De-a lungul secolelor au existat totdeauna în poporul lui Dumnezeu serioase înţelegeri greşite. Ultima şi cea mai remarcabilă a fost cea a părinţilor noştri spirituali. Biserica lor, Filadelfia, nu a înţeles că înainte ca sfârşitul să poată veni, urmează să apară pe scenă o altă biserică. Pentru noi, astăzi, acest lucru este foarte clar. Dar există realităţi ale istoriei noastre care, după un secol şi jumătate, nu par aşa de clare.

Nimeni nu poate pune la îndoială că lumea ştiinţei înaintează cu o viteză uluitoare. Disciplinele academice şi stiinţa în general, devin din ce în ce mai specializate pe măsură ce fiecare câmp de activitate vine cu noi detalii, care deschid noi orizonturi de explorat. Nu este normal să ne întrebăm dacă biserica a realizat o înaintare asemănătoare în discernământul spiritual? Ştim noi astăzi mai mult decât pionierii noştri care, prin rugăciune şi studiu sârguincios, au descoperit adevărurile care ne-au făcut un popor? După un secol şi jumătate este timpul să înţelegem că avem de oferit lumii mai mult decât un proiect sentimental de distribuit apartamente de aur în Noul Ierusalim. În cumpănă se află principii veşnice pe care noi suntem chemaţi să le clarificăm.

Creştinismul şi-a însuşit de-a lungul secolelor anumite învăţături pe care le-a numit fundamentale. Dacă acceptăm glasul Scripturii, trebuie să recunoaştem faptul că la vremea sfîrşitului aceste învăţături vor fi atât de corupte, încât "locuitorii pământului s-au îmbătat" cu aceste idei false (Apocalips 17,2). Oricare ar fi lista cu "fundamentalele" lumii creştine, un lucru este clar: Lumea creştină nu are nici un amestec în adevărul sanctuarului şi judecăţii. El rămâne un element particular adventist de ziua a şaptea. Din nefericire, până acum noi nu am văzut şi nici nu am apreciat deplin valoarea lui, şi de aici sărăcia noastră, emblema Laodiceei.

Acest adevăr, care face deosebită biserica noastră, era inima şi sufletul vieţii ebraice, care a dus la prima venire a lui Mesia. Importanţa lui de atunci rămâne valabilă astăzi. Am fost sfătuiţi că:

"În serviciul tipic, doar cei care se apropiau de Dumnezeu cu mărturisire şi pocăinţă, şi ale căror păcate, prin sângele jertfei pentru păcat, fuseseră transferate asupra sanctuarului, puteau lua parte la serviciul zilei ispăşirii. Tot aşa, în marea zi a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, singurele cazuri luate în discuţie sunt ale copiilor poporului lui Dumnezeu."1

Această explicaţie ar trebui să ne facă să ne vedem poziţia. Biserica rămăşiţei are de jucat un rol special, ca şi Israelul din vechime. Lucrarea de curăţire a sanctuarului şi solia pe care o avem pentru lume este exprimată în următoarea afirmaţie:

"În timp ce judecata de cercetare continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, în poporul lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a păcatului. Această lucrare este prezentată mai bine în soliile din Apocalips 14. Când va fi încheiată această lucrare, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru apariţia lui Hristos."2

Ca popor, nu se poate să nu vedem legătura dintre noi şi solia din Apocalips 14. Aceasta înseamnă că există pentru noi "o lucrare specială de curăţire şi îndepărtare a păcatului." Primul înger anunţă ceasul judecăţii lui Dumnezeu, solia lui Miller care continuă până astăzi. Al doilea înger cheamă pe cei credincioşi să părăsească bisericile populare, spre a fi gata pentru apariţia Sa. Această lucrare continuă şi astăzi. Aceste două solii au precedat solia îngerului al treilea, care a adus cea mai teribilă solie proclamată vreodată neamului omenesc. El spune: "Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu" (Apocalips 14,9.10).

Păcatul care aduce mânia lui Dumnezeu trebuie să fie un păcat foarte real. Indiferent ce s-a spus în trecut despre cine ar fi fiara, iar chipul ei fiind protestantismul apostaziat, cu semnul lui, sabatul fals, suntem confruntaţi cu o problemă mult mai serioasă. Dacă aşezăm orice altceva înaintea Dumnezeului adevărat, sau îngăduim ca ceva să umbrească locul Său, ne închinăm de fapt fiarei. Orice lepădare a adevărului înseamnă o lepădare a Autorului adevărului. Închinarea la fiară, în ultima şi cea mai sinistră formă a ei, nu este altceva decât închinarea adusă "eului". Acest "eu" este ceea ce psihologii numesc "ego", ceea ce are implicaţii vaste şi subtile, foarte neînţelese astăzi.

A fost relativ uşor, de-a lungul anilor, să proclamăm soliile primilor doi îngeri. Solia îngerului al treilea devine din ce în ce mai dificilă. Ea are o legătură cu curăţirea sanctuarului. Această legătură specială poate fi văzută în următoarea afirmaţie:

"Cei care au respins prima solie nu au putut beneficia de a doua; nu au beneficiat nici de strigătul de la miezul nopţii, care trebuia să-i pregătească să intre prin credinţă cu Isus în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Şi respingând cele două solii anterioare, şi-au întunecat atât de mult înţelegerea, încât nu au mai văzut lumină în solia îngerului al treilea, care arată calea în Sfânta Sfintelor."3

Solia îngerului al treilea trebuie să fie, deci, o cheie care descuie uşa în Sfânta Sfintelor.

Biserica ocupă un loc unic

Adventiştii nu trebuie să se amnestece în mulţime, devenind o parte a ei. Dacă nu ne păstrăm locul unic de "rămăşiţă," nu este nici un motiv pentru existenţa noastră. Interesul lui Dumnezeu pentru un popor specific este clar în Scriptură. Noi suntem "casa" lui Dumnezeu "dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm"(Evrei 3,1-6). Tot aşa, "casa lui Dumnezeu" este "biserica Dumnezeului cel viu" (1Timotei 3,15). Această "casă" are un Arhitect divin: "Iată, omul al cărui nume este ODRASLA...El va zidi templul Domnului" (Zaharia 6,12.13). Arhitectul este interesat ca "biserica" Sa, "casa" Sa, "templul" Său, să fie clădite pe o temelie cerească fără defect:

"Biserica Sa trebuie să fie un templu construit după asemănare cerească, iar arhitectul îngeresc a adus măsurătoarea de aur din cer ca fiecare piatră să fie dimensionată după măsura divină, şi lustruită ca o emblemă a cerului, reflectând în toate direcţiile razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii."4

Ne putem oare aprecia locul special? "Casa lui Dumnezeu," "biserica lui Dumnezeu," "templul lui Dumnezeu" "cortul" şi "sanctuarul," toate sunt proiecte divine de care se ocupă Marele Constructor. Când se ocupă de una, El se ocupă de toate, căci ele sunt împreună interesul Său primordial - locul locuinţei Sale. Orice activitate din Sfânta Sfintelor este legată cumva de biserica lui Dumnezeu. Biserica aceasta trebuie să proclame solia îngerului al treilea, iar aceasta arată drumul în Sfânta Sfintelor. De aici deducem că între biserică şi curăţirea sanctuarului există o strânsă legătură. William Miller a prins o frântură din acest adevăr cu mult timp în urmă.

Îşi cunoaşte biserica păcatul?

Tot serviciul din sanctuar a apărut din cauză că planul lui Dumnezeu a fost sabotat. Creatorul luase toate măsurile, asigurase totul pentru copiii Săi. Sănătatea şi fericirea lor fizică şi mentală erau rezolvate. Ei erau o parte a familiei cereşti, iar legăturile familiei urmau să se dezvolte şi mai strâns de-a lungul veşniciei. Ei se bucurau de comuniune cu Dumnezeu şi cu îngerii sfinţi. "Atâta timp cât rămâneau loiali legii divine, capacitatea lor de cunoaştere, de bucurie, de dragoste, urma să se dezvolte permanent. Ei urmau să obţină mereu noi comori de cunoştinţă, descoperind noi izvoare de fericire, obţinând concepţii despre nemăsurata dragoste a lui Dumnezeu din ce în ce mai clare."5 Dar planul lui Dumnezeu a fost împiedicat. Sabotorii intraseră în acţiune.

Raportul Scripturii este fără echivoc. Astăzi Adam se desfată vorbind faţă către faţă cu Dumnezeu. A doua zi, după neascultare, fuge din faţa lui Dumnezeu. Era acelaşi Dumnezeu Creator şi acelaşi Adam fizic. Schimbarea avusese loc în mintea lui Adam. Motivul acestei schimbări se află în şmecheria şarpelui în care s-a încrezut Adam. El credea că va ajunge ca Dumnezeu; aici se află adevărata rădăcină a păcatului.

Desigur, este imposibil ca omul să poată fi ca Dumnezeu dacă nu reuşeşte să scape de El, adică să-L omoare. Logica acestei afirmaţii este simplă, căci Hristos spunea despre diavol că a fost ucigaş de la început (Ioan 8,44). Aceasta înseamnă că Satana i-a oferit lui Adam posibilitatea să scape de Dumnezeu, iar omul a acceptat oferta. Este greu de crezut că omul a realizat conştient acest lucru; se pare că a fost o acţiune inconştientă. Dar acest lucru nu schimbă rezultatul final. Tot aşa, fără îndoială că Lucifer nu a înţeles profunzimile păcatului şi rezultatele teribile ale acţiunii lui când a început să pună la îndoială autoritatea lui Dumnezeu.6 Totuşi, acest lucru nu schimbă faptul că în momentul în care a fost de acord cu propunerea mentală, a devenit un ucigaş.7

Aşa cum promisese şarpele, ochii lui Adam şi Eva s-au deschis. Au văzut că aveau nevoie de ceva să se îmbrace, iar Domnul, în îndurarea Sa, chiar în ceasul păcatului lor, le-a venit în ajutor. Le-a oferit haine din piele, ceea ce presupunea moartea unei făpturi. Următorul pas al omului în înţelegerea "binelui şi răului" a fost să ia viaţa unei făpturi cu mâna lui - să ia viaţă pe care numai Dumnezeu putea să o dea. "Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie cumplit de dureroasă."8 Era prima oară când vedea moartea (era şi prima oară când universul vedea moartea). El tremura la gândul că păcatul lui a fost atât de mare încât cerea vărsare de sânge. El a început să fie astfel instruit în legătură cu jertfele şi cu temelia sistemului sanctuarului, care nu a fost cunoscut de urmaşii lui decât multe secole mai târziu. Adevărul teribil că păcatul produce moartea a început să se clarifice.

Dar istoria ne spune că oamenii nu au înţeles acest lucru. În mintea lor nu putea intra faptul că fiecare animal jertfit reprezenta rădăcina primului păcat, dorinţa de a fi ca Dumnezeu. Înţelegerea lor era atât de imatură, încât atunci când a venit, Mielul lui Dumnezeu nici nu a fost recunoscut. Acest lucru dă o semnificaţie profundă rugăciunii lui Hristos atârnând pe cruce: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac"(Luca 23,34). Uimitor, păcatul veacurilor este un păcat necunoscut. Privind serviciul din sanctuar, universul întreg a început să înţeleagă că "tot ce nu vine din credinţă, este păcat" şi că acestă problemă va deveni crucială la sfârşitul timpului, cum spunea Isus: "Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?"(Romani 14,23; Luca 18,8). Transferul de încredere de la Dumnezeu la om a adus păcatul în această lume, şi odată cu el a apărut "timpul" şi ocolul pe care Dumnezeu nu l-a intenţionat niciodată.

Acest ocol va continua atâta timp cât copiii lui Dumnezeu păstrează vrăjmăşie împotriva Sa. Această vrăjmăşie face lumea să se teamă de a doua venire a lui Hristos şi speră ca evenimentul să aibă loc într-un viitor cât mai îndepărtat. Această vrăjmăşie produce păcatul cu voia. Această vrăjmăşie dă fiori reci adventiştilor, gândindu-se când va apare numele lor în faţa judecăţii. Pavel aduce acest lucru în discuţie în Romani 8,6: "Şi umblarea după lucrurile firii pămînteşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Căci firea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună."

Trebuie să înţelegem că "firea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu" şi că nu există nici un motiv pentru fiori reci, deoarece fiind duhovnicesc înseamnă viaţă şi pace. Aceasta înseamnă că "răscumpărarea" nu poate fi completă până când această vrăjmăşie nu este eradicată iar poporul lui Dumnezeu nu este eliberat de ceea ce Crozier numea "dependenţa (de) şi consecinţele păcatului." Caracterul lui Dumnezeu fiind ceea ce este, a fost de acord să dea pe Fiul Său în mâinile oamenilor care doreau locul Său. El era de acord să plătească ultimul preţ pe care îl cereau copiii Săi. El dorea ca ei să înţeleagă că păcatul este dorinţa de a-L ucide pe Dumnezeu.

Biserica urmează încă să înţeleagă acest lucru. Adevăratul "timp de strâmtorare" nu va fi durere fizică, sete, foame şi tot ce au suferit martirii, ci o teribilă trezire a conştiinţei care începe să vadă că păcatul ucide. O astfel de înţelegere nu poate veni decât la sfârşitul timpului, când sanctuarul urmează să fie curăţit.

Dumnezeu vrea ca biserica să-şi cunoască păcatul

Dumnezeu a pregătit serviciul sanctuarului spre a ne ajuta să vedem exact ce doreşte El să facă pentru noi. Fiecare animal junghiat de mâna păcătosului era un Calvar în miniatură. Scopul era descoperirea vrăjmăşiei adînc ascunse, pe care păcătosul o are împotriva lui Dumnezeu. Se dovedea că Dumnezeu nu a reţinut nimic, nici chiar pe Fiul Său, dacă astfel putea să-l facă pe om să vadă revolta atât de bine ascunsă în mintea lui. Serviciul trebuia să fie un catalizator care să înmoaie inima mândră şi încăpăţânată. Nimic în afară de sânge nu putea şterge un păcat inconştient atât de profund ascuns - dorinţa de a ucide pe Dumnezeu.9

Pentru unii care susţin că omul nu a avut niciodată o aşa vrăjmăşie ascunsă împotriva lui Dumnezeu şi că este o exagerare că omul s-ar gândi să-L omoare pe Dumnezeu, nu trebuie decât să privim la cuvintele lui Hristos din Matei 21, 33-44. El relatează aici pilda unui om care a plantat o vie pe care a lăsat-o în grija unor administratori, plecând într-o ţară îndepărtată. Când s-a apropiat vremea culesului, stăpânul a trimis slujitorii să aducă preţul recoltei. Dar aceştia au fost trataţi cu violenţă.

Când şi al doilea grup de servitori a fost tratat la fel, stăpânul a trimis pe fiul său, sperând că va fi respectat. Isus însuşi a fost Fiul trimis să aducă roada viei, dar când le-a spus ascultătorilor că şi fiul va fi tratat la fel şi chiar va fi omorât ca să pună mâna pe "moştenirea Sa", sau în realitate locul Său, ei au căutat şi mai mult "să-L prindă", căci "înţelegeau că vorbea despre ei." Le era greu să accepte implicaţiile păcatului ascuns adânc în inima lor.

În Ioan 8,33 Hristos vorbeşte fraţilor lui iudei. În acest dialog ei insistă că sunt sămânţa lui Avraam; că el este tatăl lor şi că nu sunt robii nimănui - fără să înţeleagă că Isus spunea că a comite păcat însamnă a fi rob păcatului. Isus le spunea că ei caută să-L omoare, dar dacă ar fi copiii lui Avraam, şi ai lui Dumnezeu, aşa cum pretindeau, L-ar iubi şi pe Hristos. El le spunea că ei sunt copii ai diavolului. Ei replicau că Isus este de la diavol. El a răspuns: "Eu nu am diavol; ci Eu cinstesc pe Tatăl Meu;" El spunea că ei nu cunosc pe Tatăl Său. Sfârşitul pasajului confirmă tot ce a spus Isus, căci ei "au luat pietre să arunce în El."

Ce le-a spus Isus lor ar trebui să ne deschidă nouă ochii. Ei nu făceau decât să transpună în acţiune ura îngropată adânc în inimile lor. Ei nu erau conştienţi de această vrăjmăşie. Isus a încercat să le facă cunoscut faptul că erau robi ai păcatului, fii ai diavolului, împreună vrăjmaşi contra Fiului şi reprezentantului lui Dumnezeu. Eşecul lor de a înţelege a fost scris pentru "avertizarea" noastră.

 

1. Ellen White, The Great Controversy, pag.480.

2. Idem, pag.425.

3. Ellen White, Early Writings, pag.260,261.

4. Ellen White, General Conference Bulletin, 1893,pag. 408.

5. Ellen White, Patriarch and Prophets, pag.51.

6. Idem, pag.35.

7. Este interesant de notat că în acest punct veşnicia s-a rupt. A apărut un "început" care implică automat un "sfârşit" astfel "timpul" şi rezultatul lui, "moartea," au devenit fapt, atunci când Lucifer a hotărât să se răzvrătească.

8. Opera citată.

9. Notă: Marele adevăr la ispăşirii a fost corupt teribil. Toate "religiile," inclusiv creştinismul, au ajuns să înţeleagă că moartea lui Hristos, sau în credinţele păgâne moartea unui personaj important, urmăreşte să îmblânzească un Dumnezeu mânios şi să îl ţină liniştit. Aceasta este esenţa catolicismului roman, preluat în protestantism. Dar această credinţă este chiar opusul adevăratei evanghelii, cum spune Ioan 3,16. Când solia îngerului al treilea este proclamată corect, catolicismul roman, care nu este altceva decât întruparea fiarei şi a păgânismului, va fi adus "la judecată". Marea strigare din Apocalips 18 va fi proclamată cu rezultate care vor zgudui lumea, şi orice doctrină falsă - închinarea la sine - va fi demascată.