Calea consacrată către desăvârșirea creștină
Alonzo T. Jones
“Cuvântul S-a făcut trup”
“Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Gal.4,4).”Dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”(Isaia 53,6).
Am văzut că, “născut din femeie,” Hristos a luat contact cu păcatul chiar acolo unde acesta şi-a făcut intrarea pe pământ, că tocmai din această cauză a trebuit El să vină în acest mod. De asemenea am văzut că asupra Lui a fost pusă fărădelegea păcatelor noastre, ale tuturor. Astfel, păcatul acestei întregi omeniri, de la origine şi până finele ei, a fost asupra Lui: atât păcatul în sine, cât şi păcatul înfăptuit de noi, păcatul în intenţie, cât şi păcatul în fapt.
Numai aşa se putea ca asupra Lui să fie pusă fărădelegea noastră, a tuturor. Numai supunerea Lui legii eredităţii, putea Isus percepe păcatul în totala şi adevărata lui dimensiune. Fără aceasta, s-ar fi putut pune asupra Lui doar păcatele săvârşite în prezent, cu vina şi condamnarea cuvenite lor. Dar, dincolo de păcatele săvârşite curent, există în orice persoană, în diverse moduri, un potenţial al păcatului, moştenit de la generaţiile anterioare, potenţial care încă nu a erupt în actul păcătuirii, dar care este permanent gata ca, atunci când se iveşte ocazia, să declanşeze comiterea de păcate. Marele păcat al lui David este o ilustrare a celor de mai sus - Ps.51,5; 3Sam. 11,2.
Pentru salvarea noastră din păcat, nu este destul să fim eliberaţi de păcatele pe care le-am săvârşit curent. Trebuie să fim eliberaţi şi de comiterea altor păcate. Şi, pentru ca aşa să se întâmple, trebuie întâmpinat şi supus acest potenţial al păcatului. Trebuie să ne stăpânească puterea de a ne feri de păcat, puterea de a controla acest potenţial, această predispoziţie la păcat care este ereditară în noi.
Toate păcatele noastre comise până acum au fost puse asupra Lui, I-au fost imputate Lui, pentru ca aşa neprihănirea Lui să poată fi pusă asupra noastră, să ne poată fi socotită nouă. Dar şi potenţialul păcatului din noi a fost asupra Lui, prin întruparea Sa, prin naşterea din femeie, ca părtaş sângelui şi cărnii cu noi, pentru neprihănirea Lui să poată fi curent manifestată în viaţa noastră.
Astfel, El a întâmpinat păcatul în trupul pe care l-a luat şi l-a biruit, aşa cum stă scris: “Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului pe însuşi Fiul Său într-o fire asemămătoare cu a păcatului” (Rom.8,3) şi “…în trupul Lui a înlăturat vrăşmăşia” (Efes. 2,15).
Şi, exact aşa cum păcatele noastre prezente I-au fost imputate Lui, neprihănirea Lui ne poate fi socotită nouă. Astfel, întâmpinarea potenţialului păcat, biruirea lui în trup şi manifestarea neprihănirii în acelaşi trup de către Isus, ne face în stare ca, noi în El şi El în noi, să întâmpinăm şi să biruim în trup acelaşi potenţial al păcatului, şi să manifestăm neprihănire în acelaşi trup.
Aşa se face că, pentru păcatele pe care le-am săvârşit până în prezent, pentru păcatele din trecut, deci, neprihănirea Lui este pusă pe seama noastră, aşa cum păcatele noastre sunt puse pe seama Lui. Iar pentru a ne feri de a mai păcătui, neprihănirea Lui ne-a fost atribuită nouă, naturi păcătoase, aşa cum natura noastră, cu potenţialul ei păcătos, a fost atribuită Lui. În acest fel, El este un Mântuitor complet. El ne mântuieşte de toate păcatele pe care le-am putea comite, despărţiţi de El.
Dacă Isus nu a luat acelaşi trup (sânge şi carne) cu copiii oamenilor, acelaşi trup cu al Său potenţial al păcatului, atunci care ar putea fi motivul prezentării genealogiei Lui în Scripturi? Urmaş al lui David, al lui Avraam, al lui Adam. Şi, fiind născut din femeie, descendenţa Lui se întoarce la Adam, la începutul păcatului in această lume.
În acest arbore genealogic îl gădim pe Ioachim care, din cauza sănătăţii lui, a fost “înmormântat ca un măgar…târât şi aruncat din porţile Ierusalimului” (Ier. 22,19); pe Manase, care l-a făcut pe Iuda “mai rău decât neamurile;” pe Ahaz care “a prădat Casa Domnului…A închis uşile Casei Domnului, şi-a făcut altare în toate colţurile Ierusalimului;” pe Roboam, care i s-a născut lui Solomon după ce acesta s-a întors de la Domnul; pe însuşi Solomon, care i s-a născut lui David cu Batşeba; de asemenea, pe Rut Moabita şi pe Rahav; la fel ca şi pe Avraam, Isaac, Işai, Asa, Iosafat, Ezechia şi Iosia: dintre cei mai buni, ca şi dintre cei mai răi. Chiar şi faptele rele ale celor mai buni sunt înregistrate, la fel ca faptele bune. Şi, în toată această genealogie, cu greu se găseşte unul a cărui viaţă să nu aibă consemnată vreo faptă rea.
Şi, la capătul unei astfel de genealogii, “Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” La capătul unei asemenea genealogii S-a “născut din femeie” Isus. La capătul unei asemenea linii de deacendenţă a trimis Dumnezeu propriul Său Fiu să fie deopotrivă cu natura umană căzută. Şi această descendenţă, această genealogie, a însemnat ceva pentru El, aşa cum înseamnă pentru fiecare om supus Legii potrivit căreia fărădelegile părinţilor se răsfrâng asupra copiilor până la a treia şi a patra generaţie. A însemnat enorm atunci când Isus se afla în pustie,confruntat cu teribilele ispite, ca, de altfel, pe tot parcursul vieţii Sale în trup omenesc.
Astfel, atât prin ereditate cât şi prin imputaţie, El a fost “împovărat cu păcatele lumii.” Şi, aşa împovărat, cu acest uriaş dezavantaj, Isus a trecut triumfător pe acolo pe unde fără nici o urmă de handicap, perechea primilor oameni a capotat.
Prin moartea Sa, Isus a plătit vina tuturor păcatelor care s-au comis, putând astfel să acorde neprihănirea Lui tuturor celor ce aleg să o primească. Şi, “osândind” păcatul în firea pământească, înlăturând în firea pământească, vrăjmăşia, El eliberează de puterea legii eredităţii. Şi astfel poate, în neprihănire, să confere oricărui suflet care Îl primeşte, natura Sa divină şi puterea de a surclasa această lege şi de a se menţine mai presus de ea.
De aceea este scris: “Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea”-Gal. 4,4; Şi “Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului”(Rom.8,3.4); Şi,”El este paca noastră, care din doi a făcut unul…şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăşmăşia ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace” (Efes. 2,14.15).
Astfel, El “a trebuit să se asmene fraţilor Săi în toate lucrurile…şi, faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”
De oriunde ar veni ispita - dinăuntru sau din afară - Isus este scutul nostru perfect împotriva ei, salvând astfel pe absolut toţi cei care vin la Dumnezeu prin El.
Dumnezeu Îşi trimite propriul Fiu în fire pământească, Hristos preia natura noastră aşa cum este ea, păcătoasă şi în declin, Dumnezeu rămâne constant cu El şi în El în această natură - astfel a demonstrat Dumnezeu pentru toţi oamenii şi pentru totdeauna, că nu există pe pământul acesta suflet atât de apăsat de păcate sau atât de pierdut, încât El să nu vrea bucuros să locuiască în el şi să-l mântuiască şi să-l conducă pe calea neprihănirii.
Şi astfel, cu siguranţă, numele Lui este Emanuel, ceea ce înseamnă “Dumnezeu cu noi.”
Introducere 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Concluzie