În ce fel a fost făcut Hristos trup? Prin ce mijloace a fost părtaş naturii umane? - În acelaşi fel cum suntem noi toţi părtaşi – toţi copiii oamenilor. Căci este scris: “Deoarece copiii [omului] sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele.”

Deopotrivă înseamnă ”în acelaşi fel,” „astfel,” “în mod identic.” Astfel, El a fost părtaş aceluiaşi sânge şi aceleiaşi cărni ca şi oamenii, în acelaşi fel cum sunt oamenii părtaşi. Oamenii sunt părtaşi sângelui şi cărnii prin naştere. Isus a fost „deopotrivă.” Prin urmare, stă scris: “Un Prunc ni S-a născut.”

Tot astfel: “Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Galateni 4,4). Fiind născut din femeie în această lume, cum era şi firesc, El a fost născut din singurul fel de femeie care există în această lume.

Dar de ce a trebuit să fie “născut din femeie” şi nu altfel? - Din simplul motiv că altfel n-ar fi fost destul de aproape de omenirea căzută în păcat. Născându-Se din femeie, El putea să vină în cea mai potrivită formă a naturii umane păcătoase.

Astfel, a trebuit să fie adus pe lume de o femeie - pentru că femeia a fost prima care a păcătuit. Căci “nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2,14).

Dacă ar fi fost făcut doar descendent al omului, El nu ar fi fost integrat pe deplin în ambianţa păcatului; căci femeia a păcătuit, astfel păcatul a intrat în lume, înainte ca să păcătuiască omul.

Prin urmare, Hristos s-a născut din femeie ca să poată lua contact cu această lume a păcatului în chiar originea păcatului ei. Dacă ar fi venit pe pământ în alt mod decât “din femeie,” El ar fi avut o mai mică tangenţă cu realitatea şi astfel ar fi ratat răscumpărarea omului căzut.

“Sămânţa femeii” era aceea care avea să zdrobească capul şarpelui şi, de aceea, doar ca “sămânţa femeii,” ca “născut din femeie” putea Isus să întâlnească şarpele pe terenul lui, acolo, chiar acolo unde păcatul pătrunde în această lume.

Femeia a fost cea care, iniţial, a călcat Legea pe acest pământ. Prin femeie a pătruns păcatul în lume. Prin urmare, pentru a izbăvi pe copiii oamenilor din păcat, Răscumpărătorul trebuia să vină dincolo de om, să întâlnească păcatul care se afla pe pământ înainte ca omul să păcătuiască.

Iată de ce El, care a venit să răscumpere, a fost “născut din femeie.” Fiind născut din femeie, El putea urmări păcatul încă de la originea lui pe pământ. Isus trebuia să fie părtaş naturii umane păcătoase pentru a găsi păcatul şi pentru a-l smulge din rădăcini, de la origine până la ultimele sale vestigii, din această lume.

Altminteri n-ar fi fost nevoie ca El să trebuiască să fie “născut din femeie.” Dacă n-ar fi trebuit să vină în cel mai strâns contact cu păcatul, aşa cum era el în această lume - în natura omenească - dacă ar fi avut de îndepărtat doar un anumit grad al păcătoşeniei umane, atunci Isus n-ar fi trebuit să fie “născut din femeie.”

Dar, cum El a fost născut din femeie, - şi nu altfel - născut din aceea prin care păcatul a intrat încă de la început în omenire, este demonstrat clar, dincolo de orice obiecţie rezonabilă, că între Hristos şi păcatul din această lume, între Hristos şi natura umană căzută, nu există nici cea mai slabă urmă de separare. El a fost făcut trup; a fost născut pentru a fi păcat. A fost făcut trup aşa, şi numai aşa cum este trupul omenirii decăzute.

Numai aşa putea Isus să răscumpere omenirea pierdută. Dacă Isus ar fi fost diferit în cea mai mică măsură, în cel mai palid sens, de natura celor pe care a venit să-i răscumpere, misiunea Sa ar fi eşuat total.

De aceea, aşa cum a fost născut “sub Lege” pentru că cei pe care avea să-i răscumpere se aflau sub Lege, aşa cum a fost făcut blestem pentru că cei pe care avea să-i răscumpere se aflau sub blestem şi, aşa cum a fost făcut păcat pentru că aceştia erau păcătoşi, “vânduţi păcatului,” în mod sigur El a trebuit să Se întrupeze, să aibă „acelaşi” trup şi sânge cu cei pe care avea să-i răscumpere, să fie “născut din femeie,” pentru că păcatul a intrat pentru prima dată în lume prin şi în femeie.

Prin urmare, este adevărat, fără nici o rezervă că El “…a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2,17).

Dacă n-ar fi avut aceeaşi natură cu cei pe care a venit să-i elibereze, venirea Lui ar fi fost inutilă. Mai mult, deoarece singura natură existentă în lumea noastră largă, pe care El a venit să o elibereze, este săracă, păcătoasă, pierdută, natura omenească pe care o are întreaga omenire, însă Isus nu ar fi avut-o, atunci nu ar fi venit cu adevărat în această lume care trebuia răscumpărată. Căci dacă ar fi venit într-o natură diferită de natura omului căzut, atunci, deşi prezent în lume, în orice încercare de a ajunge practic la om şi a-l ajuta, ar fi fost atât de departe de acesta, încât parcă nici n-ar fi venit vreodată. Pentru că în acest caz, ar fi fost atât de departe de omenire şi în egală măsură din altă lume, ca şi când nu ar fi venit deloc în această lume.

Se înţelege că, prin naştere, Hristos a fost părtaş la natura Mariei, “femeia” din care a fost „născut.” Dar mintea firească nu este dispusă să admită că, în perfecţiunea sfinţeniei Sale, Dumnezeu ar putea consimţi să vină la om acolo unde se află acesta, în păcat. Şi de aceea, s-a încercat fuga de consecinţele acestui adevăr sublim, care este golirea de sine, inventându-se teoria că natura fecioarei Maria a fost diferită de natura restului lumii, că trupul ei nu a fost exact la fel ca al tuturor oamenilor. Această teorie stabileşte că, prin diverse mijloace, Maria a fost diferită de restul oamenilor, pentru ca apoi Hristos să se poată naşte prin ea.

“Invenţia” a culminat prin ceea ce este cunoscut ca fiind dogma Romano - Catolică a “concepţiei imaculate.” Mulţi protestanţi, dacă nu cumva chiar majoritatea lor, ca şi mulţi alţi credincioşi ne-catolici, cred că această “concepţie imaculată” se referă la conceperea lui Isus din fecioara Maria. Dar aceasta este o greşeală totală. Nu se referă deloc la conceperea lui Isus din Maria, ci chiar la conceperea Mariei însăşi de către mama ei.

Această doctrină oficială şi “infailibilă” a “concepţiei imaculate,” stabilită cu solemnitatea cuvenită unui adevărat punct de credinţă de către Papa Pius al IX-lea, vorbind ex cathedra pe 8 decembrie 1854, sună astfel:

“În temeiul autorităţii Domnului nostru Isus Hristos, a sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi în temeiul propriei noastre autorităţi, declarăm, pronunţăm şi hotărâm că doctrina care susţine că prea sfânta Fecioară Maria, chiar în momentul zămislirii ei, prin harul şi privilegiul deosebit al Atotputernicului Dumnezeu, pentru meritele lui Isus Hristos, Mântuitorul lumii, a fost păstrată neatinsă de orice întinăciune a păcatului originar; fiind descoperită de Dumnezeu trebuie, prin urmare, crezută cu hotărâre şi fermitate de toţi credincioşii.

De aceea, dacă cineva socoteşte în inima lui altfel decât am hotărât noi, să ştie şi să înţeleagă că va fi condamnat de propria lui judecată pentru că, s-a rătăcit în ceea ce priveşte credinţa, şi s-a îndepărtat de unitatea Bisericii” - “Catholic Belief,” pag. 214.

Acest concept este astfel definit de scriitorii catolici:

Vechea Scriere – „De Nativitate Christi,” găsită în lucrările Sfântului Cyprian, menţionează: (Maria) fiind „foarte diferită de restul omenirii, cu natură umană, dar fără păcat, împărtăşind-o ea însăşi.”

Theodor, patriarh al Ierusalimului spunea la al doilea Conciliu de la Nice, că Maria “este cu adevărat mama lui Dumnezeu, fecioară şi înainte şi după naşterea Pruncului; ea a fost făcută mai sublimă şi plină de slavă decât toate naturile, atât fizic, cât şi intelectual” (Id. p. 216,217).

Aceasta situează distinct natura Mariei dincolo de orice asemănare reală cu omenescul sau cu natura umană aşa cum este ea. Acestea fiind zise, să urmărim mai departe evoluţia teoriei, aşa cum reiese din cuvintele cardinalului Gibbons:

“Susţinem că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care în divinitatea Lui datează din veşnicie ca născut din Tatăl, trup din trupul Lui, a fost, la împlinirea vremii, născut din nou, de data asta din fecioară, luând astfel, din pântecele mamei Sale, aceeaşi natură umană ca a ei. 

Atât cât poate fi sublimul mister al întrupării reflectat în natura noastră şi cât Prea Sfânta Fecioară, sub umbrirea Duhului Sfânt, a putut transmite celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi, ca orice mamă, propria ei natură, trup din trupul ei, pe atât este de real şi adevărat mama Lui” (Faith of Our Fathers p. 198,199).

Să îmbinăm acum cele două lucruri. Mai întâi, natura Mariei ca fiind nu numai “foarte diferită de cea a restului omenirii,” ci “mai sublimă şi plină de slavă decât toate naturile,” ceea ce o situează infinit dincolo de orice asemănare reală sau legătură cu omenirea căzută.

Apoi, Îl avem pe Isus prezentat ca preluând natura ei umană, trup din trupul ei.

 

...

Intro 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Concluzie