Mişcarea adventă nu a făcut, până în prezent, un progres pe măsura destinului ei profetic. A existat un progres, dar nu acela despre care Scriptura spune că trebuie să aibă loc. Cei trei îngeri din Apocalips 14 nu au pus încă lumea în mişcare. Milioane de oameni ştiu prea puţin, sau nimic, despre această solie de viaţă şi de moarte.

Nu putem tăgădui că îngerul din Apocalips 18 nu a luminat încă pământul cu slava lui. Programul lui Dumnezeu de îndurare pentru această planetă a fost cumva zădărnicit. Lunga întârziere sporeşte nedumerirea în biserică şi ia proporţii îngrijorătoare.

A spune că am dat greş în a ne face datoria nu înseamnă altceva decât a prezenta problema în termeni diferiţi: De ce nu ne-am făcut datoria şi când o vom face? Şi a spune că Dumnezeu se va ridica curând şi va face ceva, nu înseamnă decât a afirma acelaşi lucru altfel: De ce nu a făcut El deja ceea ce oricum va face?

Nu îndrăznim să-L acuzăm pe Dumnezeu de neglijenţă în împlinirea cuvântului Său. Ştim că El iubeşte lumea atât de mult încât a dat pe Fiul Său pentru răscumpărarea ei şi a fost gata să aducă planul de mântuire la triumful final cu mult timp în urmă. Crucea demonstrează devotamentul Său deplin faţă de problema omenirii. O astfel de dragoste elimină orice posibilitate de indiferenţă divină. Şi totuşi, milioane de oameni nu ştiu aproape nimic despre solia Sa de har. Vor afla ei vreodată? Vor avea ei vreodată ocazia să aprecieze preţul răscumpărării plătit de El şi neîntrerupta Sa slujire ca Mare Preot? Întrebările cer răspunsuri: Care este motivul pentru întârziere şi cum poate fi rezolvată criza?

Timp de aproape un secol noi am aşteptat răspunsuri de la fiecare campanie evanghelistică, program, plan, strategie şi rezoluţie. Dacă o putere supranaturală ar declanşa propagarea soliei în mod universal şi fenomenal aşa încât populaţia lumii să poată în sfârşit să o înţeleagă, atunci mişcarea (adventă) ar fi justificată şi triumful ei mult aşteptat ar fi realizat. Atunci nu va mai fi nevoie să ne reexaminăm istoria.

Dar Dumnezeu nu poate justifica un popor încropit. Aşa ceva ar anula insistenţa Sa, de un veac, asupra urmării principiilor corecte, comunicate prin serva Sa inspirată. Un astfel de compromis ar echivala cu acceptarea înfrângerii, a eşuării reale a planului de mântuire, deoarece succesul lui depinde de ora finală.

Motivul este evident

Speranţa poporului lui Dumnezeu din toate timpurile a fost prima înviere. Din motive biblice, adventiştii de ziua a şaptea nu pot fi de acord cu fraţii lor din alte comunităţi religioase, care cred că cei mântuiţi trec din moarte direct în răsplata veşnică. Scriptura indică faptul că ei “dorm în Hristos” până când vor ieşi din morminte la întâia înviere. Dar această nădejde este zadarnică dacă Hristos nu vine a doua oară, deoarece numai prezenţa Sa poate face posibilă învierea. “Acest Isus” trebuie să se întoarcă literal şi personal. Nici un spirit eteric nu poate scula pe cei morţi.

Dar această credinţă adventistă ridică imediat o problemă serioasă, care pune sub semnul întrebării teoriile populare despre neprihănirea prin credinţă. Dacă sufletul este nemuritor prin natura lui, iar cei mântuiţi merg în cer imediat ce are loc moartea, atunci nu poate fi necesară nici o pregătire specială a caracterului pentru cea de-a doua venire. Nu mai există nici o lucrare pe care să o poată îndeplini evanghelia cea veşnică, afară de ceea ce a îndeplinit ea timp de mii de ani pentru cei ce au murit. Astfel, conceptele populare despre neprihănirea prin credinţă nu lasă loc nici unei pregătiri pentru a doua venire.

Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi protestanţi concep neprihănirea prin credinţă ca limitată la o îndreptăţire juridică. Din punctul lor de vedere, desăvârşita ascultare de legea cea sfântă a lui Dumnezeu nu este nici necesară şi nici posibilă. O pregătire specială pentru a doua venire a lui Hristos este pur şi simplu exclusă din discuţie.

Dar adevărul Bibliei despre natura omului cere ca o comunitate de credincioşi adevăraţi să fie gata pentru a doua venire a lui Hristos, ca să poată avea loc o înviere a morţilor. El este Agricultorul care nu poate veni să strângă recolta până când aceasta nu este coaptă (Marcu 4, 26-29). Dar imaginaţi-vă că poporul lui Dumnezeu nu va fi gata niciodată, fie că nu vor, fie că nu pot.

Hristos a spus despre Sine: “Eu am biruit” (Apocalips 3, 21) şi El spune că “îngerul Bisericii Laodiceea” trebuie să biruiască “tot aşa” cum a biruit şi El. Deci este necesară o pregătire specială. Dar dacă această pregătire specială nu are loc niciodată, va trebui El să accepte în cele din urmă că poporul Său nu vrea sau nu poate să biruiască, că standardul Său pentru ei a fost prea înalt, şi că El nu a aşteptat niciodată ca ei să atingă acest standard? L-am înţeles noi greşit pentru mai bine de un secol, crezând că ne cere ascultare de legea Sa, deşi ascultarea este imposibilă? S-ar putea să nu fie necesară nici o pregătire specială din partea poporului Său?

Acestea sunt întrebări serioase. Un segment destul de mare din biserică şi din corpul pastoral înclină spre conceptele populare conform cărora păcatul nu poate fi biruit. Aceste idei au fost adaptate adventismului din calvinism, care crede că atâta timp cât cineva are o natură păcătoasă, păcătuirea este inevitabilă şi deci scuzabilă. (Această vedere neagă semnificaţia conceptului unic adventist despre antitipica zi a ispăşirii.)

A coborî aşteptările lui Dumnezeu spre a scuza un popor nepăsător şi încropit, ar insulta dreptatea divină. Aceasta ar însemna întemeierea pe noul pământ a vechiului Ierusalim, mereu apostaziat, nepocăit şi neascultător, în locul noului Ierusalim — triumfător, spiritual şi pocăit pe deplin. Acest lucru ar dezamăgi speranţele lui Abraam, care “aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” Această “cetate” va fi o comunitate, biruitoare în final, a descendenţilor lui spirituali, şi nu doar câţiva indivizi risipiţi şi necoordonaţi (Evrei 11, 10). Credinţa lui Avraam se va dovedi că nu a fost în zadar! Trebuie să existe un popor care să ajungă la acea maturitate a experienţei şi credinţei creştine, căreia Avraam i-a fost strămoş spiritual. Acesta este punctul culminant către care se îndreaptă istoria.

Abraam nu este singurul care a exercitat o astfel de credinţă. Citim că Însuşi Hristos a exercitat o astfel de credinţă în poporul Său, în ciuda faptului că în trecut ei “nu au crezut.” El şi-a dat sângele pentru fiinţele omeneşti şi pentru răscumpărarea deplină a neamului omenesc. Aceasta este o investiţie prea costisitoare dacă beneficiile se dovedesc nesatisfăcătoare. În cele din urmă “credinţa lui Dumnezeu” nu trebuie să se dovedească “fără efect” (Romani 3,3). Altfel, evanghelia veşnică va fi pusă sub semnul întrebării, iar El va fi veşnic stânjenit pentru că a exercitat o credinţă naivă în omenire.

Eşec — un final de neimaginat al planului lui Dumnezeu

Chiar dacă Hristos a murit pentru noi şi a plătit preţul tuturor păcatelor ca Înlocuitorul nostru divin, trebuie să existe un răspuns de credinţă din partea noastră. Domnul nu poate să revină fără un popor cu adevărat gata pentru a doua venire a Sa şi fără ca acest popor să-şi înţeleagă misiunea mondială. El nu poate “arunca” secera până când “secerişul pământului este copt” (Apocalips 14, 15-16). Adventismul  este profund ancorat în acest adevăr. Nu este posibil să renunţăm la el şi totuşi să rămânem adventişti.

Înainte ca Domnul să poată reabilita biserica rămăşiţei, generaţia prezentă trebuie cumva să corecteze în principiu fiecare eşec al poporului lui Dumnezeu din trecut, spre a putea urma lumina. Acest lucru trebuie realizat prin credinţa lor ajunsă la maturitate, şi nu printr-un alt program de fapte. Ca Judecător, Dumnezeu nu poate socoti nevinovat pe cel nepocăit, fie că este vorba de indivizi sau de o mişcare.

Constatările studiului prezent sugerează că au existat neînţelegeri oficiale grave, vitale istoriei adventiste de ziua a şaptea. Există dovezi că adevărul privind ploaia târzie a Duhului Sfânt şi marea strigare din Apocalips 18 a fost denaturat şi chiar ascuns. Acest lucru a dus la consecinţe tragice în întreaga lume. Înţelegerea greşită a trecutului nostru ne deformează înţelegerea prezentului şi ne slăbeşte încrederea în misiunea noastră unică. Acest lucru ne duce în faţa dezastrului. Este imposibil pentru orice popor să înţeleagă corect evenimentele prezente, dacă şi-a denaturat realităţile trecutului.

Adevărul nu pierde nimic dintr-o reexaminare atentă. Fie că este o doctrină teologică sau o teză asupra istoriei vitale a bisericii, Ellen White arată că ea trebuie complet elucidată:

Nici o doctrină adevărată nu va pierde nimic printr-o investigare serioasă. Trăim timpuri primejdioase şi nu trebuie să acceptăm orice se pretinde a fi adevăr fără o examinare atentă, dar nici nu ne putem permite să respingem ceva care poartă roadele Duhului Sfânt; trebuie să ne lăsăm învăţaţi, să fim blânzi şi smeriţi cu inima... Domnul a hotărât ca părerile noastre să fie puse la încercare (RH 20 decembrie 1892).

Dacă noi înşine nu ne punem “la încercare” opiniile privind doctrinele şi interpretările istorice, minţi ascuţite dintre oponenţi vor face acest lucru în locul nostru:

Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, va veni timpul când vom fi duşi înaintea consiliilor şi înaintea multor oameni, pentru numele Său, şi fiecare va trebui să dea socoteală pentru motivele credinţei sale. Va fi exprimată cea mai aspră critică asupra fiecărei poziţii care a fost luată pentru adevăr (RH 18 decembrie 1888).

Când au fost scrise cuvintele de mai sus, o parte importantă a istoriei denominaţionale era în formare. Astăzi, anumite interpretări ale acestei istorii aproape că au ajuns să aibă printre noi forma şi autoritatea de doctrină. De aici şi nevoia de investigare deplină, pentru ca adevărata istorie să poată fi deosebită de “tradiţia bătrânilor.” Pentru motive ce vor fi prezentate mai târziu, noi am acoperit episodul 1888 din istoria noastră în ceaţa tradiţiei. Faptele trebuiesc separate de fantezie.

Pocăinţa şi ziua ispăşirii

Curăţirea Sanctuarului nu poate fi nicidecum încheiată până ce incidentul istoriei noastre din 1888 nu va fi pe deplin înţeles, iar problemele spirituale ce decurg de aici nu vor fi rezolvate. Această parte specifică a istoriei noastre este de o însemnătate deosebită. Ideea se găseşte într-o scrisoare pe care Ellen White a scris-o preşedintelui Conferinţei Generale, O. A. Olsen, la patru ani după sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis:

Păcatul comis la Minneapolis rămâne înregistrat în cărţile din ceruri, în dreptul numelor celor care s-au opus luminii, şi va rămâne acolo până când se va face o mărturisire deplină, iar cei vinovaţi se vor umili deplin în faţa lui Dumnezeu” (Letter 019, 1892).

Scrierile ei ulterioare au arătat că “mărturisirea deplină” nu a avut loc niciodată, iar experienţa “umilinţei depline în faţa lui Dumnezeu” i-a ocolit pe cei mai mulţi dintre ei. Toţi aceşti fraţi au murit, dar acest lucru nu înseamnă că acele cărţi cereşti au fost curăţite automat. În ele sunt înregistrate şi păcatele colective şi cele individuale. Adevărul fundamental care a făcut din adventiştii de ziua a şaptea un popor unic este acela că rapoartele din cărţile cereşti nu sunt curăţite în momentul morţii. Curăţirea trebuie să aibă loc la judecata de cercetare, ziua ispăşirii finală şi colectivă.

Prezenta controversă nu se ocupă de mântuirea sufletelor acelor scumpi fraţi care s-au opus soliei acum un secol. Ei se odihnesc în Domnul, prizonieri în mormintele lor. Problema actuală este încheierea lucrării lui Dumnezeu pe pământ, dezvoltarea unei atât de mult amânate împreună simţiri cu Domnul, ca să putem cu adevărat să-I “dăm slavă, căci a sosit ceasul judecăţii Lui.” Generaţia prezentă trebuie să recupereze nepreţuita binecuvântare pe care fraţii noştri de acum un secol “au ţinut-o departe de lume” şi “de poporul nostru într-o mare măsură” (1 SM 234, 235). Noi suntem “un trup” în Hristos, o “cetate” sau o comunitate spirituală legată colectiv de acei fraţi din trecut. Fără o pocăinţă specifică, inteligentă, păcatul lor este păcatul nostru.

“Trupul” este încropit, afectat de o maladie spirituală cu originea în 1888. O nouă generaţie trebuie să interpreteze corect ceea ce s-a întâmplat în generaţiile trecute datorită profundelor implicaţii pentru starea noastră spirituală prezentă. Solia lui Hristos pentru biserica Sa din ultimele zile cere o reexaminare a istoriei noastre care stă la baza conceptului “m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic” (Apocalips 3, 14.21).

Dacă nu reuşim să facem acest lucru, vina generaţiilor trecute rămâne asupra noastră. Testul lor este testul nostru. Ca şi Calvarul, 1888 este mai mult decât un simplu eveniment istoric. Providenţa lui Dumnezeu nu va permite să fie acoperit de praf în magazia adventistă, uitat de încă o generaţie. Acest adevăr este produsul principiilor care se aplică în fiecare generaţie până la biruinţa finală a adevărului.

Într-un sens special, astăzi ne aflăm fiecare la Calvar; tot aşa, suntem delegaţi la sesiunea din 1888. Vom fi chemaţi să facem ceea ce generaţiile trecute nu au reuşit. O profeţie inspirată ne spune cum trebuie reexaminat 1888:

Ar trebui să fim ultimul popor de pe pământ ca să ne permitem, oricât de puţin, spiritul de persecuţie împotriva celor care duc solia lui Dumnezeu către lume. Aceasta este cea mai teribilă şi necreştinească trăsătură de caracter care s-a manifestat printre noi după Minneapolis. Acest lucru va fi văzut cândva în toată gravitatea lui, cu toată povara de nenorociri ce a rezultat din el (GCB 1893, p. 184).

Un fost preşedinte al Conferinţei Generale a recunoscut şi el că 1888 va rămâne un test printre noi, până când vom obţine biruinţa deplină:

Unii se pot simţi afectaţi de referirile la Minneapolis [la întâlnirile din 1893]. Ştiu că unii s-au simţit răniţi şi umiliţi de orice aluzie referitoare la acea întâlnire şi la situaţia creată acolo. Dar vă rog să reţineţi că motivul pentru care cineva s-ar simţi aşa este un spirit de încăpăţânare din partea sa. Dar toată dificultatea este înlăturată din momentul în care ne predăm deplin şi ne umilim inimile înaintea lui Dumnezeu. Chiar faptul că cineva se simte jignit arată imediat sămânţa revoltei din inima lui...

Dacă eşuăm odată, Domnul ne va trece din nou pe acelaşi drum; dacă vom cădea şi a doua oară, El ne va trece iarăşi pe acelaşi drum; şi dacă vom cădea şi a treia oară, Domnul ne va trece din nou pe acelaşi drum... În loc să ne simţim iritaţi că Domnul ne trece mereu pe acelaşi drum, mai bine să-I mulţumim şi să-L lăudăm neîncetat, căci El face aceasta din milă şi îndurare pentru noi. Orice altceva ar fi spre ruina şi distrugerea noastră (O.A. Olsen, ibid., p. 188).

S-ar putea să existe şi astăzi unii care să se simtă “jigniţi şi iritaţi” că se încearcă o reexaminare a istoriei noastre. De ce să dăm atâta atenţie unui trecut tragic? De ce să nu-l uităm şi să mergem “înainte” spre ţelul nostru?

După spusele acestui preşedinte al Conferinţei Generale din 1893, resentimentele şi iritarea faţă de 1888 indică o atitudine a inimii în război cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Poate că Domnul l-a inspirat să spună ceea ce a spus. Ellen G. White ne aminteşte şi ea că există un pericol teribil în uitarea trecutului (LS 196). A.T.Jones a făcut şi el o prezicere la aceeaşi sesiune din 1893, care pare să ţintească aceeaşi problemă:

„Vor veni lucruri care vor fi mai surprinzătoare decât cele care au fost la Minneapolis — mai surprinzătoare decât orice am văzut până acum. Şi, fraţilor, ni se va cere să primim şi să predicăm acel adevăr. Dar dacă nu vom avea fiecare fibră a acelui spirit smulsă din inima noastră, noi vom trata acea solie şi pe solul prin care va fi trimisă la fel cum a declarat Dumnezeu că am tratat cealaltă solie” (GCB 1893, p. 185). 

Discernământ în loc de fapte

Abordarea adevărului total nu înseamnă a critica. Adevărul despre trecut nu face decât să lumineze prezentul misterios; el oferă speranţă pentru viitorul necunoscut. Adevărul deplin este totdeauna o veste bună. Când îl vom recunoaşte, eforturile noastre de a aduce ploaia târzie şi de a produce secerişul final vor avea succes. Calea grea a pocăinţei se va dovedi cel mai scurt drum spre casă. Experienţa credinţei presupune o integrală recunoaştere a adevărului. Dar, până nu vom fi dispuşi să recunoaştem adevărul, toată lista planurilor noastre va eşua, deoarece sunt categoric lipsite de acea credinţă mântuitoare.

Sub călăuzirea lui Dumnezeu, istoria trebuie să ne aducă la o confruntare cu realitatea:

(1) Dragostea lui Dumnezeu cere ca solia evangheliei veşnice, proclamată cu putere, să ajungă la întreaga lume. Dar El a declarat că nu poate revărsa binecuvântările Sale peste confuzia din mijlocul nostru. 

(2) Falsul “Hristos” al lumii moderne este incapabil să ţină biserica rămăşiţei permanent în ghearele lui. El nu poate revărsa asupra ei ca întreg o putere supranaturală, aşa cum va face cu alte corpuri religioase, din cauza prezenţei în interiorul ei a mii de persoane care vor insista pentru o integrală acceptare a adevărului. Ei sunt adventişti de ziua a şaptea conştiincioşi, din cauza convingerilor lor profunde, bazate pe Scriptură. Ei nu vor pleca genunchiul în faţa lui Baal. Şi ei nu-l vor lăsa pe Baal să-i aducă la tăcere, deoarece ei ştiu că sunt trupul lui Hristos. Ei vor rămâne fermi, ca şi Acela din templu, când a întrebat cu tărie: “Cum îndrăzniţi să transformaţi Casa Tatălui Meu într-o peşteră de tâlhari?” (Ioan 2,16).

(3) Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu se va prăbuşi în criza finală deoarece în cei curaţi cu inima există o putere specială, iar ei sunt o parte numeroasă a acestei frăţietăţi. Această putere anulează încercarea finală a lui Baal  de a subjuga Israelul lui Dumnezeu. Nici chiar Baal nu poate să-şi reverse binecuvântările false asupra unui popor divizat, oscilând între două opinii. Factorul decisiv care asigură biruinţa adevărului este curăţirea sanctuarului ceresc, lucrarea de Mare Preot a Mântuitorului lumii, care n-a avut loc niciodată în istorie înainte de 1844.

Pentru cei care pretind a nutri “fericita nădejde,” următorul pas va fi de a se hotărî să urmeze, în sensul totalei devoţiuni, un Domn sau altul. Implicaţiile unei asemenea decizii sunt cutremurătoare.