Odată, în trecutul îndepărtat, mințile strălucite ale națiunii — toți „oameni nu nume, membri ai adunării populare” — au ajuns la concluzia că cea mai bună opțiune pentru poporul lui Dumnezeu este să se întoarcă în Egipt. Fuseseră conduși pe aripi de vultur până la granițele țării promise, și exact la hotarul națiunii visate și-au arătat uimitoarea necredință, disprețul și bătaia de joc față de oferta lui Dumnezeu. Exact așa s-a întâmplat în istoria noastră recentă. În 1888 era gata să pășim dincolo de frontieră, dacă cei mai străluciți oameni ai bisericii nu s-ar fi ridicat împotriva lui Hristos. Au zădărnicit planul lui Dumnezeu, iar apoi au venit cu ideea că nu vor să mai trăiască în pustie, că vor să se întoarcă în Egipt, înapoi la îndreptățirea prin credință a creștinismului popular. Cele mai strălucite minți ale bisericii s-au pus la lucru spre a demola credința poporului în sanctuar, în lucrarea de ispășire care trebuia să treacă la cei vii. Nici nu-și imaginau la acea oră Ford, Larondelle și Heppenstall — după ce l-au răpus pe Robert Brinsmead — că vârtejul teologic pe care l-au produs va fisura iremediabil bătrâna corabia pe care visau că navighează spre „țărmul cerului de miazănoapte.” Astăzi vedem consecințele nebuniei lor mai bine decât oricând, când liderii bisericii de la nivelele superioare sunt încăierați la toate subiectele importante ale vremii și niciun fel de conciliu nu mai poate aduce armonia și pacea în numele cărora declară că guvernează o biserică mondială. Și nu este decât începutul durerilor…