În 1888 Dumnezeu Şi-a ţinut făgăduinţa. Ploaia târzie s-a dovedit a fi o “foarte preţioasă solie” trimisă prin fraţii Ellet J.Waggoner şi Alonzo T.Jones, care urma să zdrobească “în inima mărilor” taina nelegiuirii. Poporul nostru a aşteptat mereu ca “vântul de la răsărit” să fie zgomot şi putere, dar el s-a dovedit a fi “lumină preţioasă.” Lumină preţioasă de la Tronul Ceresc, trimisă prin canale omeneşti, este adevărat.

Ca întotdeauna, intervenţia lui Dumnezeu ne-a luat prin surprindere. Calea şi forma pe care a venit făgăduinţa au fost departe de aşteptările celor cu experienţă din fruntea poporului. S-a stârnit o aşa opoziţie împotriva soliei, încât Ellen White a fost obligată să recunoască, cu toată dragostea pe care o purta prietenilor ei din conducerea bisericii, că la acea întâlnire ei au fost stăpâniţi de un alt spirit, şi că dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ar fi fost răstignit. S-ar putea ceva mai grav decât atât?

Încă din 1882 Ellen White avertiza pe conducătorii bisericii:

“Mulţi dintre voi nu pot discerne lucrarea şi locul prezenţei lui Dumnezeu... Printre cei cu poziţii de răspundere există mulţi care susţin că... o credinţă ca a lui Pavel, Petru sau Ioan... este demodată şi insuportabilă pentru timpul nostru. Este numită absurdă, mistică şi nedemnă de o minte inteligentă” (5 T 74,79).

Această ciudată stare de lucruri nu era decât rezultatul înţelegerii parţiale a adevărului despre sanctuar. Este adevărat, se făcuse un pas înainte, se acceptase că nu pământul este sanctuarul. Dar înţelegerea că sanctuarul este “în cer” nu era ultimul pas, aşa cum credeau ei. Căci indiferent dacă sanctuarul era pe pământ sau în cer, atâta timp cât se pierdea din vedere scopul lui, ca Dumnezeu să locuiască “în mijlocul vostru,” el rămânea o teorie goală. Această afirmaţie este deplin confirmată de istorie. Iudeii aveau toată încrederea în sanctuar, dar au pierit cu sanctuar cu tot. Noi credem de o sută cincizeci de ani că sanctuarul este în cer, cu acelaşi rezultat.

De ce socoteau cei din poziţii de răspundere credinţa apostolilor ca fiind “absurdă, mistică şi nedemnă de o minte inteligentă”? Deoarece Duhul Sfânt se revărsase peste apostoli la cincizecime, iar “lucrurile Duhului” sunt o nebunie pentru omul firesc.

În 1885, Domnul adresează prin serva Sa o altă avertizare solemnă conducătorilor bisericii, care urmărea să-i trezească la realitatea că nu înţeleg corect adevărul, iar pretenţia că au “toată lumina” îi va face să se opună soliei din partea Domnului:

“Dacă nu se vor trezi la sensul datoriei lor, ei nu vor recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu atunci când va răsuna marea strigare a îngerului al treilea. Când va apare lumina care va lumina tot pământul, în loc să vină în ajutorul Domnului, ei vor încerca să limiteze lucrarea Sa ca să se potrivească cu ideile lor înguste. Daţi-mi voie să vă spun că Domnul va lucra în această ultimă lucrare într-un mod foarte deosebit de ordinea firească a lucrurilor, şi pe o cale contrară oricăror planuri omeneşti... Lucrătorii vor fi surprinşi de metodele simple pe care le va folosi El ca să-Şi încheie şi să-Şi desăvârşească lucrarea neprihănirii Sale” (TM 300, 1 octombrie 1885).

Scrisoarea era adresată preşedintelui Conferinţei Generale, George Butler, şi celor din jurul lui. Dar rezultatul a rămas acelaşi. Ei se întrebau, cu cea mai mare sinceritate, unde greşesc ei şi ce nu înţeleg corect. Când citim corespondenţa dintre Ellen White şi George Butler sau Uriah Smith, este foarte evidentă sincera lor nedumerire în faţa avertizărilor pe care le primesc de la ea. Nu erau ei de acord cu sora White şi cu doctrina bisericii? Nu îşi făceau ei datoria cu devotament total? Care era vina lor? Ciudat, Ellen White nu le putea spune încă. Nu sosise timpul, deci nici ea nu ştia precis. Abia după 1888 a văzut ea clar nivelul de înţelegere la care se afla biserica, lucru care a făcut-o să afirme că “noi nu înţelegem şi nici nu experimentăm credinţa aşa cum ar trebui,” şi că “abia am început să avem o slabă licărire despre ce înseamnă credinţa” (vezi capitolul opt pentru data acestor afirmaţii). Dar pentru “old hand,” cum îi plăcea să-şi zică câteodată fratele Butler, acestea nu erau decât exagerări lipsite de fond.

În 1896, ea scria din Australia apeluri disperate către cei din “poziţii de răspundere.” Acum le putea spune ceea ce nu înţelesese înainte de 1888, anume că ei s-au baricadat, ca şi evreii, în spatele “principiilor fundamentale” şi nu mai pot să primească nici o solie din partea Domnului:

“Sunt mulţi astăzi care se simt indignaţi şi revoltaţi când se ridică vreo voce care prezintă idei ce se deosebesc de ale lor cu privire la puncte de credinţă religioasă. Nu şi-au apărat ei aşa de mult ideile ca fiind adevăr? Iată cum judecau preoţii şi rabinii din zilele apostolilor: “Ce vor să spună aceşti oameni neînvăţaţi, unii dintre ei chiar pescari, care susţin idei contrare doctrinei pe care o prezintă poporului preoţii educaţi şi conducătorii? Ei nu au dreptul să se amestece în principiile fundamentale ale credinţei noastre.” [Trecând apoi la cei care gândesc la fel în zilele noastre, sora White continuă] Ei acţionează ca nişte oameni care şi-au pierdut mintea. Ei nu acceptă posibilitatea că nu au înţeles corect Cuvântul. Nu vor să deschidă ochii să vadă faptul că au interpretat greşit şi au folosit eronat Scriptura, clădind teorii false pe care le-au numit doctrine fundamentale ale credinţei” (TM 69, 30 mai 1896).

În aceeaşi scrisoare, după ce vorbeşte despre conflictul ucenicilor cu fariseii, Ellen White spune despre apostoli:

„Să urmăm istoria acestor bărbaţi, pe care preoţii şi conducătorii iudei îi considerau aşa de periculoşi, deoarece aduceau învăţături noi şi ciudate la aproape toate subiectele teologice” (TM 70). 

Ellen White a fost prima (cum era de aşteptat) care a recunoscut că A.T.Jones şi E.J.Waggoner prezintă o solie de viaţă şi de moarte, exact ce lipsea poporului pentru pregătirea finală. Martori oculari povestesc că, în timp ce E.J.Waggoner prezenta solia la sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis, Ellen White, aşezată pe primul rând, asculta cu mare atenţie şi exclama din când în când: “Fraţilor, aici este mare lumină!” 

Iată câteva citate, dintre sutele care arată că ea a recunoscut în solia 1888 mâna lui Dumnezeu pentru încheierea planului de mântuire:

“Marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul” (RH 1 aprilie 1890).

“Am primit scrisori în care eram întrebată dacă solia îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu am răspuns: Este cu adevărat solia îngerului al treilea” (RH 22 noiembrie 1892).

“Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones... Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare, şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM 91,92).

“Solia prezentată de A.T.Jones şi E.J.Waggoner este o solie de la Dumnezeu către biserica Laodicea” (Letter S24, 1892).

“Am auzit adevăruri preţioase, la care pot răspunde cu toată inima mea... mă simt extrem de recunoscătoare faţă de Dumnezeu, căci ştiu că solia este pentru acest timp” (EGW 1888 Materials, Vol.1, 217).

“Dumnezeu a făcut din aceşti bărbaţi mesageri care să dea poporului lumină şi adevăr” (Idem, 179).

“Domnul a ridicat mesageri şi i-a împuternicit cu Duhul Său... Nimeni să nu-şi asume riscul de a se interpune între popor şi solia din cer” (EGW 1888 Materials, Vol.3, 992).

“Ei au fost mânaţi de un alt spirit la acea întâlnire, şi nu au ştiut că Dumnezeu a trimis pe aceşti tineri, A.T.Jones şi E.J.Waggoner, cu o solie specială la ei, pe care au tratat-o cu batjocură şi dispreţ, neînţelegând că inteligenţele cereşti privesc asupra lor şi le înregistrează cuvintele în cărţile din cer” (Idem, 1043).

“Fratele Jones a prezentat solia pentru acest timp - hrană la timp pentru turma flămândă a lui Dumnezeu” (Idem, 1122).

“Cine v-a cerut vouă să vă ridicaţi împotriva soliei şi solilor pe care I-am trimis la poporul Meu cu lumină, har şi putere? De ce v-aţi ridicat sufletele împotriva lui Dumnezeu? De ce blocaţi calea cu spiritul vostru înşelător? Şi apoi, când a venit dovadă după dovadă, de ce nu v-aţi umilit inimile înaintea lui Dumnezeu, să vă pocăiţi că aţi lepădat solia de îndurare pe care V-am trimis-o?” (Idem, 1126).

“Domnul a ridicat pe fraţii A.T.Jones şi E.J.Waggoner să proclame lumii o solie care să pregătească un popor care să reziste în ziua cea mare a lui Dumnezeu” (Idem, 1208b).

“Lumina din cer a fost numită excitare...Trebuie să fim foarte atenţi să nu jignim Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, numind lucrarea Duhul Sfânt un fel de fanatism” (Idem, 1210).

“Dumnezeu a dat fraţilor Jones şi Waggoner o solie pentru popor. Voi nu credeţi că El i-a chemat, şi totuşi, El le-a dat lumină preţioasă, iar solia lor a hrănit poporul lui Dumnezeu. Lepădând solia prezentată de aceşti bărbaţi, voi lepădaţi pe Hristos, dătătorul soliei” (Idem 1353).

În citatele de mai sus nu avem părerea unui istoric, sau doar a unui martor ocular implicat în eveniment. Aici avem opinia cuiva care exercita darul profeţiei, a cărei pătrundere merge dincolo de suprafaţă. Este o nebunie să dăm laoparte declaraţiile ei inspirate, ca să credem speculaţiile unor istorici de azi, porniţi să discrediteze solia 1888, perpetuând spiritul opoziţiei faţă de planul lui Dumnezeu. 

Centrul soliei era Hristos, neprihănirea noastră. Ei Îl prezentau pe Mântuitorul în adevărata lumină a slăvitei Lui slujbe de Mare Preot şi Mijlocitor pentru poporul Său în marea zi a ispăşirii. Ei spuneau că Hristos a venit în omenire “aşa cum era ea după patru mii de ani de păcat şi degenerare.” Ei înţelegeau că Duhul Sfânt locuia deplin în El, şi din această cauză a ieşit biruitor asupra naturii păcătoase pe care venise să o salveze. Exact aşa trebuie să se întâmple şi cu noi. Ei legau cele două importante învăţături, neprihănirea prin credinţă şi sanctuarul, din care rezulta că ispăşirea finală priveşte templul interior al sufletului, acolo unde se află păcatul. Ei veneau cu concepţii complet noi despre judecata de cercetare şi ştergerea păcatelor, lucru care zguduia teribil pe campionii doctrinei. Iată un exemplu:

“Chiar dacă raportul păcatelor noastre, scris cu degetul lui Dumnezeu, ar fi şters, păcatul ar rămâne, deoarece păcatul este în noi. Chiar dacă raportul păcatelor noastre ar fi gravat în stâncă, iar stânca ar fi transformată în praf, nici aceasta nu ar şterge păcatul nostru.

“Ştergerea păcatelor înseamnă ştergerea lor din natura, din fiinţa omului... ‘Închinătorii odată curăţiţi’ (Evrei 10,2), realmente curăţiţi de sângele lui Hristos, ‘nu mai au cunoştinţa păcatelor,’ deoarece calea păcatului a fost îndepărtată de la ei. Nelegiuirea lor poate fi căutată, dar nu va mai fi găsită. Ea este îndepărtată de la ei pentru totdeauna, este străină noii lor naturi; şi chiar dacă ar putea să-şi mai amintească faptul că au comis anumite păcate, ei au uitat păcatul în sine, ei nu se mai gândesc să-l facă nicidecum. Aceasta este lucrarea lui Hristos în adevăratul sanctuar (E.J.Waggoner, RH 30 septembrie 1902).

Domnul nu reproşează poporului Său înţelegerea limitată de până atunci, ci refuzul  de a înţelege că mai sunt “multe lucruri” de ştiut, şi că a venit vremea să le “purtăm.”

Dar fraţii acelei epoci erau atât de siguri că nu mai este nimic de ştiut, încât şi-au permis chiar să dispreţuiască pe cea care până atunci era foarte respectată şi al cărei cuvânt avea greutate în poporul nostru. Iată ce spune ea, vorbind despre sesiunea din 1888:

“Slujitorii pe care i-a trimis Dumnezeu erau caricaturizaţi, ridiculizaţi şi aşezaţi într-o lumină batjocoritoare. Comentariile... au trecut apoi la mine, iar lucrarea pe care Dumnezeu mi-a dat să o fac era tratată oricum, numai măgulitor nu. Numele lui Willie White (fiul ei) era tratat cu uşurinţă, ridiculizat şi acuzat; la fel şi numele fraţilor A.T.Jones şi E.J. Waggoner... Voci pe care am fost surprinsă să le aud, se uneau în rebeliune... voci aspre, hotărâte să denunţe. Dintre toţi cei care se exprimau cu atâta cruzime, nici unul nu a venit la mine să întrebe dacă aceste afirmaţii şi presupuneri erau adevărate... După ce am auzit aceste lucruri, inima mea a fost zdrobită. Nu mi-am imaginat niciodată ce încredere putem avea în cei care pretind că sunt prieteni, atunci când spiritul lui Satana găseşte intrare la inima lor. M-am gândit la criza viitoare, şi simţăminte pe care nu le pot exprima în cuvinte m-au înfrânt... ‘Fratele va da la moarte pe fratele său’” (Letter 14, 1889).

“După Conferinţa Generală din 1888, Satana a lucrat cu o putere specială prin elemente neconsacrate, spre a slăbi încrederea poporului lui Dumnezeu în vocea care a apelat la ei în toţi aceşti ani” (EGW 1888 Materials, Vol.2, 803).

“Influenţa care s-a dezvoltat din opoziţia împotriva luminii şi adevărului la Minneapolis a tins să facă fără efect lumina pe care Dumnezeu a dat-o poporului Său prin Mărturii” (EGW 1888 Materials, Vol.3, 1129).

“Ei au ales să se adune, să discute şi să se roage fără noi. Se părea că nu mai există nici o şansă de a dărâma prejudecata lor fermă, nici o şansă să înlăturăm neînţelegerile faţă de mine, de fiul meu, de A.T. Jones şi de E.J.Waggoner” (3SM 173).

“Când mi-am exprimat poziţia în mod clar, mulţi nu m-au înţeles, şi au afirmat că sora White s-a schimbat; sora White este influenţată de Willi şi de fratele A.T.Jones. Bineînţeles că o astfel de afirmaţie, venind de pe buzele celor care mă cunosc de ani de zile, care au crescut în solia îngerului al treilea şi au fost onoraţi de încrederea şi respectul poporului nostru, are influenţă. Am devenit subiectul remarcilor şi criticilor, dar niciunul dintre fraţii mei nu a venit să mă întrebe sau să îmi ceară vreo explicaţie” (3SM 173).

Deoarece nu au crezut că solia lui Waggoner şi Jones este lumină de la Dumnezeu, ei nu au putut înţelege că Ellen White vorbeşte în de acord cu lumina “foarte preţioasă” care a venit. Şi au tras concluzia potrivită: “Sora White s-a schimbat.” Profetul Domnului este “influenţat” de fiul ei şi de A.T.Jones. 

Dar adevărul era de-acum acoperit pentru ochii lor. Domnul vorbise, iar serva Sa recunoscuse Vocea. Trebuia deci să vorbească la fel. Nu putea să se prefacă şi nici să încerce să placă oamenilor, chiar dacă aceştia erau cei mai apropiaţi ei, cu care suportase greul umăr la umăr. Dar în ochii lor, această poziţie a ei li se părea ca o trădare a întregii lor lupte pentru adevăr. Nu sacrificaseră ei împreună şi alături de ea pentru consolidarea temeliei fundamentale, a cărei piatră unghiulară era sanctuarul? Nu vorbise ea la fel ca ei, ani de zile? Nu publicase în Experienţe şi Viziuni şi în Marea Luptă poziţia definitivă asupra acestui punct? Cum putea oare să se ia după doi tineri neexperimentaţi şi fanatici, şi să întoarcă spatele unei poziţii solide, care rezistase timpului patruzeci de ani? Experienţa şi pregătirea lor nu contează de loc în ochii ei? Cum poate să facă greşeala fatală să spună că “o poziţie luată odată” poate fi schimbată?

Acestea erau întrebările tulburătoare care le frământau mintea. Să se împace cu această situaţie li se părea eşecul final al mişcării advente. Aşa ceva nu puteau accepta. Dovezile erau clare că “sora White s-a schimbat.” Iar ei trebuiau să fie fermi. Amabili, dar fermi. Dacă nu se pot opune pe faţă, din cauza poporului, atunci o vor face mascat, din umbră.

Interesant în această confruntare este faptul că ei aveau, într-adevăr, toate dovezile că sora White s-a schimbat. Cu câţiva ani înainte de sesiunea Conferinţei Generale din 1888, J.H.Waggoner, tatăl lui Ellet J. Waggoner, publicase o carte în care afirma că legea despre care se vorbeşte în Galateni este toată legea, inclusiv legea morală. Dar poziţia oficială a bisericii era alta: “În Galateni, Pavel vorbeşte exclusiv despre legea ceremonială.” Astfel, în de acord cu Uriah Smith şi George Butler, sora White l-a mustrat pe J.H.Waggoner, spunând că nu este voia Domnului să publice o astfel de opinie. De aceea, fratele James White a retras cartea lui J.H.Waggoner din circulaţie. 

Şi iată că în 1888, fiul lui J.H.Waggoner vine şi prezintă aceeaşi poziţie ca tatăl lui, iar sora White trece de partea lui, spunând că solia este de la Dumnezeu. Era greu de înţeles. Iată ce scria Uriah Smith lui Ellen White despre criza aceasta:

“După părerea mea, calamitatea cea mai mare care a căzut peste cauza noastră, afară de moartea fratelui White, a fost când dr.Waggoner a început să-şi publice în Signs articolele despre legea din Galateni...

“Dacă m-aş afla în faţa tribunalului sub prestare de jurământ, aş fi obligat să mărturisesc cu toată sinceritatea... că dumneavoastră aţi spus că fr. J.H.Waggoner este eronat (despre legea din Galateni). Şi mi se pare că acest lucru este conform cu Scriptura. Fratele White a fost şi el de acord cu noi la acest subiect încât, vă aduceţi aminte, a retras cartea fratelui Waggoner din circulaţie... Poziţia pe care o ia acum fr. E.J. Waggoner este supusă exact aceloraşi obiecţiuni... Mi se pare contrară Scripturii, şi apoi, contrară cu ce aţi spus dvs. mai înainte...

“Fraţii din California [Jones şi Waggoner] aproape au ruinat Conferinţa (1888) aşa cum mă aşteptam. Dacă nu ar fi fost prezentate aceste chestiuni supărătoare, nu văd de ce nu am fi putut avea o sesiune plăcută şi binecuvântată, aşa cum am avut mereu...

“[E.J.Waggoner] a luat aceeaşi poziţie despre legea din Galateni pe care dvs. aţi condamnat-o la tatăl lui. Iar acum, când aţi aprobat poziţia lui... a fost o mare surpriză pentru mulţi. Şi când au venit să mă întrebe ce înseamnă acest lucru şi cum se poate explica aşa ceva, serios, sora White, n-am ştiut ce să le spun, şi nici acum nu ştiu.

“...Când ies la iveală opinii şi mişcări care... subminează fatal lucrarea dumneavoastră şi zguduie credinţa în solie, mi se pare normal să fiu îngrijorat; şi vă imaginaţi în ce situaţie ciudată mă aflu când, deoarece îmi permit un cuvânt de avertizare asupra unor puncte, sunt prezentat în public ca unul care loveşte în vânt, neştiind cu ce se luptă. Eu cred că ştiu, într-o oarecare măsură, cu ce mă lupt. Poate că nu înţeleg adevărata amploare a acestei lucrări de inovaţie şi dezintegrare care se desfăşoară; dar înţeleg destul ca să-mi provoace chin. Eu cred că sunt dispus să primesc lumină oricând şi de la oricine. Dar ceea ce se pretinde a fi lumină trebuie, pentru mine, să fie în de acord cu Scriptura şi bazată pe raţionament solid, care să convingă judecata, înainte ca să mi se pară şi mie lumină. Iar când vine cineva şi prezintă lucruri pe care eu le ştiu şi le cred de mult timp, îmi este imposibil să numesc aşa ceva lumină nouă (Uriah Smith către Ellen White, 17 februarie 1890).

Acesta este un exemplu tulburător că, deşi sincer şi cu toate dovezile de partea ta, poţi fi în opoziţie cu voia şi planul lui Dumnezeu. Uriah Smith nu luase nici el în seamă avertizările dinainte de 1888. Acum se trezea confuz, tulburat, gata să pună la îndoială autoritatea Spiritului Profetic, mai convins ca oricând că adevărul se află de partea lui, mai hotărât să se opună luminii, împotriva oricui, pe orice cale.

Dar ceea ce el numea “cea mai mare calamitate” care a venit peste noi, era în realitate împlinirea făgăduinţei pe care Dumnezeu o făcuse de veacuri poporului Său. Era binecuvântarea ploii târzii şi marii strigări. Era acel “vânt de la răsărit” (Ezechiel 27,26) care urma să zdrobească pe împăratul Tirului în “inima mărilor.” Era solia care făcea Babilonul să se prăbuşească.

Dar solia nu a fost primită. Mai bine zis, a fost sabotată şi dispreţuită de cei care “nu ştiau” (Apocalips 3,17), deşi ar fi trebuit să ştie că “scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul.” Astfel, Biserica Rămăşiţei a pornit într-o călătorie de un secol prin pustie. Curând, “nimeni nu ştie cât de curând,” vom fi chemaţi încă o dată, şi poate pentru ultima dată, să hotărâm dacă acceptăm “calea” Domnului, sau vrem să mergem mai departe pe căile noastre. Poate Domnul mai rezistă un secol; noi mai rezistăm? 

Avertizarea stă în faţa noastră:

“Lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă” (RH 27 mai 1890).