Dar ce înseamnă “Isus S-a făcut trup”? Ce înseamnă “a fost părtaş la natura umană”? Înseamnă exact ceea ce constituie părtăşia noastră, a tuturor ca fii ai oamenilor. Pentru că este scris: “deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”.

“Deopotrivă” înseamnă ”în acelaşi fel”, “în mod identic”. Astfel, El a fost părtaş sângelui şi cărnii în mod identic cu oamenii, care sunt părtaşi sângelui şi cărnii prin naştere. Isus deopotrivă. În consens, stă scris: “Un Prunc ni S-a născut”.

Şi, în acelaşi consens: “Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie (Gal. 4,4). Venind pe această lume din femeie, în natură umană, El a venit în singurul mod în care poate fi cineva adus pe lume de o femeie.

Dar de ce a trebuit să fie “născut din femeie” şi nu altfel? - Din simplul motiv că altfel n-ar fi fost destul de aproape de omenirea căzută în păcat. Născându-Se din femeie, El putea să vină în cea mai potrivită formă a naturii umane păcătoase. Astfel, a trebuit să fie adus pe lume de o femeie - pentru că femeia a fost prima care a păcătuit. “Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1Tim. 2,14).

Dacă ar fi fost făcut doar descendent al omului, El nu ar fi reuşit să atingă întreaga desfăşurare a păcatului; căci femeia a păcătuit şi, astfel păcatul a intrat în lume înainte ca omul să păcătuiască.

Prin urmare, Hristos s-a născut din femeie ca să poată lua contact cu această lume a păcatului în chiar originea păcatului ei. Dacă ar fi venit pe pământ în alt mod decât “din femeie”, El ar fi avut o mai mică tangenţă cu realitatea şi astfel ar fi ratat răscumpărarea omului căzut.

“Sămânţa femeii” era aceea care avea să-i zdrobească şarpelui capul şi, de aceea, doar ca “sămânţa femeii”, ca “născut din femeie” putea Isus să întâlnească şarpele pe terenul lui, acolo, chiar la locul de intrare a păcatului în această lume.

Femeia era cea care, iniţial, a călcat Legea pe acest pământ. Prin femeie a pătruns păcatul în lume. Şi, prin urmare, pentru eliberarea copiilor oamenilor din păcat, Răscumpărătorul trebuia să vină dincolo de om să întâlnească păcatul care se afla pe pământ înainte ca omul să păcătuiască.

Iată de ce El, care a venit să elibereze, S-a “născut din femeie”. Prin urmare, pentru a putea urmări păcatul încă de la originea lui pe pământ, pentru a-l cunoaşte şi, după aceea eradica din lume, trebuia să fie părtaş naturii umane aşa cum era ea după incidenţa cu păcatul.

Altminteri n-ar fi fost nevoie ca El să fie “născut din femeie”. Dacă n-ar fi trebuit să vină în cel mai strâns contact cu păcatul, aşa cum era el în această lume - în natura omenească -, dacă ar fi avut de îndepărtat doar un anumit grad al păcătoşeniei umane, atunci Isus n-ar fi trebuit să fie “născut din femeie”.

Dar, cum El a fost născut din femeie, un astfel născut din aceea prin care păcatul a intrat încă de la început în omenire, este demonstrat clar, dincolo de orice obiecţie rezonabilă, că între Hristos şi păcatul din această lume, între Hristos şi natura umană căzută, nu există nici cea mai slabă urmă de separare. El S-a făcut trup. Şi S-a făcut păcat. Şi asta a fost pe pământ.

Aşa trebuia pentru răscumpărarea lumii pierdute. A fi diferit în cea mai mică măsură, în cel mai palid sens, de natura celor pe care a venit să-i răscumpere, ar fi însemnat să rateze totul.

De aceea, aşa cum a fost născut “sub Lege” pentru că cei pe care avea să-i răscumpere se aflau sub Lege, aşa cum a fost făcut blestem pentru că cei pe care avea să-i răscumpere se aflau sub blestem şi, aşa cum a fost făcut păcat pentru că aceştia erau păcătoşi, “vânduţi păcatului”, în mod sigur El a trebuit să fie trup, părtaş sângelui şi cărnii aşa cum  au fost făcuţi cei pe care avea să-i răscumpere, să fie “născut din femeie”, pentru că păcatul a intrat iniţial în lume prin şi în femeie.

Prin urmare, este adevărat, fără nici o rezervă că El “a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evr. 2,17).

Dacă n-ar fi avut aceeaşi fire ca aceia pe care a venit să-i elibereze, venirea Lui ar fi fost inutilă. Mai mult, deoarece singurul fel de fire existent în lumea noastră largă, pe care El a venit să o elibereze, este această biată fire păcătoasă, pierdută, pe care cu toţii o avem. Dacă Isus n-ar fi venit în această fire, n-ar mai fi venit deloc. Căci dacă ar fi venit într-o natură diferită de natura omului căzut, atunci, deşi prezent pe lume, în orice încercare de a ajunge practic la om şi a-l ajuta, ar fi fost atât de departe de acesta, încât parcă nici n-ar fi venit vreodată. Pentru că în acest caz, ar fi fost atât de departe, cât dacă nu ar fi venit deloc în această lume.

Se înţelege că, prin naştere, Hristos a fost părtaş la natura Mariei, “femeia” care L-a născut. Dar mintea firească nu este dispusă să admită că, în perfecţiunea sfinţeniei Sale, Dumnezeu ar putea consimţi să vină la om acolo unde se află, în păcat. Şi de aceea, s-a încercat fuga de consecinţele acestui adevăr sublim, care este golirea de sine, inventându-se teoria că natura fecioarei Maria a fost diferită de natura restului lumii, că firea ei nu a fost exact la fel ca a tuturor oamenilor. Această teorie stabileşte că, prin diverse mijloace, Maria a fost făcută deosebită de restul oamenilor, pentru ca apoi Hristos să se poată naşte prin ea.

“Invenţia” a culminat prin ceea ce este cunoscută ca dogma Romano - Catolică a “concepţiei imaculate”. Mulţi protestanţi, dacă nu cumva chiar majoritatea lor, ca şi mulţi alţi credincioşi ne - catolici, cred că, “concepţia imaculată” se referă la concepţia lui Isus de fecioara Maria. Greşeală. Ea nu se referă deloc la concepţia lui Isus de Maria ci chiar la concepţia Mariei de către mama ei.

Această doctrină oficială şi “infailibilă” a “concepţiei imaculate”, stabilită cu solemnitatea cuvenită unui adevărat punct de credinţă de către Papa Pius al IX-lea, vorbind ex cathedra la 8 dec. 1854, sună:

“În temeiul autorităţii Domnului nostru Isus Hristos, a sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi în temeiul propriei noastre autorităţi, declarăm, pronunţăm şi hotărâm că doctrina care susţine că, la prima ei însărcinare, Prea Sfânta Fecioară Maria, printr-un har şi privilegiu deosebit de la Atotputernicul Dumnezeu, pentru meritele lui Isus Hristos, Mântuitorul omenirii, a fost păstrată neatinsă de orice întinăciune a păcatului original, a fost descoperită de Dumnezeu şi prin urmare, trebuie cu hotărâre şi neabătut adoptată de toţi credincioşii.

De aceea, dacă cineva socoteşte în inima lui altfel decât am hotărât noi, să ştie şi să înţeleagă că va fi condamnat de propria lui judecată pentru că, în ceea ce priveşte credinţa, s-a rătăcit şi s-a îndepărtat de unitatea Bisericii” - “Catholic Belief”, pag. 214.

Acest concept este astfel definit de scriitorii catolici:

“Vechea Scriere - De Nativitate Christi”, găsită în lucrările Sfântului Cyprian, menţionează: “Fiind foarte diferită de ceilalţi oameni (Maria), natură umană, dar fără păcat…

Theodor, patriarh al Ierusalimului spunea la al 2-lea Conciliu de la Nice că Maria “este cu adevărat mama lui Dumnezeu, fecioară şi înainte şi după naşterea Pruncului; ea a fost făcută mai sublimă şi plină de slavă decât toate naturile, atât fizic, cât şi intelectual. (Id. p. 216.217.).

Asta situează distinct natura Mariei dincolo de orice reală asemănare cu omenescul sau cu natura umană aşa cum este ea. Acestea fiind zise, să urmărim mai departe evoluţia teoriei, aşa cum reiese din cuvintele cardinalului Gibbons:

“Susţinem că A doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care în divinitatea Lui datează din veşnicie ca născut din Tatăl, trup din trupul Lui, a fost, la împlinirea vremii, născut din nou, de data asta din fecioară, luând astfel, din pântecele mamei Sale, natură umană, trup din trupul ei.

Atât cât poate fi sublimul mister al întrupării reflectat în natura noastră şi cât Preasfânta Fecioară, sub înrâurirea Duhului Sfânt, a putut transmite celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi, ca orice mamă, propria ei natură, trup din trupul ei, pe atât este de real şi adevărat mama Lui. (Faith of our fathers p. 198.199).

Acum să punem cap la cap aceste două lucruri. Mai întâi, natura Mariei ca fiind nu numai “foarte diferită de cea a restului oamenilor”, ci “mai sublimă şi plină de slavă decât toate naturile”, ceea ce o situează infinit dincolo de orice asemănare reală sau legătură cu omenirea căzută. Apoi, Îl avem pe Isus prezentat ca unul care a preluat natura ei umană, trup din trupul ei. Din asocierea acestor două puncte rezultă, la fel de clar cum 2+2=4, că, în natura umană, Domnul Isus este “foarte diferit” de restul oamenilor, că, bineînţeles, natura Sa umană nu este deloc umană.

Aceasta este doctrina catolică privitoare la natura umană a lui Hristos. Ea susţine pur şi simplu că natura umană a lui Hristos nu este deloc umană, ci este divină - “mai sublimă şi plină de slavă decât toate naturile”. Că, în natura Sa umană, Hristos a fost atât de departe de ceilalţi oameni, încât era total diferit de ei, că natura Lui era una în care nu putea avea nimic comun cu ei, nu putea simţi cu ei.

Dar nu acesta este credinţa lui Isus. Credinţa lui Isus este că aşa cum “copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”, că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în trup omenesc, supus păcatului, că Isus “a trebuit să Se asemene fraţilor Lui în toate lucrurile”, că El însuşi a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a fost afectat de ele, fiind ispitit în toate ca şi noi. Dacă n-ar fi fost ca noi, Isus n-ar fi putut fi ispitit ca noi. Dar El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi; prin urmare, a fost în toate lucrurile asemenea nouă.

În citatele din crezul catolic prezentate în acest capitol, v-am înfăţişat credinţa Romei în ceea ce priveşte natura umană a lui Hristos şi a Mariei. Din capitolul 2 din Evrei şi textele înrudite din Biblie, prin studiul de faţă, ne-am străduit să vă prezentăm credinţa lui Isus despre natura umană a lui Hristos.

Credinţa Romei în ceea ce priveşte natura umană a lui Isus, a Mariei şi a noastră, porneşte de la ideea omenească potrivit căreia Dumnezeu este prea curat şi prea sfânt pentru a se uni cu noi în noi, în natura noastră decăzută, că, aşa păcătoşi cum suntem, suntem prea departe de El ca, în puritatea şi sfinţenia Lui, să vină la noi, în starea în care ne aflăm.

Adevărata credinţă, credinţa lui Isus - este că, aşa departe de Dumnezeu cum suntem noi în propria păcătoşenie, în natura noastră umană pe care a luat-o, El a venit la noi chiar acolo unde ne aflam. Că, aşa infinit de curat şi sfânt cum este El şi aşa păcătoşi, decăzuţi şi pierduţi cum suntem noi, Dumnezeu, în Hristos, prin Duhul Său Sfânt va locui bucuros cu noi şi în noi pentru a ne salva, a ne curăţi şi a ne sfinţi.

Credinţa Romei este că trebuie să fim curaţi şi sfinţi pentru ca Dumnezeu să poată fi cu noi.

Credinţa lui Isus este că Dumnezeu trebuie să locuiască în noi pentru ca să fim sfinţi şi curaţi.

 

Introducere 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  Concluzie