Ca și mana cerească – hrana îngerilor (Ps 78:24-25) – care nu rezistă mult în ambianța păcatului, spiritul adventist era un produs fragil, cu grad mare de perisabilitate. El avea nevoie de condiții speciale de mediu, de igienă, spre a se dezvolta și a întreține un popor. Spiritul adventist depinde vital de capacitatea de a asimila permanent lumină din cer. Vigoarea lui vine din expunerea corectă la slava lui Dumnezeu. Întrerupeți sursa de lumină nouă și imediat încep să se dezvolte pe trupul lui bacterii ciudate și virulente din ghiara cărora nu mai este scăpare.
Pionierii au descoperit lumină nouă despre Sanctuar și despre lege. Imediat a apărut un popor dispus să ducă adevărul nou până la capătul pământului. Mișcarea era permanent alimentată de noi descoperiri ale slavei lui Hristos. Valabilitatea legii, sabatul, curățirea sanctuarului, natura umană a lui Hristos, ziua ispășirii, adevărul despre iad și nemurirea sufletului – toate acestea veneau în cascadă și produceau efecte vizibile. Se apropia vertiginos ziua Domnului, iar El avea nevoie de un popor prin care să descopere omenirii slava Sa. Venise timpul împlinirii profeției lui Isaia:
“Și lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de șapte ori mai mare (ca lumina a șapte zile), când va lega Domnul vânătăile poporului Său, și va tămădui rana loviturilor lui” (Isa 30:26).
Dar ceva teribil s-a întâmplat. Mișcarea adventă și-a îndeplinit misiunea de a duce adevărul descoperit până la marginile pământului, dar a neglijat fatal esența, existența și supraviețuirea spiritului adventist. Înaintașii s-au concentrat exclusiv pe răspândirea adevărului, încercând să facă lumina nouă cât mai comestibilă pentru eventualul consumator lumesc, și neglijând să hrănească sufletul adventist cu noi raze ale slavei lui Hristos. Biserica era ca un tânăr care fizic se dezvoltă corect, dar care intelectual rămâne un copil.
“Și lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de șapte ori mai mare...
Aceasta era ținta mișcării advente, și doar așa putea fi păstrat sănătos spiritul adventist. Din păcate, Ziua Cincizecimii lăsase “ascunse și neînțelese” adevăruri mari, iar acestea erau esențiale pentru ziua ispășirii, ploaia târzie și marea strigare.
În timp ce inima firească a mișcării advente investea puternic în propovăduirea adevărului prezent, spiritul adventist era tot mai înfometat de lipsa luminii crescânde a slavei lui Dumnezeu. În timp ce efectele lucrării misionare produceau delicii supreme, spiritul adventist era invadat de virusul letal al mulțumirii de sine. Mișcarea se dezvolta numeric, dar stagna în misiunea ei majoră, care consta în descoperirea adevărurilor rămase “ascunse și neînțelese” din Ziua Cincizecimii. Mișcarea adventă era infectată de virusul periculos al laodiceanismului, iar epidemia se întindea în corpul mondial.
În fața acestui pericol major, Dumnezeu nu S-a mulțumit cu simple avertizări transmise prin serva Sa, ci a intervenit cu măsuri drastice. El a trimis în 1888, când epidemia era în fazele ei incipiente, doi soli “cu acreditare divină,” iar solia lor era o provocare clară și directă către întoarcerea la spiritul autentic adventist, la cercetarea și descoperirea unor noi raze de lumină. Mișcarea risca să se transforme în Biserică, și astfel să se baricadeze în spatele dogmelor și tradițiilor. Salvarea ei? Înaintarea în slava crescândă a soliei îngerului al treilea.
Conducerea bisericii ajunsese în fața ultimei răspântii înainte de evenimentele finale. Va accepta provocarea lui Dumnezeu, mulțumindu-se cu rolul modest dar glorios de profet al Domnului, descoperitor de lumină? Sau se va lăsa ispitită să devină o biserică puternică numeric, în încercarea de a stabili împărăția lui Dumnezeu pe acest pământ?
Istoria este tristă, iar Minneapolis 1888 a confirmat avertizarea că atunci când va fi trimisă, lumina nu va fi recunoscută, iar frații “vor dori să restrângă lucrarea spre a o potrivi ideilor lor înguste.” Duhul lui Dumnezeu a fost insultat, Hristos a fost din nou răstignit în persoana solilor Săi, iar mana, rămasă neculeasă pe câmp, s-a stricat. Lumina a fost retrasă, iar virusul laodicean a explodat în voie, lăsând pe îngerul bisericii în confuzie totală – lipsit de credința lui Hristos, fără haina neprihănirii și orb la nevoile reale ale cauzei lui Dumnezeu, dar măgulindu-se că el știe ce face.