Toată lumea creştină este de acord că Dumnezeu este bun şi îndurător, iertător şi foarte răbdător. Toţi recunosc faptul că Dumnezeu este şi drept. Nu există nici o denominaţiune creştină care să declare că nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Atunci cum se explică oare paragraful următor?

„Lumea este învăluită de întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu. Oamenii pierd cunoştinţa caracterului Său. El a fost înţeles şi interpretat greşit. În acest timp trebuie proclamată o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare în puterea ei. Caracterul Său trebuie făcut cunoscut. În întunericul care acoperă lumea trebuie răspândită lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, îndurării şi adevărului” (COL 415).

De ce mai este nevoie de o descoperire a caracterului lui Dumnezeu dacă toată lumea Îl cunoaşte corect? De ce oare „ultima solie de har” (Parabole 283) este o descoperire a caracterului lui Dumnezeu, deşi lumea Îl cunoaşte de ani mulţi pe Dumnezeu?

La fel se întâmplă şi cu poporul lui Dumnezeu de astăzi. Noi toţi suntem siguri că am înţeles corect caracterul lui Dumnezeu şi neprihănirea lui Hristos, deşi avem îndoieli serioase cu privire la felul în care este El „drept.” Suntem foarte siguri că păcatul trebuie nimicit şi că Dumnezeu este drept, adică trebuie să-i nimicească pe păcătoşi, care ar rămânea în viaţă pentru totdeauna dacă nu ar interveni dreptatea divină.

Trebuie să recunoaştem că în ultima vreme s-au făcut oarecare progrese în această privinţă. Se acceptă faptul că nu Dumnezeu este la originea morţii pe această planetă, că oamenii nu mor ca urmare a intervenţiei divine, ci datorită degradării aduse de păcat. Mai rămâne totuşi un obstacol major. Cine îi distruge pe păcătoşi la sfârşitul mileniului? Nu spune Biblia foarte clar că a căzut un „foc din cer” şi i-a nimicit? Şi dacă a căzut din cer, cine este expeditorul, dacă nu Dumnezeu?

Există în Spiritul Profetic câteva paragrafe care se referă la acest moment culminant al istoriei păcatului, paragrafe ce produc o mare tulburare celor doritori să înţeleagă acest subiect.

“Lumina slavei lui Dumnezeu, care dă viaţă celor neprihăniţi, va omorî pe cei răi” (DA 107).

“Slava Celui care este dragoste îi va nimici” (DA 764).

“Atunci cei care nu ascultă de evanghelie vor fi mistuiţi de spiritul gurii Sale şi nimiciţi de strălucirea venirii Sale. Printr-o viaţă de păcat, ei s-au aşezat în aşa dezacord cu Dumnezeu, naturile lor au devenit aşa degradate de păcat, încât descoperirea slavei Sale este pentru ei un foc mistuitor”(GC 37).

Aceste paragrafe par să întărească opinia larg răspândită că distrugerea finală a păcătoşilor este actul deliberat al lui Dumnezeu, care constată că aceşti oameni sunt dincolo de limita puterii Sale mântuitoare, şi ar fi un act de cruzime să-i lase să trăiască în continuare în mizerie şi păcat.

La prima vedere, această explicaţie pare acceptabilă, deşi ea este construită pe ideea “scopul scuză mijloacele.” Dacă ne gândim însă că împărăţia lui Dumnezeu este construită pe lege, care este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, şi că în împărăţie “nu se foloseşte forţa sau constrângerea,” atunci această explicaţie nu poate trece nici măcar testul bunului simţ.

La citirea acestor paragrafe, prima întrebare care se ridică este: Ce crede sora White că este SLAVA aceasta care nimiceşte? A înţeles oare că slava este o radiaţie mortală care se degajă din Dumnezeu şi afectează pe călcătorii legii? A văzut ea cum aceste raze letale sunt lansate de pe zidurile Noului Ierusalim ca să incendieze miliardele de păcătoşi, năucite de imaginile Golgotei la care tocmai au asistat? Există în scrierile ei asemenea explicaţii?

O cercetare atentă descoperă o singură definiţie pe care o dă ea acestui cuvânt, în zeci de citate:

“Domnul S-a coborât în nor, a stătut acolo lângă el şi a rostit Numele Domnului. Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: “Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat.” Slava Domnului este caracterul Său, aşa cum i-a fost descoperit lui Moise; dar cât de diferită este această prezentare a Sa faţă de aceea pe care a făcut- o Satana, tatăl minciunilor” (ST 27 iunie 1895).

“Slava lui Dumnezeu este caracterul Său, iar nouă el ne este descoperit în Hristos” (Present Truth, 29 decembrie 1892).

„Fraţii să se unească, cu post şi rugăciune, spre a căuta înţelepciunea pe care Dumnezeu a promis că o va da cu largheţe. Prezentaţi lui Dumnezeu problemele voastre. Spuneţi-I, ca şi Moise: „Nu pot să călăuzesc acest popor, dacă prezenţa Ta nu merge cu mine.” Şi mai cereţi ceva; rugaţi-vă împreună cu Moise: „Arată-mi slava Ta” (Exodul 33.18). Ce este această slavă? Este caracterul lui Dumnezeu. Aceasta i-a prezentat El lui Moise” (GW 417).

“Prin încercări şi persecuţie, slava – caracterul – lui Dumnezeu este descoperită în aleşii Săi” (AA 576).

„Implantând în inimile lor principiile cuvântului Său, Duhul Sfânt dezvoltă în oameni trăsăturile de caracter ale lui Dumnezeu. Lumina slavei Sale – caracterul Său – trebuie să strălucească în urmaşii Săi” (COL 414).

„El ne-a chemat să primim slava – caracterul – Domnului nostru Isus Hristos; ne-a chemat să fim asemenea Fiului Său”(DA 341).

“Această dezvoltare este obţinută prin descoperirea permanentă a caracterului lui Dumnezeu – slava şi misterul cuvântului scris” (ED 172).

“Slava Domnului este bunătatea şi dragostea Sa” (Bible Echo, 15 februarie 1892).

“Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia creştină, descoperă caracterul Său. El Însuşi a afirmat dragostea şi mila Lui infinită. Când Moise s-a rugat: “Arată-mi slava Ta,” Domnul a răspuns: “Voi face să treacă prin faţa ta toată bunătatea Mea.” Aceasta este slava Lui” (BT 1 ianuarie 1909).

“Slava lui Hristos este caracterul Său, iar caracterul lui Hristos este cel care atrage inimile oamenilor” (RH 12 februarie 1895).

“Slava lui Dumnezeu este caracterul Său neprihănit; chiar pentru această slavă se ruga Hristos să poată fi primită de ucenicii Săi.

"Mai trebuie să ne mirăm că vrăjmaşul va face toate eforturile spre a crea disensiuni, ceartă şi izolare în biserica lui Dumnezeu, ca ei să nu poată descoperi lumii slava, caracterul lui Hristos?” (RH 3 noiembrie 1896).

“Legea lui Dumnezeu este o transcriere a caracterului Său; ea prezintă natura lui Dumnezeu. După cum în Hristos putem privi strălucirea slavei Sale, întruchiparea Fiinţei Sale, tot aşa în lege sunt descoperite trăsăturile de caracter ale Tatălui” (ST 30 decembrie 1889).

Acestea nu sunt decât puţine dintre citatele în care Ellen G. White dă o definiţie a slavei lui Dumnezeu. Până acum nu am găsit nici o altă definire a slavei, decât cea enunţată aici. Dacă este aşa, dacă slava lui Dumnezeu este caracterul Său, atunci imediat se ridică o altă întrebare: În ce fel afectează descoperirea caracterului lui Dumnezeu pe păcătoşi? Cum este posibil ca bunătatea, blândeţea, mila şi îndurarea infinită să producă distrugerea unor fiinţe inteligente, făpturile creaţiunii Sale?

Răspunsul este oferit tot de inspiraţia divină:

“O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o pâlpâire a purităţii lui Hristos, pătrunzând în suflet, face ca fiecare pată de întinare să devină dureros de evidentă, şi scoate la suprafaţă defectele şi deformitatea caracterului omenesc. Ea descoperă dorinţele secrete, necredincioşia inimii, murdăria buzelor. Faptele de răzvrătire ale păcătosului contra legii lui Dumnezeu sunt expuse privirii, iar spiritul lui este zdrobit şi chinuit sub influenţa cercetătoare a Spiritului lui Dumnezeu. Privind caracterul fără pată al lui Hristos, el ajunge să se scârbească de sine” (SC 29).

Aceasta este o splendidă descriere a efectului slavei lui Dumnezeu asupra păcătoşilor. Dacă sufletul este torturat doar la privirea unei singure raze a slavei lui Hristos, ne imaginăm ce avalanşă mortală se prăvăleşte asupra păcătoşilor în final, privind descoperirea deplină a caracterului lui Dumnezeu? Ne putem imagina ce chin mortal îi cuprinde privind scenele marelui sacrificiu al Fiului lui Dumnezeu, de data aceasta prezentate fără măhramă? Slava lui Dumnezeu, caracterul Său, este prezentată în detaliu, iar descoperirea aceasta de bunătate, milă şi răbdare infinită, neumbrită acum de bezna minciunilor lui Satana, produce în inimile păcătoşilor o deznădejde mortală. Deşi erau hotărâţi să se opună cu forţa armelor revenirii lui Hristos, ei se întorc acum împotriva lui Satana, ale cărui minciuni i-au adus aici. Nu este de mirare că în această nebunie colectivă vor folosi armele pe care voiau să le folosească împotriva lui Hristos. Acest gest este un amestec de răzbunare şi sinucidere, căci nu mai pot rezista dragostei clar descoperite a caracterului lui Dumnezeu. Dragostea agape a lui Hristos descoperă dureros, mortal, natura ucigaşă a păcatului.

Această sinucidere colectivă este întrezărită de sora White, atunci când spune că păcătoşii se nimicesc singuri:

“Acesta nu este un act al puterii arbitrare a lui Dumnezeu. Cei care au respins mila Sa vor culege ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii, iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu, şi în acest fel nu mai are legătură cu viaţa... Printr-o viaţă de răzvrătire, Satana şi toţi cei care se unesc cu el ajung în aşa măsură în dezacord cu Dumnezeu, încât chiar prezenţa Lui ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici” (DA 746).

Dacă “acesta nu este un act al puterii arbitrare a lui Dumnezeu,” atunci am putea spune că este un fel de a-i distruge indirect? Adică, le descoperă caracterul Său iubitor premeditat, ştiind că nu vor suporta o aşa descoperire de slavă şi vor muri?

Nicidecum. Milioanele de păcătoşi înviaţi după mileniu trebuie, înainte de a se despărţi de viaţă pentru totdeauna, să înţeleagă şi să recunoască faptul că moartea lor “nu este un act al puterii arbitrare a lui Dumnezeu.” În acea declaraţie colectivă de vinovăţie (“Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Doamne!”) pe care o rostesc toţi, în frunte cu Satana, ei vor să spună aşa: “Tu, Doamne, ai făcut tot ce se putea spre a ne salva, dar noi am ales să servim păcatul, iar acesta ne plăteşte acum salariul cuvenit. Demonstraţia caracterului Tău iubitor descoperit în jertfa Fiului Tău ne copleşeşte, nu mai putem trăi în prezenţa acestei slave orbitoare. Lasă-ne să plecăm pentru totdeauna departe de faţa Ta, căci mila Ta este o tortură infinită pentru sufletele noastre deformate. Bunătatea Ta ne ucide, nu ne mai ţine în braţele dragostei Tale.”

Cu durere de neimaginat Dumnezeu trebuie să le asculte rugăciunea. Dreptatea Îl obligă să le respecte voinţa, exprimată în deplină înţelegere a realităţii. Aceasta este “lucrarea Lui cea ciudată,” care nu a mai fost executată decât o dată, atunci când a lăsat pe Fiul Său să plece pentru salvarea unei planete răzvrătite. Să nu mai poată oferi viaţă este pentru El, dătătorul vieţii, o durere de nedescris, cu adevărat o “lucrare ciudată.”

Aceasta va fi demonstraţia finală că păcatul aduce moartea prin despărţirea de izvorul vieţii, iar Dumnezeu nu are nici un amestec în toată această rebeliune.

În prezent, omenirea se îndreaptă cu paşi repezi spre această tragedie. Noi suntem chemaţi în aceste ore de criză să descoperim lumii slava caracterului lui Dumnezeu, astăzi, când slava Lui mai poate lumina şi vindeca inimile atinse de păcat. Biserica are nevoie disperată de o imagine “mai proeminentă” a slavei lui Hristos:

“Slujitorul lui Hristos, care este plin de Spiritul şi dragostea Învăţătorului său, va lucra de aşa manieră, încât caracterul lui Dumnezeu şi al Scumpului Său Fiu să fie descoperit în cel mai deplin sens. El se va lupta ca ascultătorii lui să devină inteligenţi în concepţiile lor despre caracterul lui Dumnezeu, ca slava Sa să poată fi recunoscută pe pământ” (4T318).