Cine dă foc planetei după mileniu?

De ce ard unii păcătoși mai mult decât alții?

Este Dumnezeu dezonorat dacă păcătoșii se nimicesc singuri?

...

Cum poate fi susţinută ideea că Dumnezeu nu omoară pe nimeni, când Ioan vede foc din cer coborând spre a-i nimici pe păcătoşi? Sora White dezvoltă descrierea lui Ioan, adăugând că fiecare păcătos arde în foc mai mult sau mai puţin, pe măsura vinovăţiei lui. Iată pasajul:

“Foc coboară de la Dumnezeu din cer. Pământul se crapă… Unii sunt nimiciţi într-o clipă, iar alţii suferă multe zile. Fiecare este pedepsit “după faptele sale” (GC 672-673).

Sora White a participat la aceste evenimente în viziune profetică, şi a relatat ceea ce a văzut în limbajul vremii ei, pentru ca cititorii să nu se poticnească de expresii sau explicaţii străine de experienţa și cunoștințele lor.

Pavel a fost şi el într-o călătorie stelară, dar s-a abţinut să povestească ceva de acolo deoarece în limbajul vremii nu existau expresii şi concepte pentru ceea ce văzuse el. Ellen White oferă foarte multe detalii despre ultima scenă a marii controverse, dar evită să intre în amănunte ce ţineau clar de situaţii pentru care nu avea expresii. Pentru mine, acesta este un argument puternic despre autenticitatea viziunilor ei.

Acum haideţi să punem laolaltă elementele pe care ni le oferă ea, actualizându-le cu expresii şi concepte contemporane, şi să vedem dacă în final imaginea obţinută rămâne credincioasă scopului viziunii primite de ea.

Mai întâi, să urmărim înlănţuirea evenimentelor, începând cu revenirea lui Hristos şi plecarea la cer a credincioşilor.

Populaţia planetei este sever decimată de evenimentele precedente revenirii lui Hristos. Plăgile produc mari distrugeri omeneşti şi materiale, iar locuitorii rămaşi în viaţă se măcelăresc unii pe alţii: “După ce sfinţii sunt eliberaţi de vocea lui Dumnezeu, mulţimile celor răi îşi revarsă furia unii asupra celorlalţi. Pământul pare a fi un potop de sânge, iar trupurile lor moarte se întind de la un capăt la altul al pământului” (EW 289).

Acum pământul este pustiu şi gol pentru o mie de ani, iar Satana şi oştirile lui urmează să-şi admire performanţele guvernării, fără să poată părăsi pământul. Se întâmplă un lucru despre care nu prea s-a vorbit, dar el este interesant, şi are locul lui în evenimentele viitoare:

“Limitat doar la Pământ, el nu mai are privilegiul să meargă pe alte planete, să-i ispitească şi să-i tulbure pe cei care nu au căzut în păcat. În acest timp, Satana suferă cumplit. De la căderea lui, el a fost mereu în activitate. Acum este însă deposedat de puterea lui, şi lăsat să mediteze asupra rolului pe care l-a jucat de la căderea lui, aşteptând cu groază şi cutremur viitorul teribil, când va trebui să sufere pentru tot răul pe care l-a făcut, şi să fie pedepsit pentru toate păcatele pe care le-a provocat” (EW 290).

Notaţi vă rog expresia “deposedat de puterea lui,” deoarece ea este importantă în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.

Ce înseamnă “deposedat de puterea lui”? Pot exista multe sensuri, dar eu cred că unul dintre ele este pierderea invizibilităţii şi a capacităţii de a se prezenta sub altă formă. Va trebui să dea ochii cu supuşii lui şi să ofere explicaţii pentru eşecul răsunător al administraţiei lui. Cum se face că se va vedea cu supuşii lui? Au evoluat aceştia în timpul morţii de o mie de ani? Mult mai credibil este că Satana şi-a pierdut puterile de invizibilitate, datorită cărora amăgise cu atât succes omenirea.

La sfârşitul celor o mie de ani, Domnul Hristos, însoţit de îngeri şi de oştirea celor răscumpăraţi, coboară pe pământ. Locul este Muntele Măslinilor, care se despică la mijloc şi creează astfel o vastă câmpie. Curând coboară din cer, ca o uriaşă navă spaţială, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, şi se aşează pe spaţiul deja pregătit pentru ea, iar Domnul Hristos şi însoţitorii Săi pătrund în cetate (GC 662-663).

Aici descrierea din Marea Luptă diferă puţin de aceea din Experienţe şi Viziuni. În prima se spune că Hristos cheamă la viaţă pe păcătoşi înainte ca Noul Ierusalim să se coboare din cer, pe când în a doua învierea nelegiuiţilor are loc după venirea cetăţii sfinte (EW 292). Oricum, evenimentul este uluitor şi spectaculos. În acest moment, pe suprafaţa planetei se află în viaţă toţi participanţii la marea controversă, îngeri sau oameni, pentru o ultimă clarificare, iar universul spectator priveşte cu mare interes fiecare detaliu al finalului marii controverse.

Din acest moment, tot ce se întâmplă trebuie privit cu mare atenţie, deoarece detaliile care ni s-au oferit au rolul de a clarifica în special felul în care Dumnezeu procedează cu păcatul şi păcătoşii.

Văzându-se înconjurat de o aşa armată de supuşi, speranţele lui Satana reînvie. Crede că poate schimba situaţia în favoarea lui. Deşi este diferit de fiinţele omeneşti, el nu mai posedă capacitatea de a se face nevăzut, dar nici nu este dispus să-şi asume identitatea și isprăvile:

“Dar, consecvent şireteniei lui de la început, nu vrea să fie recunoscut ca fiind Satana. Pretinde a fi prinţul care este proprietarul de drept al lumii, şi a cărui moştenire i-a fost răpită pe nedrept. Se prezintă supuşilor lui amăgiţi ca fiind salvator, asigurându-i că puterea lui i-a scos din morminte şi că este pe punctul de a-i scăpa de cea mai crudă tiranie… Cu bucurie diabolică arată spre milioanele nenumărate de oameni care au fost înviaţi din mormintele lor şi declară că, în calitate de conducător al lor, este în stare să cucerească cetatea ca să-şi recâştige tronul şi împărăţia” (GC 663).

Diavolul are acum la picioarele sale o masă enormă de oameni care, în timpul vieţii, au fost păgâni sau idolatri. Chiar dacă religia lor s-a numit creştinism, ei au fost închinători la idoli, au crezut în evoluţia darvinistă, iar cei din ultima generaţie au fost programaţi să aştepte o eventuală invazie extraterestră. Acum este momentul de aur, iar diavolul le activează sentimentul patriotic după o reţetă à la Independence Day. Extratereştrii au nevoie de resursele planetei pământ şi au venit să distrugă civilizaţia umană.

Diavolul organizează o consfătuire globală, unde sunt invitaţi îngerii lui de elită şi marii conducători ai popoarelor. Planeta este în pericol mortal, sugerează el, şi trebuiesc luate decizii vitale.

Se află acolo uriaşii antediluvieni, cu minţile lor strălucite, potentaţii sângeroşi ai antichităţii, generalii şi savanţii atomişti ai perioadei războiului rece, marii producători de tehnologie modernă ai secolului 21, alături de conducătorii bisericilor unite. Este un fel de Consiliu de Securitate lărgit, ca să folosesc o expresie contemporană, sau ultimul guvern mondial, la care se adaugă marii conducători din celelalte timpuri. Napoleon, Hanibal, Cezar, Hitler, Alexandru cel Mare, Stalin, stau alături de îngerii răi care i-au călăuzit şi inspirat toată viața lor.

La tribună, prinţul acestei lumi îşi foloseşte la maxim toate calităţile de programare neuro-lingvistică spre a-i convinge că entitatea care tocmai a aterizat în Orientul Mijlociu este vulnerabilă, poate fi cucerită şi trebuie cucerită, dacă vor să salveze planeta, civilizaţia şi rasa umană. La aceasta se adaugă acum şi argumentul copleşitor că s-a descoperit secretul nemuririi, dovadă fiind învierea generală pe care toţi o constată cu uimire. Iar meritul, evident, este al prinţului, marele salvator al omenirii, aşa cum i-a plăcut să se creadă mereu.

Participanţii la conferinţă sunt cuprinşi de entuziasm şi determinare. Sala pare electrizată de noua viziune prezentată de prinţ alianţei planetare. Nu este greu să ne imaginăm cum Napoleon se repede înfipt la tribună şi cere noului şi ciudatului Directorat comanda a zece batalioane şi cinci mii de tunuri spre a rezolva problema. Savanţii atomişti zâmbesc cu îngăduinţă şi cer prinţului să facă un expozeu cu ultimele cuceriri ale tehnicii de luptă. Comandanţii secolelor trecute privesc muţi de uimire prezentarea multi-media din domeniul militar. Pe deasupra lor defilează tridimensional avioane de luptă fără pilot, invizibile pentru radar, tancuri de ultimă generaţie, rachete intercontinentale purtătoare de ogive nucleare, submarine nucleare, portavioane şi grupurile lor de susţinere, cu o putere de foc nimicitoare. La final, este simulată o explozie nucleară care trimite pe sub scaune pe cei mai mulţi dintre participanţi.

Reacţia este unanimă şi entuziastă, toţi sunt acum convinşi că atacul va avea sorţi de izbândă.   

Rezultatul acestei conferinţe este descris pe scurt: “Toţi încep de îndată să se pregătească de luptă. Meşteri pricepuţi făuresc echipament de război. Conducătorii militari, renumiţi pentru succesele lor, organizează gloatele de luptători în companii şi divizii” (GC 663).

Eu personal am crezut că evenimentele de după mileniu vor fi scurte şi rapide. Ce se prezintă aici însă este o acţiune colosală, şi care cere timp. Este adevărat, o parte a armamentelor sau materialelor este posibil să se fi păstrat, dar a trecut totuşi un mileniu peste ele şi este greu de crezut că mai pot fi folosite. Oricât de zeloşi ar fi oamenii, şi oricât de geniali îngerii răi, este nevoie de ceva timp să construieşti rachete cu încărcături nucleare, termonucleare sau arme cu neutroni. Sau, mă rog, aşa gândim noi acum. Poate demonii cunosc secretul unor arme nimicitoare care să nu necesite infrastructura din zilele noastre, ceea ce, evident, elimină necesitatea unor perioade mai lungi de timp. Oricum ar fi, este sigur că oamenii se pregătesc de război, că încep să fabrice arme – cu siguranţă nu va fi vorba de arbalete şi securi – şi că vor reuşi. Adică, vor fi lăsaţi să reuşească, să ducă la bun sfârşit acest proiect. De ce oare?

De ce le permite Dumnezeu o asemenea organizare militară, când El ştie bine că totul este deşertăciune şi goană după vânt? De ce Hristos şi sfinţii nu intervin spre a pune capăt acestui proiect uriaş de inginerie socială care se desfăşoară pe pământ? La ce bun să laşi pe acei nenorociţi să viseze, când visul lor nu are nicio şansă de reuşită? Există un motiv serios pentru aceasta?

Cu siguranţă. Dumnezeu este serios, El nu Se joacă de-a şoarecele şi pisica cu opozanţii Săi. Iar acum este mai zdrobit emoţional ca niciodată, căci va trebui să Se despartă de o mare parte a copiilor Săi pentru totdeauna. Se apropie ceasul pentru “lucrarea Lui ciudată,” aceea de a le permite copiilor Săi rebeli să suporte consecinţa despărţirii de izvorul vieţii şi să dispară în moartea a doua.

Deci, care este motivul acestei lipse de acțiune din partea lui Dumnezeu?

Principalul motiv este acela că El trebuie să ofere libertate, ca fiecare să-şi poată exprima opţiunea neîngrădit. Dintr-odată apar pe pământ miliarde de fiinţe, iar Dumnezeu Se dovedeşte din nou consecvent cu principiile neprihănirii. În faţa universului spectator, oamenii şi demonii au din nou libertatea să arate care sunt principiile din inima lor şi ce doresc să facă. Ei au acum în faţa ochilor o navă extraterestră plină de fiinţe glorioase, unele dintre ele chiar foşti pământeni. Au şansa să iniţieze un dialog, să ceară lămuriri, să caute soluţii, să clarifice neînţelegeri; da, chiar să ceară iertare şi vindecare.

Da, cât au fost în viaţă au fost amăgiţi de conducătorii religioşi, fără să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat pe pământ. Au fost făcuţi să creadă că slujesc pe adevăratul Dumnezeu, iar ei s-au dovedit zeloşi pentru numele Domnului şi au făcut multe minuni în numele lui Isus.

Bun, au fost amăgiţi. Dar acum totul este la vedere. Nu mai au niciun motiv să respingă adevărul, neprihănirea şi dreptatea. Hristos este vizibil în mijlocul lor, într-o slavă cu totul cerească. Fraţi de-ai lor se află alături de El şi de îngerii lui Dumnezeu. Iar aceştia, se poate constata uşor, nu au absolut niciun fel de intenţii duşmănoase. Cetatea Sfântă nu are mitraliere montate la ferestre, nici lansatoare de rachete pe turnuri, şi nici lasere mascate prin pereţi. Este chiar cerul coborât pe pământ – armonia şi pacea atât de dorite de inima omenească de-a lungul timpului. Porţile cetăţii sfinte sunt larg deschise – o invitaţie clară la dialog.

De ce aleg ei din nou varianta distrugerii, războiului şi morţii? De ce nici măcar un singur suflet nu se apropie, cel puţin pe furiş, de magnifica arcă? Ne-am fi aşteptat ca măcar un fost adventist, dintre cei care au citit Marea Luptă, să arunce prin porţile deschise un bileţel, o scrisorică acolo, prin care să-şi exprime regretul şi să ceară puţin ajutor.

Dar nu se întâmplă. Stelele multe, pe care le-am admirat pe firmamentul academiei adventiste “pentru strălucirea lor,” vor fi atunci ocupate cu munca de partid, ajutând gloatele urât mirositoare să înţeleagă că singura lor şansă este să se pregătească de luptă şi să se înroleze în miliţiile populare. Speră ei să refacă civilizaţia umană sub conducerea lui Satana? Ah, câtă nebunie… Dar dacă ei cu aşa ceva s-au ocupat toată viaţa lor, ce să ne aşteptăm acum?

În acest moment este expusă în toată forţa ei declaraţia lui Dumnezeu că păcatul ucide. Oricine poate privi efectele devastatoare ale păcatului asupra minţii omeneşti. Alegând fărădelegea, oamenii vor recurge la nimicire şi război oricâte ocazii li se vor oferi şi oricâtă libertate ar avea. Generaţii întregi au negat că ele ar putea ucide pe Fiul lui Dumnezeu, deşi câteva au avut ocazia, şi au făcut-o. (Mă refer la Sinedriu şi la sesiunea din 1888). Acum se dovedeşte fără nicio umbră de îndoială că despărţirea de izvorul vieţii transformă pe oricine – înger sau om – într-un criminal. Despărţit de Dumnezeu, cel mai puternic înger, şi cel mai prăpădit pământean, se transformă într-un ucigaş. Acest lucru nu a putut fi înţeles de îngeri la începutul marii controverse. Acum este ocazia să înţeleagă toţi acest lucru.

Există însă ceva şi mai important de demonstrat, şi anume cum reacţionează Dumnezeu atunci când oamenii doresc să-L omoare. Pe parcursul timpului, cei mai mulţi au crezut că El răspunde cu violenţă, şi că nu lasă nepedepsiţi pe turbaţii care vor să le facă rău, Lui sau urmaşilor Lui. Ani de zile a crezut Biserica Creştină că Dumnezeu a trimis pe romani să distrugă Ierusalimul, din cauza respingerii Fiului Său. Ani de zile a crezut lumea că Dumnezeu a adus potopul spre a pedepsi nelegiuirile acelei generaţii. Ani de zile a crezut omenirea că Dumnezeu a turnat foc din cer peste Sodoma şi Gomora, ca răspuns la destrăbălarea umană.

Acela este timpul ideal să se clarifice aceste neînţelegeri. Se află în viaţă toată suflarea omenirii, sfinţi sau păcătoşi, toată suflarea îngerească, sfinţi sau păcătoşi, plus lumile necăzute care mult timp nu au ştiut ce să creadă, deşi au rămas loiale lui Dumnezeu.

Dumnezeu invită acum pe toată lumea să privească în direct procedura Sa cu păcatul şi păcătoşii.

În timp ce sfinţii stau împreună cu Împăratul Păcii în cetatea sfântă, iar porţile acesteia sunt încă larg deschise, omenirea coalizată de vraja lui Satana a terminat pregătirile de război. Rachetele cu rază medie şi lungă de acţiune sunt armate şi gata de lansare în diferite puncte strategice de pe glob. În plus, fiecare divizie a fost înzestrată cu armament nuclear tactic, în situaţia în care războiul se va întinde în noi teritorii iar invadatorii vor primi întăriri neprevăzute. De la comandamentul central se dă ordinul de luptă. Totul este pregătit şi nu există cale de întoarcere.

Abia în acest moment porţile cetăţii sfinte se închid. Deodată firmamentul se animă, devenind un ecran uriaş. Degetele înţepenesc pe butoanele declanşatoarelor. Deasupra navei extraterestre a apărut un tron înalt, strălucitor, iar pe el stă o Persoană glorioasă, ce pare a fi încoronată chiar sub privirile lor. Zeci de mii de îngeri se pleacă înaintea Lui, iar oamenii răscumpăraţi izbucnesc în cântece de laudă. Ceremonia de încoronare se termină subit, iar Mielul lui Dumnezeu deschide cărţile.

Inimile păcătoşilor încremenesc. Sub privirile universului întreg se proiectează filmul planului de mântuire, acum în toate detaliile lui şi fără perdeaua care masca lumea invizibilă. Satana şi îngerii lui sunt îngroziţi. În faţa omenirii se prezintă toate crimele lor, toate operaţiunile sub acoperire, executate spre a-L acuza pe Dumnezeu. Sunt demascate manipulările lor spre a împinge omenirea în războaie, crimele oribile făcute în numele lui Dumnezeu, armele chimice şi bacteriologice fabricate spre a distruge populaţia la scară globală. Sunt deconspirate atacurile teroriste din toate veacurile, şi cine sunt adevăraţii lor autori. Uriașa manipulare este prezentată în cele mai mici detalii, și oricine poate constata că ea depășește cu mult cele mai sălbatice teorii conspiraționiste.

„[Satana] a lucrat în mod premeditat, sistematic, şi cu un succes uimitor, conducând mulţimi uriaşe să primească versiunea lui despre marea controversă, care a durat atâta vreme. Timp de mii de ani, acest şef al conspiraţiei a aşezat minciuna în locul adevărului… Cei care s-au unit cu el văd înfrângerea totală a cauzei lui. Urmaşii lui Hristos şi îngerii credincioşi constată întinderea vastă a intrigilor lui împotriva guvernării lui Dumnezeu. El devine obiectul repulsiei generale” (GC 669).

Simultan este prezentată activitatea neobosită a îngerilor lui Dumnezeu de a repara, vindeca, preveni şi proteja pe locuitorii pământului. Filmul descoperă nenumăratele ocazii în care omenirea a fost salvată de la distrugere totală, şi prezintă în amănunt rolul celor patru îngeri din Apocalips 7 în protejarea pământului în ultimele secole.

Păcătoşii sunt înmărmuriţi, nevenindu-le să creadă că ei au trăit permanent sub o conspiraţie odioasă, criminală, care n-avea niciun fel de respect pentru fiinţa umană, deşi vorbea atât de frumos despre libertate, democraţie şi drepturile omului. Reacţia lor este perfect descrisă de profetul Isaia:

“Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: ‘Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?’” (Isa 14:16-17).

Ei descoperă acum cu groază cine este cel pe care l-au considerat a fi Dumnezeu şi l-au tratat ca atare. De ce nu au ştiut toate aceste lucruri cât erau în viaţă? Unde sunt slujitorii lui Dumnezeu care aveau datoria să vegheze asupra sufletelor lor şi să-i avertizeze despre realitatea crudă în care trăiesc? De ce nu li s-a spus la timp că există un hristos fals?

Constrâns de demonstraţia la care tocmai a asistat, Satana se pleacă înaintea lui Hristos şi recunoaşte că cele prezentate sunt conforme cu realitatea. Recunoaşte, de asemenea, că Dumnezeu a procedat corect, conform cu neprihănirea, şi că lui nu i s-a făcut nicio nedreptate de-a lungul întregii controverse. Toţi recunosc acum justeţea căilor divine. “Universul întreg, atât cei credincioşi cât şi cei răsculaţi, declară cu o singură voce: ‘Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor’” (GC 670).

Exact pentru această declaraţie au fost înviaţi păcătoşii. Ei trebuiau să vadă, să înţeleagă şi să recunoască faptul că Dumnezeu nu este vinovat pentru moartea lor, şi că El a făcut tot ce era cu putinţă spre a-i salva. Nimeni nu va fi lăsat să se scufunde în moartea a doua fără să înţeleagă principiile nimicirii şi care este cauza pentru care ei vor pieri. Fără minciunile lui Satana, Dumnezeu ar fi putut explica de la început care este efectul despărţirii de izvorul vieţii şi rostul acelui mecanism în administraţia cerului. Dar mulţi dintre locuitorii cerului au considerat că varianta diavolului este mai credibilă, ceea ce a dus la un asemenea final.

Împărăția lui Dumnezeu fiind una morală, este absolut inacceptabil ca un cetățean al ei să fie lăsat să se scufunde în moartea a doua fără să înțeleagă ce se petrece, și să-și asume consecințele. Analele guvernării divine nu pot înregistra un caz de moarte, neînsoțit de declarția explicită a individului că nu Dumnezeu este de vină pentru încetarea existenței lui. Un astfel de caz ar rămâne ca o umbră, ca o pată, ca o indirectă acuzație că guvernarea divină nu poate asigura protecția și viața cetățenilor ei. Acesta este motivul pentru care păcătoșii tuturor veacurilor sunt chemați la viață după mileniu, și nicidecum spre a fi pedepsiți și torturați încă o dată. Nicio guvernare omenească, oricât de odioasă a fost ea, nu ar concepe să scoale din mormânt un criminal, care a fost condamnat la moarte și executat, spre a-l mai pedepsi încă o dată.

Ajungem la punctul fierbinte al marii controverse. S-a dovedit fără umbră de îndoială că nu Dumnezeu se află la originea devastărilor planetare, ci diavolul. Acum însă, după ce lucrurile s-au clarificat, cum va reacţiona Dumnezeu? Pământul este plin de miliarde de păcătoşi irecuperabili. Ce se poate face cu ei?

În acest moment final, mulţi oameni cred că Dumnezeu este îndreptăţit să-i omoare pe păcătoşi, că procedura este conformă cu cerinţele legii şi obligatorie pentru curmarea rebeliunii. Fără intervenţia lui Dumnezeu, spun ei, păcătoşii ar continua să trăiască în mizerie, iar distrugerea lor este un act de bunătate şi milă din partea lui Dumnezeu.

Să revenim în mijlocul evenimentelor.

Deşi a recunoscut că el este vinovatul, Satana nu este dispus să cedeze lupta. Are la dispoziţie o armată formidabilă. Ce ar mai avea de pierdut? El cunoaște cel mai bine natura criminală a inimii despărțite de izvorul vieții, și consecințele tragice ale stăruirii în păcat.

“Se aruncă în mijlocul supuşilor lui şi încearcă să-i inspire cu propria lui furie, ridicându-i la luptă. Dar dintre toate milioanele pe care le-a amăgit la răscoală, nu este niciunul care să-i recunoască supremaţia. Puterea lui este sfârşită. Cei nelegiuiţi sunt plini de aceeaşi ură faţă de Dumnezeu, pe care o inspiră Satana; dar ei văd că situaţia este deznădăjduită, că nu pot birui împotriva lui Iehova. Mânia lor se aprinde împotriva Satanei şi acelora care au fost agenţii lui în amăgire şi, cu o furie demonică, se întorc împotriva lor” (GC 671).

Această frază scurtă: “Cu o furie demonică, se întorc împotriva lor” ar putea fi explicaţia pentru tot ceea ce urmează, chiar dacă ea se limitează la atât. Este cheia întregului pasaj. Cred că aici este descrisă cea mai sângeroasă confruntare a tuturor timpurilor.

Miliarde de oameni, înarmaţi până în dinţi cu tehnică militară de ultimă generaţie, se năpustesc unii asupra altora “cu o furie demonică,” fără să le mai pese de consecinţe. Păcatul îşi arată acum adevărata lui faţă, în pofta dementă de ucidere şi setea de răzbunare inutilă. Măcelul nuclear declanşat pe toată suprafaţa pământului este un spectacol cutremurător, pe care nici autorii de ficţiune nu și l-au putut imagina vreodată. Satana, ajuns “obiectul repulsiei generale,” devine ţinta celor mai distrugătoare atacuri, la care răspunde cu aceeaşi violenţă; este hăituit ca o fiară, aşa cum declara Isaia: “Cel ce în urgia lui lovea popoarele cu lovituri fără răgaz, cel ce în mânia lui supunea neamurile, este prigonit fără cruţare” (Isa 14:6).

Pentru un spectator din secolul 19, scena este inexplicabilă, deoarece focul chiar pare venind din cer. Mingi uriaşe de foc lovesc pământul pe toată suprafaţa lui cu o forţă nemaivăzută. Cei aflaţi în epicentrul exploziilor pier instantaneu, pe când alţii trăiesc zile multe, suferind cumplit din cauza efectelor radioactivităţii.

„Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele care vor lupta împotriva Ierusalimului: Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor, şi le va putrezi limba în gură” (Zah 14:12).

În nebunia colectivă nu se mai ţine seama de niciun principiu militar, fiecare ucide acum din instinct şi fără noimă. Mai bine ascunşi şi protejaţi decât alţii, Satana şi “agenţii lui” sunt încă la adăpost de cataclismul atomic ce a aprins pământul. Planeta este prinsă de nebunia uciderii cu orice preţ.

Acest efect odios al păcatului asupra minţii omeneşti neprotejate de harul lui Hristos este descris foarte corect în Scriptură, şi el ne ajută să înţelegem ce se întâmplă în marea conflagraţie.

Moabiţii, amoniţii şi nişte moaniţi din muntele Seir au făcut o alianţă şi au decis să alunge pe Israel din ţara lui. Era “o mare mulţime,” iar Iosafat şi-a dat seama că nu are nicio şansă. A adunat repede poporul, iar el s-a plecat înaintea Domnului, predând în mâna Sa conducerea ţării şi recunoscând că el este neputincios – un gest rarisim la împăraţii poporului sfânt. Pe când se ruga el, glasul Domnului s-a auzit prin gura unui prooroc din mulţime:

„Ascultaţi, tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim, şi tu, împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: ‘Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu. Mâine pogorâţi-vă împotriva lor. Ei se vor sui pe dealul Ţiţ, şi-i veţi găsi la capătul văii, în faţa pustiei Ieruel. Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!” (2 Cron 20:15-17).

Tot astfel se întâmplă la final. O foarte mare mulţime, toţi nelegiuiţii veacurilor, îngeri sau oameni, au tăbărât în jurul Noului Ierusalim şi vor să distrugă pe locuitorii lui. Dar Împăratul împăraţilor nu ordonă pregătirea de luptă, ci spune poporului Său: “Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul.” Iar sfinţii exact aşa fac. Se aşează liniştiţi şi urmăresc ce se întâmplă dincolo de zidurile Noului Ierusalim. Neprihănirea şi nelegiuirea stau faţă în faţă.

Ce s-a întâmplat în valea pustiei lui Ieruel, faimoasa vale a lui Iosafat? S-a întâmplat că nimeni nu a ridicat mâna împotriva oştirii cotropitoare. Ascultaţi:

„În clipa când au început cântările şi laudele, Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon şi ai lui Moab şi împotriva celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda. Şi au fost bătuţi. Fiii lui Amon şi ai lui Moab s-au aruncat asupra locuitorilor din muntele Seir ca să-i nimicească cu desăvârşire şi să-i prăpădească. Şi, după ce au isprăvit cu locuitorii din Seir, s-au ajutat unii pe alţii să se nimicească. Când a ajuns Iuda pe înălţimea de unde se zăreşte pustia, s-au uitat înspre mulţime, şi iată că ei erau nişte trupuri moarte întinse pe pământ, şi nimeni nu scăpase” (2 Cron 20:22-24).

Cine i-a ucis? Nimeni altcineva decât ei înşişi: „S-au ajutat unii pe alţii să se nimicească.”

Bun, dar aici se spune că Domnul a pus “o pândă” împotriva lor, nu?

Ce este o pândă, concret? Sau mai bine spus, ce a fost acea “pândă” din valea lui Iosafat? Textul din Cronici nu spune nimic despre aşa ceva, dar, după felul în care s-au desfăşurat evenimentele, nu este greu să aflăm. Deoarece n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, au fost lăsaţi “în voia minţii lor blestemate” (Rom 1:28). Iar mintea omenească, lipsită de harul lui Dumnezeu, se autodistruge. Adică pierde sensul realității.

În cazul bătăliei finale ne este mai uşor să înţelegem în ce a constat “pânda” respectivă, deoarece avem detalii importante.

Înainte ca marea oştire a păcătoşilor să pornească atacul asupra Noului Ierusalim, Domnul Şi-a arătat slava. Adică a făcut o descriere amănunţită a felului în care a procedat El în cursul timpului, o prezentare a caracterului Său, plin de bunătate, de îndurare, de credincioşie, de milă. Slava Sa – caracterul Său – a strălucit sub ochii tuturor în toată splendoarea ei, pătrunzând adânc în inimile păcătoşilor.

Ei văd acum că Dumnezeu a fost tratat mereu ca un miel pe care-l duci la tăiere; n-a deschis gura când a fost atacat, lovit, acuzat pe nedrept, n-a protestat când I S-a furat identitatea, când a fost numit făcător de rele, criminal, nimicitor sau demonizat. El a răspuns cu binecuvântări la toate blestemele lumii. Aceasta este “pânda” pusă de Dumnezeu înaintea atacatorilor, iar ei “au fost prinşi.” Adevărul descoperă eroarea la cel mai fundamental nivel al ei. Mintea lor blestemată nu-şi mai poate controla instinctele criminale, iar setea de răzbunare contra celor care i-au înşelat devine supremă. Se ajută unii pe alţii să se nimicească. Doar aşa se poate explica expresia: „Slava Celui care este dragoste îi va nimici” (DA 764).

De ce nu a descris sora White în detaliu marea conflagraţie, mama tuturor bătăliilor? De ce s-a limitat ea la o singură expresie enigmatică, precum “Mânia lor se aprinde împotriva Satanei şi acelora care au fost agenţii lui în amăgire şi, cu o furie demonică, se întorc împotriva lor,” în loc să intre în amănunte, aşa cum face de obicei la acest subiect?

Motivul este acela că nu putea explica ceea ce vede, iar dacă un înger i-ar fi dictat ce trebuie să spună, contemporanii ei ar fi avut mari rezerve. Ce erau acelea “rachete balistice,” “focoase termonucleare,” “explozii nucleare” sau “portavioane”? Nimeni nu ar fi înţeles nimic, considerând că autoarea bate câmpii. A fost suficient să ne comunice ideea centrală, că ei au realizat un proiect ambiţios de înarmare, pe care l-au dus la bun sfârşit, iar apoi, nereuşind să atace Noul Ierusalim, s-au năpustit unii împotriva altora, ajutându-se să se nimicească unii pe alții.

Acest mod de transmitere a informaţiilor nu este singular, Scriptura folosindu-l permanent. Ioan vede o bătălie între împăraţii pământului şi oştile cerului, iar acestea erau călări pe cai (Apoc 19:14). A fost nevoie să i se prezinte scena pe înţelesul lui, ca să o poată reda coerent; noi n-avem astăzi nicio problemă cu acel limbaj, înţelegând perfect despre ce este vorba.

Aşa ar trebui să fie şi în acest caz. Dacă s-au înarmat (ceea ce nu poate fi pus la îndoială), au făcut-o cu tehnologia ultimei generaţii, iar când au angajat lupta între ei, au folosit acest arsenal. Ar fi naiv să credem că şi-au lăsat focoasele nucleare şi au angajat o luptă la baionetă, sau cu pumnii.

Persoana care observă o explozie nucleară fără să ştie despre ce este vorba nu poate defini fenomenul decât ca fiind foc din cer. Există dovezi în acest sens?

Supravieţuitorii de la Hiroşima şi Nagasaki au descris exploziile nucleare exact în aceşti termeni, “foc din cer,” iar titluri din ziarele vremii sunau aşa: “Nagasaki a căzut victimă focului din cer,” deoarece bombele au fost detonate în atmosferă, deasupra localităţilor respective.

Armele nucleare pot fi detonate în medii diferite, în funcţie de scopul care se urmăreşte. Unele sunt detonate în atmosferă, la altitudini mai mari sau mai mici. Altele sunt detonate la sol, sau în subteran, pentru a distruge buncăre şi alte instalaţii ascunse adânc sub suprafaţa terestră.

 

 

O explozie nucleară de o megatonă produce o minge de foc al cărei diametru atinge, la strălucire maximă, aproape doi kilometri, după care continuă să se extindă. Imaginaţi-vă cum trebuie să arate atmosfera terestră plină de sute de astfel de mingi de foc, şi efectul lor devastator asupra populaţiei.

Iată o descriere a exploziei nucleare de la Hiroșima, și vă rog să notați din nou expresia „minge de foc,” pe care autorii o folosesc spre a descrie ceea ce s-a observat în acel moment:

„În prima milionime de secundă după 8:16, o suliță de lumină roșie-purpurie s-a întins pe o lățime de sute de picioare, transformându-se apoi într-o strălucitoare minge de foc. Temperatura din centrul ei era de 50 de milioane de grade. În epicentru, la clinica Shima, care se aflase chiar sub detonație, temperatura atinsese câteva mii de grade... Cei dinăuntru s-au evaporat” („Enola Gay” de Gordon Thomas și Maz Morgan Witts, ediția 1983, traducere Dumitru Constantin, pagina 281).

Savanţii atomişti declară că la ora actuală în silozurile marilor puteri există arme nucleare capabile să distrugă complet planeta de câteva ori la rând. Nici Ioan şi nici sora White nu puteau spune, la vremea când au scris, despre ce este vorba aici. S-au mulţumit să descrie ceea ce au văzut, iar ceea ce au văzut era foarte corect definit ca fiind „foc din cer.”

Descrierea sorei White este la fel de concisă ca şi aceea despre declanşarea ostilităţilor dintre cei răi: “A căzut foc de la Dumnezeu din cer” (EW 294), iar în Marea Luptă spune “Flăcări cad de la Dumnezeu din cer” (GC 672). Ea nu intră în amănunte nici aici, mulţumindu-se să relateze evenimentul. Ea spune că tot pământul este cuprins de un mare incendiu, şi curând marea, pământul şi atmosfera se transformă într-o masă topită. În ambele locuri ea ţine să precizeze că focul care a nimicit pe păcătoşi curăţă acum şi pământul, ideea fiind că nu este nevoie de o intervenţie specială pentru curăţirea planetei: „Apoi am privit, şi am văzut că focul care a nimicit pe cei răi arde gunoaiele şi curăţă pământul” (EW 285).

Faptul că Satana şi agenţii lui sunt nimiciţi chiar de mâna oamenilor întorşi acum împotriva lor este în de acord şi cu profeţia din Ezechiel: „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu, iată că voi aduce împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare, şi-ţi vor pângări frumuseţea. Te vor arunca în groapă, şi vei muri ca cei ce cad străpunşi de lovituri, în mijlocul mărilor” (Eze 28:6-8). Aceasta este o dovadă că nu Dumnezeu îl omoară, ci oamenii înfuriaţi că au fost păcăliţi de el.

Urmăriţi şi ideea din Isaia: “Toţi împăraţii neamurilor, da, toţi, se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui. Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău, ca o ramură dispreţuită, ca o pradă luată de la nişte oameni ucişi cu lovituri de sabie, şi aruncată pe pietrele unei gropi, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu eşti unit cu ei în mormânt, căci ţi-ai nimicit ţara şi ţi-ai prăpădit poporul. Nu se va mai vorbi niciodată de neamul celor răi” (Isa 14:18-20).

Acest pasaj descrie fără îndoială evenimentul pe care îl analizăm noi aici. Dacă ar fi luptat cel puţin pentru binele planetei lui, poate îşi merita un loc în cimitirul eroilor. Dar el şi-a nimicit propria ţară, şi şi-a prăpădit propriul popor. El nici în moarte nu este unit cu aliaţii lui, deoarece pieirea i se trage dintr-un conflict cu propriul lui popor, neamul omenesc amăgit. Marele conducător, marele arhitect, salvatorul planetei, sfârşeşte ca un hoit călcat în picioare, nimicit chiar de oamenii lui.  Dacă Dumnezeu ar fi Cel care îl nimiceşte pe Satana, acest pasaj din Isaia îşi pierde sensul.

Nu. În această luptă cei sfinţi nu au nicio parte. Ei privesc îngroziţi cum semenii lor, fraţii lor, se măcelăresc în afara zidurilor Noului Ierusalim. În urechile lor răsună obsedant ecoul minciunii lui Satana: “Hotărât că nu veţi muri!”

Pentru cei din ultima generaţie, un alt ecou vibrează insistent: „Păcătosul aduce el însuşi pedeapsa asupra lui. Propriile lui acţiuni declanşează o suită de circumstanţe care produc un rezultat sigur. Fiecare călcare a Legii se întoarce împotriva păcătosului, lucrează în el o schimbare a caracterului şi-l determină să păcătuiască din nou cu mai multă uşurinţă. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart de Dumnezeu, se desprind de sursa binecuvântării, şi rezultatul sigur este ruina şi moartea” (The 1888 EGW Mat., 1574).

Acum se face dovada finală a acestui adevăr prea puţin apreciat astăzi. A fost nevoie doar ca Dumnezeu să permită timp dezvoltării păcatului, ca să se vadă cum „o suită de circumstanţe” duc la rezultatul sigur al distrugerii finale.

De la început până la sfârşit nu a fost nevoie de nicio intervenţie din partea lui Dumnezeu ca păcătosul să aducă el însuşi pedeapsa asupra lui. Acum oricine poate observa cum păcătoşii se pedepsesc singuri, fără intervenţia lui Dumnezeu. Se ajută unii pe alţii să se nimicească, fără niciun ajutor din afară. Se vor „evapora,” ca și sărmanii din clinica Shima, și nu va mai rămânea din ei nici rădăcină, nici ramură. „Te vor căuta, şi nu te vor mai găsi niciodată, zice Domnul Dumnezeu” (Eze 26:21).

Forţa teribilă a sute de explozii nucleare declanşate aproape simultan produce falii adânci în scoarţă, de unde izbucnesc jeturi puternice de lavă. Atmosfera şi oceanul planetar sunt antrenate în lanţul atomic al fisiunii nucleare, ceea ce transformă planeta într-un lac de foc:

“Pământul s-a crăpat. Armele ascunse în adâncul lui ies afară. Flăcări mistuitoare izbucnesc din fiecare prăpastie deschisă. Chiar şi stâncile ard. A venit ziua care va arde ca un cuptor. Elementele se topesc de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, arde (Mal 4:1; 2 Petru 3:10). Suprafaţa pământului pare o masă topită – un lac de foc uriaş” (GC 672).

Nu există nicio referire la plecarea de pe pământ a Cetăţii Sfinte înainte de acest moment, ceea ce ne face să credem că ea a rămas la locul ei, ca arca lui Noe, plutind pe lacul de foc uriaş, neafectată de forţa distrugerii care a prăpădit planeta. Locuitorii Noului Ierusalim nu mai sunt “din această zidire,” şi nu mai sunt afectaţi de elementele distrugătoare dezlănţuite. Ei stau la adăpostul Celui Prea Înalt, în mijlocul focului nimicitor, la fel ca şi tinerii din cuptorul de foc de pe câmpia Dura.

Aceasta este ultima scenă a marii controverse; urmează lucrarea de creaţie, în care Dumnezeu construieşte “un cer nou şi un pământ nou” (Apoc 21:1), în care va domni neprihănirea.

Acum urmează întrebările importante, cărora va trebui să le dăm răspuns fiecare:

- Este o astfel de desfăşurare a evenimentelor conformă cu caracterul lui Dumnezeu?

- Este astfel menţinută onoarea lui Dumnezeu? (Unii sugerează că Dumnezeu trebuie să Se răzbune pe vrăjmaşii Săi, iar dacă aceştia se nimicesc singuri, El a pierdut ocazia, iar onoarea Lui este afectată. Pentru o astfel de poziţie însă nu există niciun fel de susţinere în Spiritul Profetic. Acolo se spune că onoarea lui Dumnezeu stă în desăvârşirea de caracter a poporului Său, nicidecum în nimicirea păcătoşilor).

- Se realizează, în acest fel, încheierea corectă a marii controverse? Se răspunde corect confuziei de la începutul luptei referitoare la desprinderea de izvorul vieţii, moartea a doua, şi cauzele ei?

- Este o astfel de desfăşurare a evenimentelor conformă cu exemplul lui Hristos ca Miel al lui Dumnezeu, ca un Serv al Servilor, în timp ce pentru oştile mântuiţilor El este Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor? Cere o astfel de imagine a lui Hristos ca focul nimicitor să fie declanşat de mâna Lui?