Se fac încercări de a prezenta solia lui A. T. Jones despre neprihănirea prin credinţă ca ducând la erezia “holy flesh.” Se spune că el ar fi predicat această doctrină falsă chiar la câteva luni după sesiunea din 1888. Un exemplu, fără îndoială pe baza cercetărilor de la Conferinţa Generală, este redat în cele ce urmează:

„Se pare că sunt paralele izbitoare între experienţa poporului lui Dumnezeu din perioada 1888 şi din timpul nostru. De exemplu Waggoner şi Jones au fost folosiţi de Dumnezeu în 1888; dar începând chiar din 1889 predicile lui Jones au început să arate câteva tendinţe în direcţia erorii “holy flesh” (Adventist Review, 6 august, 1981).

Această acuzaţie trebuie examinată cu atenţie. Dacă este adevărat, urmează câteva consecinţe uşor de sesizat pentru multe minţi raţionale:

(1) Dacă este adevărat, aceasta va discredita solia 1888. Dacă Jones sau Waggoner pot fi acuzaţi de predicarea ereziei sau fanatismului în epoca 1888, biserica ar fi lipsită de minte dacă ar acorda atenţie soliei lor. David P. McMahon şi Desmond Ford au făcut încercări să-l discrediteze pe Waggoner în acest scop, fără să ţină seama de aprobarea repetată a lui Ellen White. În Documents No. 32, Ford a spus că în 1892 Waggoner nu mai era de mult adventist de ziua a şaptea. McMahon în Ellet Joseph Waggoner: The Myth and the Man (Verdict Publications, Fallbrook, CA, 1979) argumentează că Waggoner s-a despărţit de concepţia protestantă privind îndreptăţirea prin credinţă cu câteva luni după sesiunea din 1888 şi după aceea a predicat poziţia romano-catolică. Falsitatea acestor acuzaţii a fost expusă de Dr. Leroy Moore în Anexa B a cărţii lui, Theology in Crisis (1979). Oricine citeşte scrierile lui Jones şi Waggoner poate să vadă singur adevărul.

(2) Dacă Jones aluneca “chiar din 1889… în direcţia erorii holy flesh,” Ellen White ar trebui, de asemenea, discreditată ca fiind naivă şi fanatică. În timpul carierei sale lungi şi distinse, ea niciodată nu a aprobat pe nimeni cu atât entuziasm cum a făcut-o în cazul soliei şi lucrărilor lui Jones din perioada 1888-1896.

Deşi este adevărat că Jones a fost o fiinţă umană la fel de supusă slăbiciunii ca fiecare dintre noi, ea nu l-ar fi aprobat niciodată aşa de susţinut dacă ar fi avut cea mai mică bănuială că el “aluneca” spre un fanatism aşa de cumplit cum a fost acela care a afectat Conferinţa Indiana la sfârşitul secolului. Nu se poate accepta scuza că Ellen White l-ar fi aprobat pentru că a fost înşelată de el. Ea exercita darul profetic şi afirma că este  inspirată divin. Nu o putem respecta sub nici o formă dacă a fost înşelată în privinţa lui Jones.

(3) Singura solie pe care Ellen White a identificat-o vreodată ca fiind un început autentic al darului Duhului Sfânt în ploaia târzie şi marea strigare, este cea a solilor din 1888. Dacă această solie “a alunecat” aproape imediat spre fanatismul “holy flesh,” cum putem să mai avem încredere în vreo solie asemănătoare  pe care Duhul Sfânt o va inspira în viitor? Putem fi siguri că Satana ar vrea să sfătuiască biserica şi să o convingă să nu mai primească vreodată nici o binecuvântare spirituală adevărată din cer.

Dovezi privind acuzaţia împotriva lui Jones

Presupusa dovadă pentru acuzare este găsită în remarcile atribuite lui A. T. Jones în predicile lui de la Ottawa, Kansas, întâlnire de corturi din primăvara lui 1880. Ştiri despre întâlnire şi note asupra predicilor au fost tipărite în ziarul Topeka Daily Capital. Predicile nu au fost consemnate cuvânt cu cuvânt. Ele au fost mult condensate, iar greşelile de tipar erau numeroase. Această redactare incompletă crează confuzii nedorite. Apelăm la un ziar neadventist, care dă dovada unui jurnalism deficitar, pentru a găsi ceva care să discrediteze omul despre care Ellen White a spus că avea “acreditare divină” într-un sens special, şi care ne-a adus “o foarte preţioasă solie.” Şi aceasta  cu un secol mai târziu, deşi oponenţii hotărâţi ai lui Jones din acea generaţie nu au făcut-o.

Remarcile presupus eretice nu relevă, de fapt, nici o urmă de fanatism “holy flesh,” ci pur şi simplu afirmă posibilitatea biruirii păcatului în desăvârşirea caracterului atinsă prin credinţă. Afirmaţiile sunt redate după cum urmează, în ziarul Topeka:

„Ceea ce aduce neprihănirea este ascultarea lui Hristos şi nu a noastră. Să încetăm să facem voia Domnului în puterea noastră. Încetaţi. Îndepărtaţi-o pentru totdeauna. Lăsaţi ascultarea lui Hristos s-o facă pentru voi şi câştigaţi putere de a trage cu arcul ca să atingeţi ţinta…

În faptul că legea cere perfecţiune rezidă speranţa omenirii, deoarece dacă ea ar putea trece peste un păcat numai într-o privinţă, nimeni n-ar mai putea fi vreodată liber de păcat, deoarece legea nu ar mai face cunoscut acel păcat şi acesta nu ar putea fi niciodată iertat, iertare prin care omul poate fi salvat. Vine ziua când legea va fi descoperit ultimul păcat şi noi vom sta perfect înaintea Lui şi vom fi salvaţi pe vecie… Este o dovadă a iubirii Lui faţă de noi, deci, ori de câte ori un păcat îţi este făcut cunoscut, aceasta este o dovadă a dragostei lui Dumnezeu faţă de tine, deoarece Mântuitorul este gata să-l îndepărteze. (14 mai 1889).

Doar prin credinţa în Isus Hristos putem spune că suntem creştini. Numai fiind una cu El putem fi creştini şi numai prin Hristos în noi putem ţine poruncile, şi numai prin credinţa în Hristos putem face şi zice aceste lucruri. Când vine ziua când vom ţine poruncile lui Dumnezeu, nu vom muri deloc, deoarece păzirea poruncilor este neprihănire, iar neprihănirea şi viaţa sunt inseparabile, deci “aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” şi care este rezultatul? Aceşti oameni sunt luaţi la cer. Viaţa, deci, şi păzirea poruncilor merg împreună. Dacă murim acum, neprihănirea lui Hristos ne va fi atribuită şi vom fi înălţaţi, dar aceia care trăiesc până la sfârşit sunt făcuţi fără păcat înainte ca El să revină, având atât de mult în ei pe Hristos încât “ei au atins ţinta” de fiecare dată şi stau fără vină, fără mijlocitor, deoarece Hristos părăseşte sanctuarul înainte ca El să vină pe pământ” (18 mai 1889; ziarul atribuie această predică lui W. C. White).

Notăm următoarele:

(a) Un studiu atent al tuturor predicilor lui Jones din acest ziar nu descoperă nici o temă “holy flesh.” Afirmaţiile că unii interpretează ca existând o “tendinţă” sunt preocupaţi numai de dezvoltarea caracterului prin credinţă în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos.

(b) Nicicând după 1889 nu există o dovadă că Jones a rostit afirmaţii care pot fi interpretate ca favorizând această erezie. Dacă el a predicat-o în 1889, ea ar trebui să apară în mod sigur şi mai târziu. A declara că Hristos “a condamnat păcatul în firea pământească” după cum spune Pavel, nu înseamnă a predica “holy flesh.”

(c) Afirmaţia din 18 mai, prezentată mai sus, este cea care a fost considerată iniţial ca dovadă a acestei “tendinţe” fatale. Dar raportul ziarului atribuie predica lui W. C. White. Desigur, oricine a spus-o, învăţătura este adevărată şi în armonie cu concepţia adventistă a curăţirii sanctuarului.

(d) Atât Jones cât şi Waggoner au respins cu putere erzia “holy flesh” la sfârşitul secolului. În Review and Herald din 18 aprilie 1899, Jones a publicat un articol în care dezvăluie eroarea acelei învăţături. Din 11 decembrie, 1900, până la 29 ianuarie, 1901, el a publicat o serie de articole  care mai târziu au întâmpinat opoziţie. Conducătorul fanatismului din Indiana, R. S. Donnell, a publicat un articol în Indiana Reporter în care i se opunea lui Jones, arătând că el a înţeles că acele articole au fost o respingere a învăţăturii sale. Waggoner de asemenea, s-a opus teoriei “holy flesh” în predici ţinute la sesiunea din 1901 a Conferinţei Generale (GCB 1901, pp. 403-422).

Avem aici un alt exemplu al opoziţiei de un secol faţă de “o foarte preţioasă solie” pe care Cerul o dorea acceptată ca “început” al ploii târzii şi marii strigări. Este un râu subteran misterios de neîncredere, probabil cel mai ciudat şi mai persistent dintre cele ce au curs în toate mileniile de încercări ale lui Dumnezeu de a ajuta pe poporul Său. Ellen White se plângea: “Simt o mare durere de inimă să văd cât de repede sunt criticate un cuvânt sau o acţiune a fraţilor Jones şi Waggoner” (Letter O19, 1892). De data aceasta nu a fost un cuvânt sau o acţiune. A fost numai una imaginată.