Trebuie în mod deosebit observat că, în primele 2 capitole din Evrei, ideile şi discuţia privitoare la persoana lui Isus, se referă îndeosebi la natura şi personalitatea Lui. În Filipeni 2,5-8, este prezentată relaţia Hristos - Dumnezeu şi Hristos - om, îndeosebi ca natură şi formă. Astfel “să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi

S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”.

Când Isus S-a dezbrăcat pe Sine însuşi, a devenit om. Şi Dumnezeu S-a descoperit ca om. Când Isus S-a dezbrăcat pe Sine însuşi, pe de o parte S-a descoperit ca om, iar pe cealaltă S-a descoperit ca Dumnezeu. Astfel, în El s-au întâlnit paşnic Dumnezeu şi om, devenind una: “Căci El este pacea noastră, care din doi (Dumnezeu şi om) a făcut unul… şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei… ca să facă pe cei doi (Dumnezeu şi om) un singur om nou, făcând astfel pace” (Efes. 2,14.15).

          El, care avea chip de Dumnezeu, a luat chip de om.

          El, care era egal cu Dumnezeu, a devenit egal cu omul.

          El, care era Creator şi Domn, a devenit creatură şi rob.

          El, care era asemeni cu Dumnezeu, a fost făcut asemeni cu omul.

          El, care era Dumnezeu şi Duh, a fost făcut om şi a fost făcut trup (Ioan 1,1.14).

Acestea nu sunt adevărate numai în ceea ce priveşte chipul şi forma. Ele sunt adevărate şi în ceea ce priveşte personalitatea. Căci Hristos a fost deopotrivă cu Dumnezeu în natură şi chiar în personalitate. El a fost făcut asemeni omului, în sensul că a fost ca omul în natură şi chiar în persoană. Hristos era Dumnezeu. El a devenit om. Şi când a devenit om, era om la fel de real cum era şi Dumnezeu. El S-a făcut om pentru a-l putea răscumpăra pe om. A venit la om acolo unde este omul, pentru a-l duce acolo unde a fost şi este El.

Şi, pentru a-l răscumpăra pe om din ceea ce este, El a fost făcut ceea ce este omul.

Omul este carne: Gen. 6,3; Ioan 3,6. “Şi Cuvântul S-a făcut trup”. Ioan 1,14; Evr. 2,14.

Omul se află sub Lege. Rom. 6,3; Ioan 3,6. Hristos S-a “născut sub Lege”. Gal. 4,4.

Omul se află sub blestem. Gal. 3,10; Zah. 5,1-4; “Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Gal. 3,13).

Omul este vândut rob păcatului (Rom. 7,14) şi “încărcat de fărădelegi” Isaia 1,4. Isus “a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturora”. Isaia 53,6

Omul este “trupul păcatului”. Rom. 6,6. Iar Dumnezeu “L-a făcut păcat pentru noi” (pe Isus). 2 Cor. 5,21.

Astfel, literalmente, Isus “a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”.

Şi nu trebuie niciodată uitat că în nici una din aceste ipostaze umane - trup de carne, păcat şi blestem - El nu a ajuns prin Sine sau prin păcătuire. Ci “a fost făcut“ (conform G.N.B.) toate acestea. El “a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor”. Hristos a fost făcut ceea ce nu fusese, pentru ca omul să poată fi acum şi în veşnicie ceea ce nu este.

Hristos era Fiul lui Dumnezeu. El a devenit Fiul omului pentru ca fiii oamenilor să poată deveni fii ai lui Dumnezeu. Gal. 4,4; 1Ioan 3,1.

Hristos este Duh. 1Cor. 15,45. El a devenit carne pentru ca omul, care este carne, să poată deveni Duh. Ioan 3,6; Rom. 8,8-10.

Hristos care era întrutotul natură divină, a fost făcut părtaş naturii umane pentru ca noi, care suntem întrutotul natură umană, să ne facem “părtaşi firii dumnezeieşti”. 2 Petru 1,4.

Hristos, care nu cunoştea păcatul, a fost făcut păcat pentru ca noi, care nu cunoaştem neprihănirea, să putem fi făcuţi neprihănire, şi încă neprihănirea lui Dumnezeu.

Şi, pe cât de reală este neprihănirea care, prin Hristos, a fost făcut omul, pe atât de real este şi păcatul omenirii care, în firea pământească, a fost făcut Hristos.

Pe cât de reale sunt păcatele care apasă asupra noastră, pe atât de reale sunt păcatele aşezate asupra lui Hristos.

Pe cât de sigur vinovăţia se asociază acestor păcate, afectându-ne atunci când ele apasă asupra noastră, pe atâta aceeaşi conştiinţă a condamnării şi descurajarea din cauza vinei lor, le-a experimentat Isus atunci când ele au apăsat asupra Lui.

Astfel vina, condamnarea şi descurajarea datorate conştiinţei păcatului, făceau parte din experienţa Lui, la fel de real cum fac parte din viaţa fiecărui păcătos de pe pământ. Acest adevăr inspiră oricărui suflet păcătos de pe pământ, măreţul adevăr că “neprihănirea lui Dumnezeu” şi pacea, odihna şi bucuria acestei neprihăniri, sunt o realitate în experienţa credinciosului în Isus pe această lume, la fel cum sunt şi în viaţa oricăruia dintre sfinţii din cer.

El, care cunoştea înălţimea neprihănirii lui Dumnezeu, cunoscând astfel grozăvia acestor abisuri la fel de bine cum cunoaşte slava şi înălţimea neprihănirii lui Dumnezeu. Prin aceasta “Robul Meu cel neprihănit, va pune pe mulţi într-o stare după voia lui Dumnezeu” - Isaia 53,11.

Astfel, prin această cunoştinţă El poate să elibereze pe orice păcătos din cele mai de jos adâncimi ale păcatului, ridicându-l pe cele mai înalte culmi ale neprihănirii, chiar ale neprihănirii lui Dumnezeu.

Făcut ”în toate lucrurile” asemeni nouă, El a fost în absolut totul aşa cum suntem noi. A fost atât de perfect “asemeni nouă”, încât a putut să spună exact ceea ce ar trebui să spunem noi: “Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi” (Ioan 5,30).

Este cât se poate de adevărat că, în slăbiciunea şi imperfecţiunea cărnii în care a luat natura noastră, Isus a fost aşa cum este omul fără Dumnezeu şi fără Hristos. Pentru că fără El, oamenii nu pot face nimic. Cu El şi prin El, în Biblie este scris: “Pot totul”. Dar despre cei fără El, este scris: “despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15,5).

Prin urmare, când spunea despre Sine: “Eu nu pot face nimic de la Mine însumi”, este clar pentru totdeauna că, în natura umană - din cauza imperfecţiunilor preluate din cauza păcătoşeniei ereditare şi curente care au fost puse asupra Lui - Isus a fost, la vremea Lui, exact aşa cum este omul care, în imperfecţiunea cărnii, e plin de păcate (moştenite sau adoptate) şi fără Dumnezeu. Şi aşa slab, plin de păcate, neajutorat, ca şi noi, într-o credinţă sublimă, El a exclamat: “Îmi voi pune încrederea în El” - Evr. 2,13.

El a venit “să caute şi să salveze ceea ce era pierdut”. Şi, pentru a salva ce era pierdut, a venit la cei pierduţi acolo unde ne aflam, aşezându-Se printre cei pierduţi, fiind socotit printre nelegiuiţi făcându-Se păcat. Şi, de la stadiul slăbiciunii şi imperfecţiunii celui pierdut, Isus S-a încrezut în Dumnezeu că va fi eliberat şi salvat. Împovărat cu păcatele lumii şi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, El a sperat în Dumnezeu şi a avut încredere că Dumnezeu Îl va salva din toate şi-L va feri de păcat. Ps. 69,1-21; 71,1-20; 22,1-22; 31,1-5.

Aceasta este credinţa lui Isus. Acesta este punctul în care credinţa lui Isus ajunge la omul pierdut, păcătos pentru a-l ajuta. Astfel a fost perfect demonstrat că nu există om, cât e pământul de mare, pentru care nu există speranţă în Dumnezeu. Că nu există om atât de pierdut încât să nu poată fi salvat, nădăjduind în Dumnezeu în această credinţă a lui Isus. Şi această credinţă a lui Isus prin care, aflat în locul păcătosului, El a nădăjduit în Dumnezeu şi S-a încrezut în vederea eliberării de păcat şi a puterii pentru ferirea de păcat, această biruinţă a Lui constă în faptul că a adus oricărui om din lume certitudinea sfântă prin care oricine poate spera în Dumnezeu şi se poate încrede în El şi poate descoperi puterea Lui de a-l elibera şi feri de păcat. Această credinţă exercitată de El şi prin care a obţinut biruinţa asupra lumii, cărnii şi răului, este darul fără plată făcut oricărui om din lume, pierdut. Ea este credinţa căreia Isus îi este Autor şi Desăvârşitor.

Credinţa lui Isus, care este dată oamenilor. Credinţa care trebuie primită de oameni pentru a putea fi salvaţi. Credinţa lui Isus care acum, în timpul întreitei solii îngereşti, trebuie primită şi păstrată de cei care vor fi feriţi de închinarea “la fiară şi la chipul ei” şi abilitaţi să păzească poruncile lui Dumnezeu. Credinţa lui Isus, la care se referă cuvintele de încheiere ale întreitei solii: “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”.

Iar acum, “punctul cel mai însemnat al celor spuse, este că avem un (AŞA) Mare Preot. Tot ceea ce am aflat în capitolele 1 şi 2 din Evrei, este pregătirea şi temelia înaltei Sale preoţii. Pentru că “a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evr. 2,17.18).

 

Introducere 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  Concluzie