Primul capitol din Evrei arată că identificarea lui Isus cu Dumnezeu nu are loc doar în formă  şi prezentare  ci chiar în fiinţă; iar capitolul al 2-lea relevă la fel de limpede că identificarea Sa cu omul nu constă doar în formă şi prezentare ci şi chiar în fiinţă. Este o identificare cu omul în toate, pentru că este scris: “La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu … şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi”  - Ioan 1, 1.14.

Şi, că aceasta este o identificare cu omul aşa căzut cum era, nu cu omul de la creaţiune a cărui natură era fără păcat, avem certitudinea prin cuvântul: ”Îl vedem făcut mai pe jos decât îngerii… din pricina morţii pe care a suferit-o”. Aşadar, ca om, Isus a devenit supus morţii.

Şi, tot atât de sigur pe cât Îl vedem pe Isus mai pe jos  decât îngerii până într-acolo încât a suferit moartea, este demonstrat prin aceasta că, în postura de om, Isus a luat natura umană de după agonia morţii, nu natura dinainte  de a ajunge supus morţii.

Dar moartea a apărut numai datorită păcatului. Dacă nu s-ar fi ivit păcatul, moartea n-ar fi putut să apară niciodată. Şi, de aceea, Îl vedem pe Isus făcut mai pe jos decât îngerii, din pricina morţii pe care a suferit-o. Îl vedem făcut om, în natura de după căderea în păcat, nu în natura în care era înainte. Şi aceasta, pentru ca să fie posibil ca El “să guste moartea pentru toţi”. Pentru a deveni om şi a putea ajunge la om, Isus a trebuit să meargă acolo unde a mers omul. La supunerea morţii. De aceea, El a trebuit să devină om aşa cum era omul după ce a devenit supus morţii.

“Se cuvenea, în adevăr, ca acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor”- Evr.2,10. Astfel, devenind om, Isus a devenit ceea ce este omul - un rob al suferinţei.

Înainte de a păcătui, omul nu era deloc supus suferinţei iar dacă Isus ar fi venit în natura umană de dinainte de căderea în păcat, i-ar fi fost imposibil să ajungă la om, să-i cunoască suferinţele şi să-l salveze. Dar pentru că se cuvenea ca El să ducă pe mulţi fii la slavă, să fie desăvârşit prin suferinţe, avem certitudinea că atunci când S-a făcut om, Isus a avut parte de natura umană de după supunerea la suferinţă, la chiar suferinţa morţii, care este plata păcatului.

De aceea este scris: “Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii”  (vers.14). În natura Sa umană, Isus a fost părtaş la acelaşi trup cu omul. În versetul de mai sus au fost adunate toate cuvintele care puteau fi folosite spre a face acest adevăr clar şi definitiv.

Fiii oamenilor sunt părtaşi sângelui şi cărnii; “tot aşa, El a fost părtaş la ele”.

Şi aceasta nu este totul. Pentru că textul biblic sună: “tot aşa, El însuşi a fost făcut părtaş la ele”.

Şi încă mai este adăugat ceva: “tot aşa, El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”.

Duhul Sfânt doreşte atât de mult ca acest adevăr să poată fi uşor şi categoric înţeles de toată lumea, încât nu-Şi permite să folosească mai puţin decât toate cuvintele posibile, în exprimarea lui. Şi, de aceea, Biblia spune: “deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele. Şi aceasta pentru ca “prin moarte,… să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”. El S-a făcut părtaş aceluiaşi sânge şi trup pe care, în robia păcatului şi a fricii de moarte, le avem, pentru a ne putea elibera de ele.

Astfel “Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul”. De aceea “nu-I este ruşine să-i numească fraţi”.

Acest mare adevăr al legăturii de sânge, al frăţiei de sânge a lui Hristos cu oamenii, este învăţat în Scriptură din Genesa. Pentru că atunci când Dumnezeu a făcut legământul Său veşnic cu Avraam, jertfele erau despicate în două iar El şi Avraam treceau printre cele două jumătăţi - Gen. 15,8-18; Ier. 34,18.19; Evr. 7,5.9. Prin acest act, Domnul S-a angajat în cel mai solemn legământ cunoscut în Orient, în întreaga lume - legământul de sânge - devenind astfel frate de sânge cu Avraam, o legătură care devansează orice altă legătură în viaţă.

Marele adevăr al legăturii de sânge a lui Hristos cu omul este în continuare prezentat şi în Leviticul. În această carte este consemnată legea răscumpărării oamenilor şi a moştenirii lor. Pentru cazul când, oricare din copiii din Israel şi-ar fi pierdut avuţia sau el însuşi ar fi fost luat rob, exista răscumpărare. Dacă era în stare s-o facă, avea dreptul la aceasta. Dar dacă nu era în stare să se răscumpere singur, atunci acest drept revenea rudei celei mai apropiate de sânge. Nu rudei apropiate de sânge, ci celei mai apropiate rude de sânge, care putea să o facă (Lev. 25,24-28. 47-49; Rut 2,20; 3,9.12.13; 4,1-14 şi contextul).

Astfel, în Genesa şi Leviticul a fost prezentat de-a lungul secolelor exact acelaşi adevăr pe care-l aflăm în capitolul 2 din Evrei - adevărul că omul şi-a pierdut moştenirea, averea şi el însuşi este rob. Şi, pentru că el nu se poate răscumpăra singur, nici pe sine, nici averea lui, dreptul de răscumpărare cade asupra celei mai apropiate rude care poate s-o facă. Iar Isus Hristos este singurul din întreg universul, care poate.

Dar, pentru a fi răscumpărător, El trebuie nu numai să poată să o facă. Trebuie să fie rudă de sânge. Nu numai rudă de sânge, ci cea mai apropiată rudă de sânge.

Aşadar, după cum copiii oamenilor-copiii unora care ne-am pierdut moştenirea - “sunt părtaşi sângelui şi cărnii”, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, părtaş în chiar esenţă, devenind astfel cea mai apropiată rudă de sânge a noastră. De aceea e scris mai departe că El şi noi suntem “dintr-unul” şi de aceea “Lui nu-I este ruşine” să ne numească fraţi.

Dar Biblia nu se opreşte aici cu prezentarea acestui foarte important adevăr. Ci continuă astfel: “Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile fraţilor Săi”, a căror rudă de sânge a devenit, în conformitate cu legământul cel veşnic.

Şi a făcut aceasta pentru ca El însuşi fiind ispitit în ceea ce a suferit, să poată “să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”. De aceea El a simţit slăbiciunile noastre şi “în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat (Evr. 4,15). Luând natură umană, fiind “în toate lucrurile…ca şi noi”, El putea fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi (şi a fost). Singura cale prin care se putea ca El să fie “ispitit ca şi noi”, era ca El să devină în toate lucrurile ”ca şi noi”.

Fiind, în natura Sa umană unul ca noi, şi cum “El a luat asupra Lui neputinţele noastre” (Mat. 8,17), Isus a putut să simtă slăbiciunile noastre. Fiind făcut în toate lucrurile “ca şi noi”, atunci când a fost ispitit, El a simţit exact ceea ce simţim şi noi când suntem ispitiţi, şi ştie perfect cum este: de aceea poate El să ajute şi să salveze pe toţi cei ce-L primesc. În condiţia Sa umană, Isus era la fel de slab ca noi şi, prin Sine însuşi, nu putea face nimic (Ioan 5,30). Prin urmare, atunci când a purtat suferinţele noastre şi a luat asupra Lui durerile noastre (Isaia 53,4), când a fost ispitit ca şi noi, simţind ceea ce şi noi simţim, El a biruit în toate prin puterea lui Dumnezeu care I-a dat credinţă şi pe care, în trup omenesc, ne-a adus-o.

Astfel numele Lui este “Emanuel”, care înseamnă “Dumnezeu cu noi”. Dumnezeu, nu doar cu El, ci Dumnezeu cu noi. Dumnezeu era cu El din veşnicie şi putea să fie şi dacă Isus nu S-ar fi dat pe Sine însuşi nouă. Dar, prin păcat, omul a ajuns fără Dumnezeu şi Dumnezeu a vrut să fie din nou cu noi. De aceea Hristos a devenit “noi”, pentru ca “Dumnezeu cu El” să poată însemna “Dumnezeu cu noi”. Acesta Îi este numele, pentru că acesta este Isus. Binecuvântat fie numele Lui!

Şi aceasta este “credinţa lui Isus” şi puterea ei. El este Mântuitorul nostru: pe de o parte Dumnezeu şi pe de o parte om. Din această cauză este posibil ca El să mântuiască orice suflet care vine la Dumnezeu prin El.

 

Introducere 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  Concluzie