În epistola lui către Timotei, Pavel face o declarație de credință cu totul contrară așteptărilor și speranțelor celor care se consideră crema cremelor în înțelegerea și acceptarea Scripturii ca normă de credință. El susține că nu a primit „cununa neprihănirii” la convertire, pe parcursul vieții, sau în pragul morții. Ascultați:

„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim 4:7-8).

Am făcut tot ce a fost posibil să conving acest popor cu „ceafa înțepenită” că în Hristos s-au împlinit toate detaliile sistemului ceremonial, și astfel practicarea lor a devenit nefolositoare. Legea a fost „un îndrumător spre Hristos,” ca să înțelegem ce este neprihănirea. M-am luptat cu frații mei de la Ierusalim să-i conving să trecem la hrana tare despre neprihănire, că a trecut vremea laptelui duhovnicesc.

Am bătut toată Europa și Asia să ofer acestei populații păgâne o rază de speranță, soluția la visele și năzuințele lor neîmplinite; să le ofer vestea bună că prin Hristos s-a deschis calea către Dumnezeu pentru orice om, fără restricțiile impuse de religia organizată sau potentații vremii.

Am definit și păzit credința lui Isus în termeni foarte preciși: „Hristos în voi nădejdea slavei.” Doriți slava lui Dumnezeu care acoperea la început pe Adam și Eva? Singura soluție este să se întâmple și în voi „Hristos,” adică unirea dintre divin și uman. Aceasta era credința lui Isus, singura care aduce neprihănirea veșnică. Mi-am ancorat toate speranțele mele în această magnifică fuziune între divin și uman, deoarece am știut, și am spus-o răspicat, că trupul nostru este templul Duhului Sfânt, după scopul etern al lui Dumnezeu. Am murit cu această speranță.

Cununa neprihănirii nu este nimic altceva decât haina de lumină pierdută în Eden. Manifestarea slavei lui Dumnezeu locuind în templul inimii. Șekina întoarsă în locuința ei de drept, în casa ei cea sfântă și slăvită, sanctuarul noului legământ. Sistemul de operare divin — legea — instalată în casa trupului nostru omenesc.

Nu am primit cununa neprihănirii la sfârșitul alergării mele. Nu am ajuns fără păcat prin eforturi de o viață. Am rămas mereu cel mai mare dintre păcătoși până la sfârșit. Haina neprihănirii este încă în viitor pentru mine. Îmi va fi dată în „ziua aceea,” adică ziua ispășirii pentru cei morți în Hristos, cu credința lui Hristos. Este o lucrare colectivă, făcută asupra ființei noastre în cărțile din cer, în timp ce noi ne odihnim. „Ziua aceea” este realitatea pe care o descria sărbătoarea de Yom Kipur, când păcatele poporului erau îndepărtate din Sanctuar și din tabără. Tot așa va fi și cu noi, cei care am murit în credința lui Isus. În ziua aceea vom primi haina neprihănirii lui Hristos.

Cununa neprihănirii nu este un cadou pentru campionii credinței, cum am fost eu. Ea este oferită tuturor celor care au iubit neprihănirea și au urât nelegiuirea, acolo, în sfera lor aparent izolată și departe de interesul public. Neprihănirea este rezultatul conexiunii la sursa vieții, scopul etern al lui Dumnezeu. Aceasta au iubit ei. Nelegiuirea, în forma ei finală, este despărțirea de sursa vieții, ruperea de lege, de sistemul de operare divin. Aceasta au urât ei.

Adică toți cei care au iubit, apreciat și dorit apariția lui Hristos printre noi, marele Prototip al omenirii vindecate, începătorul unei noi familii umane, părtași de natură divină. Dumnezeu a pus sub ochii noștri Modelul după care vrea să fasoneze omenirea, ca să vedem frumusețea neprihănirii în toată splendoarea ei. Unii au iubit această apariție, alții au urât-o. Unii au vrut să aducă planeta înapoi sub jurisdicția divină, alții au dorit să o păstreze sub autoritatea lui Azazel. Prototipul desparte omenirea în două. Pentru cei care au iubit venirea Lui este pregătită o cunună de neprihănire, singura platformă pentru viață veșnică. Pentru cei care au urât-o este pregătită moartea a doua, din care nu mai există întoarcere. Unii au trăit sub umbra lui Emanuel, „Dumnezeu cu noi.” Ceilalți au trăit sub umbra lui Icabod, „s-a dus slava.”

*****

Cam așa ar fi explicat Pavel această declarație de credință din 2 Timotei 4, dacă am fi avut ocazia să stăm la picioarele lui acolo, în temnița din Roma, pe coridorul condamnaților la moarte. Din nefericire, nu a putut oferi aceste perspective generației lui, interesată mai mult de lucrurile începătoare ale credinței, de siguranța mântuirii personale și complet dezinteresată de cadrul larg al marii controverse care încă sfâșie universul.