În capitolul 14 al cărţii sale, Ieremia descoperă ceva din suferinţa prin care trece Dumnezeu, în situaţia de mare criză spirituală a poporului Său:

„Spune-le lucrul acesta: Îmi varsă lacrimi ochii zi şi noapte şi nu se opresc. Căci fecioara, fiica poporului Meu este greu lovită cu o rană foarte usturătoare” (Ieremia 14,17).

Ieremia descrie, în cuvinte pline de simbolism, felul de manifestare al acestei foarte usturătoare răni: „Cei mari trimit pe cei mici să aducă apă, dar cei mici, când se duc la fântâni, nu găsesc apă şi se întorc cu vasele goale; ruşinaţi şi roşiţi, îşi acopăr capul. Pământul crapă, pentru că nu cade ploaie în ţară, şi plugarii, înşelaţi în nădejdea lor, îşi acopăr capul” (vers. 3.4).

O adâncă percepţie spirituală îl ajută pe Ieremia să vadă cauza reală a suferinţei prin care trece poporul:

„Tu, care eşti nădejdea lui Israel, Mântuitorul lui la vreme de nevoie, pentru ce să fii ca un străin în ţară... De ce să fii ca un om încremenit, ca un viteaz care nu ne poate ajuta?” (vers. 8.9).

Expresia noastră pentru „un om încremenit, un viteaz care nu poate ajuta” este statuie. Sunt foarte puţine oraşele lumii care nu au cel puţin o statuie. Oamenii vor să cinstească memoria eroilor lor, a oamenilor de stat sau a întemeietorilor de neam, ridicându-le o statuie. La anumite aniversări, la aceste statui se depun coroane de flori, se intonează imnuri, se ţin discursuri despre faptele de vitejie ale eroului sau se păstrează momente de tăcere. După terminarea sărbătorii, statuia rămâne „un om încremenit, un viteaz care nu ne poate ajuta.”

Ieremia deplânge faptul că Mântuitorul lui Israel a devenit o statuie în mijlocul poporului Său. Ei onorau acest nume drag în fiecare sabat, îi cântau imnuri, rememorau faptele Lui de vitejie în istoria strămoşilor lor şi Îi aduceau jertfe şi ofrande. Dar după terminarea sărbătorilor, El nu era pentru ei altceva decât o statuie, un viteaz care nu poate ajuta. Din această cauză Israel era greu lovit, căci rana usturătoare avea cauze mai profunde, dincolo de înţelegerea superficială a poporului. Ei se mirau de seceta din ţară, dar aşteptau ajutor de la o statuie. Acesta era cel mai teribil gen de idolatrie, cel mai greu de depistat şi de recunoscut, cel mai greu de enunţat, iar el a marcat toată istoria lui Israel.

Ieremia percepe acest lucru şi strigă disperat: „De ce să fii ca un om încremenit, ca un viteaz care nu ne poate ajuta?”

Noi am putea să-i răspundem astăzi lui Ieremia aşa: Poporul tău a crezut că Sanctuarul, cortul întâlnirii, a fost ridicat pentru ca Dumnezeu să poată sta ascuns, în întuneric, izolat de oameni. Voi nu aţi înţeles că el era o parabolă prin care Dumnezeu dorea să vă explice că El doreşte să locuiască în fiecare dintre voi, aşa cum locuia în templu. Crezând că El este mulţumit dacă o dată pe an aduceaţi la templu un miel de jertfă, voi aţi împiedicat şi refuzat planul lui Dumnezeu cu voi. Din această cauză templul a rămas un monument, iar Dumnezeu a devenit pentru voi o statuie, un viteaz încremenit.

În lumina înţelegerii adevărului despre sanctuar, care este „temelia credinţei advente,” acesta ar fi un răspuns corect la nedumerirea lui Ieremia. Dar dacă ne-ar întreba el pe noi despre generaţia noastră, ce i-am putea răspunde?

Nu Îl lăudăm şi noi săptămânal pe Domnul, studiind toate faptele Lui de vitejie din trecutul îndepărtat? Nu cântăm şi noi, ca şi ei, imnuri de laudă, slăvind puterea Lui cea mare, din trecut? Nu aducem şi noi darurile noastre la templu, ca o recunoaştere a faptului că apreciem jertfa Lui pentru noi, cea de acum 2000 de ani? Ei L-au izolat pe Dumnezeu în sanctuarul pământesc, dar nu am făcut şi noi acelaşi lucru, izolându-L în sanctuarul ceresc? Nu Îl onorăm şi noi frumos cu gura, deşi El este departe de inima noastră?

Noi putem, ca şi ei, să nu recunoaştem că ne închinăm unei statui, dar oricine poate vedea că „nu cade ploaie în ţară.” Şi acum „cei mari trimit pe cei mici” să aducă apă, dar fântânile sunt goale ca şi atunci, iar mult aşteptata şi dorita ploaie târzie nu poate cădea până nu vom înţelege corect adevărul glorios al curăţirii sanctuarului, moştenirea noastră denominaţională.