul este incapabil să mai scape de ea, dar această sclavie se transmite prin naştere, de la tată la fiu. “Astfel dar, după cum printr-o sigură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii...” (Romani 5,18). 

Acesta a fost momentul în care Lucifer şi-a întemeiat împărăţia pe planeta noastră. O împărăţie în sufletele oamenilor, acolo unde puţin mai înainte locuise Dumnezeu. Ce bucurie pentru el! Ce triumf! Cu mândrie infinită Lucifer declara în faţa îngerilor răzvrătiţi: “Eu sunt Dumnezeu şi stau pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul (inima) mărilor” (Ezechiel 28,2 - mările în profeţie reprezintă “noroade, gloate, neamuri şi limbi” Apocalips 17,15). Asupra acestui subiect important vom reveni într-un capitol viitor.

Să ne întoarcem la “adevăratul cort.” Cele trei compartimente ale “umbrei,” curtea, sfânta şi sfânta sfintelor, corespund cu cele trei compartimente ale “adevăratului cort,” trupul, sufletul şi spiritul. Aşa cum în tip Şekina locuia în sfânta sfintelor, tot aşa în antitip Duhul Sfânt locuieşte în spirit. “...ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă? ...iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: Spre cel ce suferă şi are spiritul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia 66,1.2).

Adam era templul perfect pentru locuirea lui Dumnezeu. Dar a refuzat această onoare. Dumnezeu a fost gonit din casa Lui. Însă eşecul primului Adam a fost transformat în biruinţă de al doilea Adam, Isus Hristos. Către El arăta templul lui Moise şi toate ceremoniile din jurul lui. Prin întruparea Domnului Isus Hristos s-a realizat din nou scopul veşnic al lui Dumnezeu pentru “fiecare fiinţă creată.” Să citim încă o dată cu mare atenţie această splendidă explicaţie a planului de mântuire:

“Templul acela înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el, avea ca scop să fie o învăţătură intuitivă pentru Israel şi pentru lumea întreagă. Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi mânjită de rele, inima omului nu a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului Sfânt. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi urâta negustorie, reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de gândurile lor profane. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul” (DA 161).

Când acceptăm să oferim lui Dumnezeu trupul nostru “ca o jertfă vie,” el devine un cort unde Dumnezeu se uneşte cu noi, căci El a spus despre cort: “acolo Mă voi întâlni cu tine.” Locuind în spiritul nostru prin credinţă, Dumnezeu uneşte natura Sa divină cu natura noastră omenească, şi astfel păcatul va fi îndepărtat, la ziua ispăşirii pentru cei vii, din acest sanctuar. 

Aceasta este binecuvântata lucrare a Mijlocitorului noului legământ în favoarea poporului Său, în marea zi a ispăşirii finale.