Timp de douăzeci de ani, copiii lui Israel au fost supuşi regelui Canaanului, Iabin, şi lui Sisera, comandantul oştilor lui. Anii se scurgeau, şi Israel refuza să recunoască faptul că suferinţele şi calamităţile care s-au abătut asupra lui sunt rezultatul neascultării de Domnul. Ei socoteau că sunt lucruri obişnuite, naturale. Dar cu fiecare casă incendiată după un nou raid, cu fiecare copil răpit, cu fiecare viol şi jaf, unii, mai receptivi influenţei Duhului Sfânt, au început să vadă adevărata cauză a dezastrului. Dar situaţia aceasta a continuat până când tot mai mulţi dintre ei şi-au recunoscut vina şi au strigat către Domnul cu pocăinţă sinceră.

Ajunşi la capătul puterilor, ei s-au întors cu toată inima către Domnul. El le-a ascultat rugăciunea, dar nu a răspuns aşa cum se aşteptau ei. Poporul avea nevoie de un general, dar Domnul le-a trimis o femeie, pe Debora, pe care a ales-o judecător în Israel. 

Debora face o descriere foarte interesantă a “stării naţiunii” în acel moment, descriere cu serioase implicaţii spirituale pentru noi. Ea spune că “drumurile erau pustiite” şi “locuitorii apucau pe căi strâmbe.” “Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere.” “Israel îşi alesese noi dumnezei; atunci războiul era la porţi. Dar nu vedeai nici scut, nici suliţă, la patruzeci de mii în Israel” (Judecători 5).

Parcă ar fi o descriere a situaţiei noastre. Ca şi atunci, în joc nu este doar starea nenorocită a poporului, ci un conflict mai profund şi mult mai serios, între căpeteniile întunericului acestui veac, care ţin sub apăsare poporul lui Dumnezeu, şi Domnul oştirilor, Sfântul lui Israel, Judecătorul lui Israel care este “lovit cu nuiaua peste obraz” (Mica 5,1). Acest lucru se vede în capitolul 25, versetul 23:

Blestemaţi pe Meroza, a zis îngerul Domnului, blestemaţi, blestemaţi pe locuitorii lui; căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre oamenii viteji.

Dacă reuşim să vedem desfăşurarea mai largă a conflictului, vom avea o imagine mult mai clară a poziţiei şi rolului nostru în confruntarea finală. Războiul pe care l-a declanşat Lucifer împotriva guvernării lui Dumnezeu a ajuns în ultima fază. După ce a pus mâna pe “locuinţele lui Dumnezeu” prin “mărimea negoţului tău”(Ezechiel 28,16), tot ce are de făcut fostul heruvim ocrotitor este să se baricadeze în “ţinutul” lui din “inima mărilor.” Atâta timp cât poate ţine în stăpânire aceste “locuinţe,” provocarea lui, că sângele lui Hristos nu schimbă viaţa oamenilor, rămâne în picioare. În acest sens “Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua peste obraz.”

Situaţia este destul de complicată: pe de o parte, Dumnezeu nu poate interveni cu forţa, căci voinţa trebuie respectată; pe de altă parte, oamenii nu ştiu cine se ascunde în ei, cine le controlează voinţa, şi astfel nu au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. 

O situaţie identică este descrisă în capitolul opt din Ioan, în dialogul dintre Isus şi iudeii care “crezuseră în El” (Ioan 8,31):

- Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.

- Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: “Veţi fi slobozi?”

- Adevărat, adevărat vă spun că oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului...Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi...Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu, şi voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl vostru.

- Tatăl nostru este Avraam.

- Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam...Voi faceţi faptele tatălui vostru.

- Noi nu suntem copii născuţi din curvie; avem un singur tată: pe Dumnezeu. 

- Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu. N-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis...Voi aveţi de tată pe diavolul, şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Oridecâte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii...voi de aceea nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu. 

- Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?

Aceasta a fost concluzia lor. Isus încerca să le explice situaţia disperată în care se aflau, şi nevoia de eliberare de sub această cruntă robie, iar ei spuneau că este demonizat.

Expresia “n-am fost niciodată robii nimănui” este o dovadă clară că ei nu înţelegeau realitatea lumii în care trăiau. Nu ştiau nimic despre împărăţia lui Dumnezeu, şi cu atât mai puţin despre împărăţia lui Satana. Ei se considerau total de partea lui Dumnezeu, deşi în realitate erau total de partea vrăjmaşului. Erau foarte convinşi că tatăl lor este Avraam şi Dumnezeu. 

Înainte de această discuţie, Ioan spune că interlocutorii lui Isus erau iudeii care crezuseră: Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El. Şi a zis iudeilor care crezuseră în El...(8,30.31). Ne-am aştepta ca Isus să profite de această situaţie favorabilă, să-i atragă, să-i încurajeze cu vorbe amabile şi simpatie, să le întărească slaba credinţă care se năştea în ei. În loc de aşa ceva, El le spune că sunt robii diavolului. De ce oare?

Iudeii studiau Scripturile de ani de zile în fiecare sabat, dar interpretau afirmaţiile ei spre a se potrivi cu imaginea lor despre Mesia. Deşi Isaia spunea clar că Mesia va aduce eliberare “prinşilor de război,” ei vedeau aici un aspect pur material al implicării lui Mesia în luptele naţiunii cu vecinii ei, neamurile, romanii. De aceea au reacţionat atât de violent la solia pe care le-o aducea Isus. Ei aveau nevoie să înţeleagă realitatea luptei şi teritoriul desfăşurării ei. La acest aspect, Isus a fost foarte clar. Dar ei nu aveau urechi pentru aşa ceva.

Această situaţie persistă şi astăzi. Dacă dialogul de mai sus s-ar repeta în zilele noastre, nu cred că s-ar desfăşura altfel. Am fi la fel de şocaţi să ni se spună că suntem robii diavolului. Nenorocirea nu este că suntem robii lui, căci misiunea lui Isus este eliberarea “prinşilor de război.” “Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus Îşi anunţa misiunea de a curăţi inima de întinarea păcatului” (DA 161). Nenorocirea constă în faptul că refuzăm să credem că suntem “chiar aşa,” şi astfel respingem “calea” pe care poate interveni Dumnezeu. 

Durerea din glasul Domnului persistă până astăzi: O, de M-ar asculta poporul Meu, de ar merge Israel pe căile Mele, într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lui (Psalmii 81,13.14). 

Dar atunci când Israel nu-şi cunoaşte vrăjmaşii şi nu ştie unde se ascund, Domnul nu-i poate înfrunta. Mă întreb dacă nu facem şi noi astăzi aceeaşi greşeală, identificând vrăjmaşii cu comunismul, cu catolicismul şi decretul duminical, cu protestantismul apostaziat, cu New Age, cu materialismul şocant care ne invadează, cu Noua Ordine Mondială. Nu vreau să neg importanţa acestor instituţii, dar ele nu sunt decât o foarte şireată amăgire, ca rămăşiţa să privească adevăraţii vrăjmaşi cât mai departe de realitate. 

De asemenea, în joc nu este scumpa noastră piele, aşa cum ne place să credem şi aşa cum se observă din tot ce facem. În joc se află credibilitatea, caracterul lui Dumnezeu, împroşcat cu noroi de Satana şi împărăţia lui. Este un conflict în care avem un cuvânt de spus, aş zice un cuvânt hotărâtor. Ne-am copilărit prea mult timp vorbind doar despre mântuirea noastră, uitând de caracterul Lui, de acuzaţiile care I se aduc şi de batjocura pe care o suportă de ani de zile.

Laodicea nu înţelege că în conflictul care se desfăşoară, ea trebuie să fie martor. Şi chiar dacă ar înţelege, nu poate să fie martor atâta timp cât “nu ştie” ce fel de goliciune o afectează. Nu cunoaşte teritoriul unde se desfăşoară lupta, şi nu ştie nici rolul Domnului Isus în acest conflict. Dovadă că Isus este încă afară şi bate la uşă. 

Deşi “a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu,” martorii Săi sunt complet relaxaţi şi neimplicaţi, continuându-şi serbările şi inaugurările, cântecele şi jertfele, lăţindu-şi filacteriile şi trâmbiţându-şi realizările. Blestemaţi pe Meroza, a zis îngerul Domnului, blestemaţi, blestemaţi pe locuitorii lui; căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre oamenii viteji. Iată câteva gânduri preţioase în legătură cu situaţia în care este pus Dumnezeu, şi pe care o suportă încă din dragoste pentru noi:

Ideea că Dumnezeu este în proces, nu este atât de ciudată pe cât pare. Nu este un secret că vasta majoritate a celor ce “locuiesc pe pământ” sunt mâniaţi pe El, deoarece au o minte firească, care este “vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.” Ei Îl acuză pentru necazurile lor şi în special pentru cumplita nedreptate care îmbolnăveşte lumea noastră. Chiar limbajul nostru juridic descrie cutremurele ucigătoare, taifunurile, inundaţiile, alunecările de teren şi alte dezastre ca fiind “acte ale lui Dumnezeu.” Dacă Dumnezeu este atât de puternic, de ce nu împiedică cutremurele de 7,4 pe scara Richter?

Ideea unui Dumnezeu pe banca acuzării este ceva ce numai Biblia poate accepta. Coranul islamic nu are aşa ceva; Alahul musulman cere închinătorilor să se prostearnă în faţa capriciilor lui în supunere oarbă, călcând în picioare simţămintele omeneşti. Unii creştini pot gândi aşa şi despre Dumnezeu, fiind mai aproape de islam, decât de revelaţia Bibliei.

Acum, la sfârşitul timpului, apare anunţul surprinzător al primului înger că Iov şi milioane de oameni vor avea ocazia să-L confrunte pe Dumnezeu în instanţă. El trebuie să facă faţă acuzaţiilor adunate de secole. Dacă procesul Său nu poate atrage atenţia miliardelor pământului, care se ocupă de lucruri pământeşti, atunci ce altceva ar reuşi?

Poporul lui Dumnezeu ar putea merge orbeşte înainte, neinteresat de apariţia lui în proces, impasibil. Dar ei vor trebui să participe la procesul lui Dumnezeu. Ei vor începe să înţeleagă că sunt martori ai caracterului Său în cel mai mare proces din istorie. Astfel, o cu totul nouă motivaţie va înlocui supremul lor intres de până acum pentru propia mântuire (cauza încropelii). 

Această schimbare tectonică în atitudinea omenească pare imposibilă acum. Dar lumea se miră şi astăzi de rapiditatea cu care s-a schimbat Europa de est la sfârşitul anului 1989. Ideile greşite pot deveni peste noapte la fel de învechite ca şi conducerea comunistă în Germania de est. Înţelegerea realităţii procesului lui Dumnezeu poate schimba lucrurile. Ea poate deschide izvorul consacrării umane ca niciodată mai înainte.

Înainte de a avea loc a doua venire a lui Hristos, vor trebui rezolvate acuzaţiile serioase aduse împotriva Sa. El trebuie cumva să facă universul aseptic la păcat: “Nenorocirea nu va veni de două ori”(Naum 1,9). Dar dacă acestor acuzaţii nu li se răspunde corect, spre satisfacţia tuturor, este posibil ca păcatul să izbucnească din nou.

Când a început războiul în cer, iar Satan şi îngerii lui au fost aruncaţi jos, cei rămaşi credincioşi nu au înţeles deplin problema până când nu au văzut uciderea Fiului lui Dumnezeu. Ea ar fi trebuit să încheie definitiv procesul cu un verdict în favoarea lui Dumnezeu. În principiu, Satana a pierdut la cruce, şi acesta este motiv de bucurie. Dar Apocalipsul afirmă că mai este o desfăşurare a procesului. “Vai de voi, pământ şi mare, căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apocalips 12,10). 

“Puţină vreme” pentru ce? Spre a-şi prezenta cazul în şedinţa finală a procesului. El nutreşte o ultimă speranţă secretă că ar putea câştiga, iar milioane de oameni speră că aşa va fi. Cu toate că Hristos l-a învins la cruce, mai rămâne o bătălie în care poporul lui Dumnezeu apare pe scenă în prim plan: “Fraţii noştri...l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor” (Apocalips 12,10.11). Ei sunt acum martorul decisiv în proces.

Satana şi milioane de oameni insistă că pretinsul popor al lui Dumnezeu nu este cu nimic mai bun decât cei care nu pretind a crede solia îngerului al treilea. El spune că ei sunt încropiţi, sunt deseori lumeşti şi egoişti; rata divorţului este aproape la fel de ridicată ca a lumii; ei nu demonstrează vreo motivaţie semnificativă pentru dragoste, faţă de aderenţii religiilor ce alcătuiesc Babilonul. Satana crede că domină procesul. 

Fiecare dintre noi este, într-un sens special, o prezenţă în marele proces al lui Dumnezeu, contribuind fie la slava, fie la ruşinea Sa. Nimeni nu poate evita reflectoarele şi camerele video ale universului. Problema serioasă pe care o are Dumnezeu este că încropeala continuă a Laodiceii, la două mii de ani după cruce, spune lumii şi universului că ceva este greşit. Legal şi teoretic, planul Său de mântuire este OK; dar în practică, planul nu merge. Păcatul nu a fost învins...

De fapt, Isus spune că situaţia celei de-a şaptea biserici este atât de serioasă, încât simte că este gata să o lepede. Dacă am putea vedea faţa Sa aşa cum este, nu am observa zâmbetul îngheţat de aprobare pe care ni-l imaginăm cu mândrie; am vedea o faţă divină reflectând o durere acută. Cum am putea să-I aducem alinare?

Răspunsul nu este un mai rigid program de fapte. Nici un terorism spiritual bazat pe teamă - ori vă îndreptaţi, ori vă aşteaptă plăgile. Auzim aşa ceva de decenii. Nu mai ajută nici anestezierea nervului nostru spiritual, blocând dureroasa convingere a Duhul Sfânt că ceva este teribil de greşit. Ieremia mustră pe păstorii falşi, care spun poporului: “Pace, pace, şi nu este pace” (Ieremia 6,14).

Biblia spune că răspunsul este o solie specială a harului abundent, o solie care are implantată în ea puterea de a elibera de egoism, spirit lumesc şi păcat. Înţeleasă corect, solia celor trei îngeri despre ceasul judecăţii lui Dumnezeu, conţine putere, căci ea trebuie să producă un popor care ţine în realitate, nu presupus, poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Ei sunt “fără vină” în faţa tronului lui Dumnezeu. 

Oferind o motivaţie bazată pe interesele lui Dumnezeu, solia îngerului al treilea produce ceva ce nu a mai fost realizat niciodată de o generaţie de sfinţi. Urmează să aibă loc o şi mai clară înţelegere a soliei, atunci când “un alt înger,” al patrulea, se coboară din cer cu mare putere, astfel că pământul va fi luminat de slava lui Dumnezeu. 

Doar atunci se va putea auzi un alt “glas din cer” vorbind cu autoritate şi convingere milioanelor de suflete cinstite din Babilon: “Ieşiţi afară, poporul Meu.” Ei vor răspunde în număr mult mai mare decât înţelegem noi astăzi. O dată ce procesul este încheiat şi Dumnezeu este justificat, însărcinarea evangheliei va fi repede încheiată (Robert J.Wieland, Adventism Triumphant).

În versetele din Judecători, Domnul ne avertizează că neutralitatea în acest război spiritual este o crimă capitală. Ne aflăm astăzi tocmai într-o astfel de criză. Ceasul judecăţii lui Dumnezeu a sosit, trebuie să înceapă ştergerea păcatelor celor vii, unde este necesară o altfel de părtăşie cu Izbăvitorul nostru, iar biserica nu ştie nimic despre aşa ceva, bucuroasă că are tot adevărul, stând liniştită la “vechile hotare,” fardând săptămânal evlavia fără putere. Expresia “echilibru,” sau “echilibrat,” este la mare cinste în mijlocul nostru, făcând dovada că încropeala (nici rece, nici în clocot-Laodicea; nici pentru, nici contra-Meroza) este o poziţie lăudabilă şi de dorit. Cei care sunt “echilibraţi” şi nu merg la “extreme,” au toate şansele de promovare. Ei sunt de partea tuturor şi nu supără pe nimeni. Ei nu provoacă tulburare în norod.

S-ar putea ca trecerea de partea Domnului în această criză să fie numită extremism, dar Martorul Credincios ne cheamă tocmai la aşa ceva: să ne hotărâm odată de partea cui suntem. În această vreme de primejdie, Satana se bucură să rămânem cât mai “echilibraţi,” adică la fel ca Meroza. Acuzaţiile de extremism şi fanatism au fost sperietoarea care ne-a ţinut cuminţi şi “echilibraţi” în braţele “împăratului Tirului” mai bine de o sută de ani, iar lumina care va lumina pământul cu slava lui Dumnezeu a fost numită până acum “lumină falsă.” 

Întrebarea la care trebuie să răspundem urgent este aceasta:

Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal (1 Regi 18,21).