Dar, slavă Domnului! - impostura nu va dura. Marele adevăr al preoţiei, slujirii şi sanctuarului adevărat, nu este ascuns de ochii bisericii şi ai lumii. Taina fărădelegii a umbrit în lume taina lui Dumnezeu şi întreaga omenire s-a luat după ea, minunându-se. Apoc. 13,3.4. Dar vine ziua când taina fărădelegii va fi demascată, iar taina lui Dumnezeu va străluci din nou în puritatea şi adevărul ei, pentru a nu mai fi niciodată ascunsă, ci pentru a-şi realiza marele scop şi pentru a fi complet lămurită. Fiindcă este scris: “…în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, proorocilor” Apoc. 10,7.

În vremea lui Isus şi a apostolilor, taina lui Dumnezeu a fost descoperită într-o măsură nemaicunoscută până atunci şi a fost propovăduită “tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă” Rom. 16, 25.26. Această taină a fost, de la începutul lumii şi până în acele vremuri, ţinută ascunsă “din veacuri în Dumnezeu” dar atunci a fost “descoperită… sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei… “ Col. 1,26-28; Efes. 3,3.5.9.

Dar exact în acelaşi timp, chiar în zilele apostolilor, “taina fărădelegii” deja îşi făcea lucrarea. Şi a continuat-o până la atingerea puterii şi supremaţiei mondiale, putere chiar asupra sfinţilor, asupra vremilor şi legii Celui Prea Înalt, ridicându-se împotriva Domnului domnilor, aşezându-se în locul de închinare al lui Dumnezeu şi considerându-se Dumnezeu. Şi astfel, din nou, dar de data aceasta nu “în Dumnezeu”, taina lui Dumnezeu este ţinută ascuns. Dar în prezent, în zilele când îngerul al şaptelea sună din trâmbiţă, această taină este iar descoperită sfinţilor Lui, pentru ca orice om să fie “desăvârşit în Hristos Isus”.

Şi aceasta, aşa cum deja am citat, în concordanţă cu cele declarate robilor Săi, proorocii. Vizionarul de pe insula Patmos nu este singurul care a declarat la vremea aceea că taina lui Dumnezeu “se va sfârşi”. Pentru că, atunci când îngerul lui Dumnezeu şi-a făcut anunţul în cadrul viziunii lui Ioan avută pe insula Patmos, îl mai făcuse deja, şi cu mult înainte “robilor Săi, proorocii”. Şi această proclamare de pe insula Patmos era doar o declaraţie a îngerului ca ceea ce Dumnezeu anunţase cu mult înainte robilor Săi, proorocii, trebuia acum, în mod sigur, să se împlinească. Şi aceasta, fără zăbavă. Proclamarea întreagă a îngerului este: “Şi îngerul, pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer, şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă, ci că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea buna vestită de El robilor Săi proorocilor.” Apoc. 10, 5-7.

Proorocul căruia acest lucru i-a fost mai complet şi mai clar anunţat decât oricărui altuia, a fost profetul Daniel. Pentru ca el a văzut nu numai creşterea cornului mic şi înălţarea lui până la căpetenia oştirii, nu numai ridicarea lui, împotriva Domnului domnilor şi aruncarea adevărului şi sanctuarului la pământ şi călcarea lor în picioare ci, în cadrul aceleiaşi viziuni, a văzut adevărul şi sanctuarul eliberate de puterea acestui corn mic, salvate de la călcatul în picioare, ridicate de la pământ şi înălţate la cerul căruia îi aparţin. Şi în această parte a viziunii se pare că cei din cer erau cei mai interesaţi, pentru că Daniel spune: “Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: “În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?” Şi el mi-a zis: ”Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit !” Dan. 8, 13.14.

Atunci i s-a poruncit îngerului Gabriel să îi explice profetului viziunea şi el început să o facă, dar când a ajuns la zilele cele multe, teribilele şi uimitoarele lucruri aflate l-au copleşit pe Daniel, care declară: “Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta şi nimeni nu ştia”. Dan. 8,27. Atâta vreme cât a existat o explicaţie, a fost uşor de înţeles pentru Daniel, pentru că i s-a spus clar că berbecul îi reprezenta pe împăraţii Mediei şi Persiei, iar ţapul cel dur pe împăratul Greciei. Şi, cât priveşte explicarea deja făcută în cap. 2 şi 7 din Daniel în ceea ce priveşte puterea ce a urmat Grecia, ar fi fost uşor de înţeles dacă îngerul ar fi putut să o continue. Dar, chiar în toiul explicaţiei, Daniel leşină şi astfel, pierde partea cea mai completă şi esenţială a revelaţiei.

Totuşi, profetul a căutat cu sârg înţelegerea viziunii. Şi, după distrugerea Babilonului, în primul an al împăratului mezilor şi perşilor, îngerul Gabriel vine din nou la Daniel şi îi spune: “Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea”. (Dan. 9,1.22). Şi, se înţelege despre această viziune deosebită care era în curs de explicare când Daniel a leşinat, că acum urma să fie lămurită. În consecinţă, îngerul îi îndreaptă, mai întâi de toate, atenţia lui Daniel spre acea viziune, spunând: “Când ai început să te rogi, a ieşit cuvântul şi eu vin să ţi-l vestesc;  căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia”. (vers. 23). Direcţionând astfel atenţia profetului spre viziune, îngerul începe imediat să vorbească despre timpul menţionat în viziune - exact acel punct al viziunii în care, din cauza leşinului lui Daniel, explicaţia se întrerupsese. Astfel, îngerul spune: “şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale cele sfinte”. (vers. 24).

Cuvântul “hotărâte”, înseamnă aici “fixate”, “stabilite la”, “delimitate”. La prima explicare, îngerul se oprise când ajunsese la punctul privitor la “nişte vremi”, la acele 2.300 de zile din viziune. Acum, când îi spune lui Daniel să înţeleagă vedenia, el începe imediat să îi vorbească despre acele vremi şi să îi explice evenimentele lor. “Şaptezeci de săptămâni”, sau 490 din cele 2.300 zile au fost hotărâte, fixate iudeilor şi Ierusalimului şi delimitează vremea lor ca popor şi cetate sfinte ale lui Dumnezeu. Acestea sunt zile profetice şi fiecare din ele înseamnă câte un an, cele şaptezeci săptămâni sau 490 de zile reprezentând astfel 490 de ani din cei 2.300. Începutul celor 490 de ani este, deci, şi începutul celor 2.300. Mersul celor “şaptezeci de săptămâni”, sau 490 de ani, este prezentat de înger după cum urmează: “Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia) la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şase zeci şi două de săptămâni, pieţile şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şase zeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit ş împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” Dan. 9, 25-27.

Porunca de rezidire a Ierusalimului la care se face aici referire, este cea din anul 457 î. Hr., consemnată în Ezra cap. 7. Decretul a fost dat în Babilon şi se adresa, în primul rând lui Ezra, însărcinându-l să părăsească Babilonul şi să ia cu el atâta popor şi atâtea materiale câte ar fi fost necesare lucrării de restaurare a Ierusalimului şi închinării la Dumnezeu în el; iar, în al doilea rând, “vistiernicilor de dincolo de râu”, (Eufrat) să dea lui Ezra tot ce va cere ca fiind necesar acestei lucrări. Era luna a 5-a a anului atunci când Ezra ajungea la Ierusalim, deci, pe la jumătatea lui 457 î. Hr. înseamnă că plecase, ceea ce însemna anul 456 şi jumătate - vremea începutului celor 490 de ani din începutul celor 2.300.

La 483 de ani de atunci avea să vină “Unsul” (Mesia) care, la 26 de ani şi jumătate ai erei creştine, adică anul 27 d. Hr., Îşi începea lucrarea publică, după botezarea Lui în Iordan şi ungerea cu Duhul Sfânt. Marcu 7,9-11; Mat. 3. 13-17. După aceea, El, Mesia, avea să facă “un legământ tainic cu mulţi, timp de o săptămână” - săptămâna rămasă din cele şaptezeci. Dar, la mijlocul acelei săptămâni, urma să facă “să înceteze jertfa şi darul de mâncare”, prin jertfirea Sa pe cruce. “La jumătatea săptămânii”, înseamnă la 3 ani şi jumătate de la începutul anului 27 d. Hr., rezultând primăvara lui 31 d. Hr. exact vremea când Mântuitorul a fost răstignit, făcând, prin acest singur sacrificiu valabil pentru ştergerea păcatelor, să înceteze pentru totdeauna jertfa şi darul de mâncare. Atunci, perdeaua dinlăuntrul Templului “s-a rupt în două, de sus până jos”, semn că slujba lui Dumnezeu acolo încetează şi sanctuarul pământesc rămâne pustiu. Mai rămânea încă o jumătate din săptămâna a şaptezecea, ca termen de favoare deosebită pentru iudei şi Ierusalim. Această jumătate de săptămână cuprindea perioada: primăvară, 31 d. Hr. - sfârşitul lui 34 d. Hr. În acest timp, “cei ce se împrăştiaseră din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan , au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor”. Fapte 11,19; 8,4. Dar, când şi acest timp a expirat şi iudeii şi-au reconfirmat poziţia de respingere a lui Mesia şi a Evangheliei Lui, decizia lor a fost respectată. Şi, sub conducerea lui Petru şi a lui Pavel, uşa credinţei a fost deschisă la maximum pentru Neamuri, pentru care a rămas disponibil restul de până la 2.300 de ani.    După cei 490 de ani fixaţi iudeilor şi Ierusalimului mai rămâneau 1810 la dispoziţia Neamurilor. Începând, aşa cum am văzut, la sfârşitul anului 34 d. Hr. respectiva perioadă se întinde exact până la sfârşitul anului 1844 şi marchează această dată ca timp de expirare a celor 2.300 de ani când “Sfântul Locaş va fi curăţit” (Dan. 8,14). Anul 1844 era chiar timpul când “îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui” şi “se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, proorocilor”. Era timpul când se sfâşia oribilul întuneric prin care taina fărădelegii ascunsese prin veacuri şi generaţii taina lui Dumnezeu. Timpul când sanctuarul şi adevăratul cort urmau să fie ridicate de la pământ de unde omul fărădelegii le aruncase şi le călcase în picioare şi să fie înălţate la cerul căruia îi aparţineau şi să strălucească aşa încât pământul să fie luminat de slavă. Timpul când sublimul adevăr al preoţiei şi lucrării lui Hristos avea sa fie eliberat de uitarea la care urâciunea pustiirii îl condamnase şi avea sa fie aşezat odată pentru totdeauna în locul Său cuvenit în cer, în credinţa bisericii, împlinind în orice credincios adevărat acea desăvârşire care este ţinta veşnică a lui Dumnezeu, propusa nouă prin Domnul nostru Isus Hristos.

Introducere 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  Concluzie