Marele ideal şi scop al adevăratului sanctuar, al preoţiei şi slujbelor lui, este ca Dumnezeu să locuiască în inimile poporului. Dar care este marele ideal şi scop al locuirii Lui în inimile poporului? Răspunsul este: Desăvârşirea. Desăvârşirea morală şi spirituală a închinătorului.

Să ne gândim la aceasta. La finele capitolului 5 din Evrei, imediat după mărturia că Isus, “după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec”, stă scris: “de aceea”, adică din această cauză, pentru acest motiv “să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite” Evr. 6,1.

Apoi se arată că desăvârşirea este atinsă numai prin preoţia lui Melhisedec. Drept urmare, în legătură cu preoţia levitică se spune în cap. 7 vers. 11: “Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor… ce nevoie mai era să se ridice un alt preot, după rânduiala lui Melhisedec şi nu după rânduiala lui Aaron?” Şi, în aceeaşi conexiune: ”căci Legea n-a făcut nimic desăvârşit… şi… se pune în loc o nădejde mai bună prin care ne apropiem de Dumnezeu”. (vers.19).

Prin aceste declaraţii scripturistice este cât se poate de clar că desăvârşirea închinătorului este cea atribuită şi la care se ajunge prin preoţia şi lucrarea lui Hristos.

Şi încă acestea spuse, tot nu epuizează ideea. Fiindcă, după cum deja s-a menţionat în descrierea sanctuarului pământesc şi serviciilor lui, acesta ”era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui”. Că niciuna dintre acestea nu putea să îl facă pe cel ce le aducea desăvârşit, este marele neajuns. Iar marea idee este că lucrarea şi preoţia lui Hristos în sanctuarul adevărat, poate să îl facă şi îl face desăvârşit pe cel care intră prin credinţă în acest demers.

Slujba pământească nu îl putea “duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui”. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele

Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.  Evr. 9, 11.12. Acest sanctuar, această preoţie, jertfă şi lucrare a lui Hristos îl face desăvârşit printr-o răscumpărare veşnică pe orişicine intră, prin credinţă, în raza Serviciului Său, primind astfel ceea ce a fost stabilit să i se dea.

Mai departe, “dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos care prin Duhul cel veşnic S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”

Sângele animalelor enumerate şi cenuşa vacii stropită peste cei întinaţi, prezente în serviciul Levit şi în sanctuarul pământesc făceau curăţirea trupului, pentru că aşa declară cuvântul, referitor la aceasta. Şi aşa stând lucrurile, “cu cât mai mult sângele lui Hristos, care… S-a adus pe Sine însuşi jertfă” lucrează la curăţirea spiritului “de faptele… moarte”.

Care sunt faptele moarte? Moartea însăşi este urmarea păcatului. Atunci, curăţirea cugetului de faptele moarte este o atât de completă curăţire a sufletului de păcat, prin sângele lui Hristos şi Duhul cel veşnic, încât în viaţa şi treburile credinciosului, păcatul nu va mai avea loc, faptele lui vor fi numai fapte de credinţă, la fel ca şi viaţa şi acestea numai prin adevărata şi pura slujire a viului Dumnezeu.

De asemenea, mai este scris: “În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.””  Evr. 10,1-4; şi aceasta arată că deşi desăvârşirea era ţinta în toată lucrarea ce se realiza sub lege, totuşi ea nu era atinsă prin nici una din performanţele acestei lucrări. Ceea ce se îndeplinea în sanctuarul pământesc, nu erau decât nişte simple reprezentări pentru acel timp, ale lucrării şi preoţiei prin care desăvârşirea este atinsă - lucrarea şi preoţia lui Hristos. Acele jertfe nu îi puteau face desăvârşiţi pe oamenii care le aduceau. Jertfa adevărată şi slujba din sanctuarul ceresc îi fac pe oameni desăvârşiţi, iar această desăvârşire în faptul că ei nu mai au “cunoştinţă de păcate”. Dar cum sângele taurilor şi al ţapilor nu poate azi curăţi păcatele aşa cum  nu putea nici atunci… Şi totuşi, aceste jertfe erau aduse an de an, fără întrerupere, pentru a “curăţi cugetele” astfel încât oamenii să nu mai aibă “cunoştinţă de păcate”. Sângele taurilor şi ţapilor putea să facă (şi făcea) curăţirea trupului, dar numai a trupului, şi aceasta era o reprezentare pentru atunci a “sângelui lui Hristos” care, cu atât mai mult curăţeşte cugetele ca să nu se mai aibă “cunoştinţă de păcate”, “De aceea când intră în lume El zice “Tu n’ai voit nici jertfa, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis “Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule !” După ce a zis întâi “Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice “Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule” El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.” Evr. 10,5-9; 

Se menţionează aici două lucruri: “cele dintâi” şi “a doua”. Care sunt aceste două noţiuni? Ce reprezintă “cele dintâi” şi ce reprezintă “a doua”? Pe de o parte (cele dintâi) sunt jertfa, arderile de tot şi darurile pentru păcat. Iar de cealaltă parte (a doua) este voia lui Dumnezeu. Isus le “desfiinţează pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua”. Adică desfiinţează jertfa, darul, arderea de tot aduse pentru păcat, pentru a pune în loc voia lui Dumnezeu. În voia lui Dumnezeu este sfinţirea şi desăvârşirea noastră. 1 Tes. 4,3; Mat. 5,48; Efes. 4,8. 12. 13; Evr. 13, 20.21. Ceea ce nu putea fi realizat prin jertfe daruri şi arderi de tot pentru păcat în cadrul preoţiei levite. Acestea nu puteau curăţi cugetele închinătorilor într-atâta încât ei să nu mai aibă cunoştinţă de păcate, deoarece sângele taurilor şi ţapilor nu putea ridica păcatele.

Aşadar, cum voia lui Dumnezeu este sfinţirea şi desăvârşirea închinătorilor, cum El doreşte ca aceştia să fie astfel curăţiţi încât să nu mai aibă cunoştinţă de păcate şi cum serviciul din sanctuarul pământesc nu putea să rezolve cele de mai sus, El l-a desfiinţat, pentru a putea pune în loc voia lui Dumnezeu, prin care “am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna” (Evr. 10,10). Voia lui Dumnezeu este chiar sfinţirea noastră. Sfinţirea este adevărata păzire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, am spune că voia lui Dumnezeu în ce priveşte omul, este ca voia lui să fie perfect împlinită în om. Voia lui este exprimată în Legea celor Zece Porunci care constituie toată datoria omului. Această Lege este desăvârşită şi desăvârşirea caracterului este expresia perfectă a acestei Legi în viaţa închinătorului. Prin această Lege există conştiinţa păcatului. Toţi am păcătuit şi am pierdut slava lui Dumnezeu, am pierdut această desăvârşire a caracterului.

Jertfele şi serviciul din sanctuarul pământesc nu puteau să şteargă păcatul omenirii şi astfel nu puteau să îi facă pe oameni desăvârşiţi. Dar jertfa şi preoţia adevăratului Mare Preot din sanctuarul şi adevăratul cort, îi fac desăvârşiţi. Ele şterg în totalitate păcatele. Iar închinătorul este astfel curăţit, încât nu mai are cunoştinţa de păcate. Prin jertfa, darul şi lucrarea Lui Însuşi, Hristos a desfiinţat jertfele şi darurile şi slujbele pământeşti care nu ar fi putut niciodată şterge păcatele. Şi, prin această desăvârşită împlinire a voiei lui Dumnezeu, El ne-a arătat, de fapt, care este voia lui Dumnezeu “Prin această “voie” am fost sfinţiţi noi, şi  anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna.” Evr. 10,10.

În acel iniţial sanctuar pământesc cu serviciul lui, orice preot făcea “slujba în fiecare zi şi aducea de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot şterge păcatele”. Dar în serviciul din sanctuarul din adevăratul cort El, “după ce a adus o singură jertfă pentru păcate. S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui. Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” Evr. 10,11-14.

Această desăvârşire în această privinţă este atinsă prin preoţia, jertfa şi slujba Marelui nostru Preot la dreapta tronului Măririi din ceruri “ca slujitor al Locului Prea Sfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” ; “Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul sfânt. Căci, după  ce a zis “Iată legământul pe care-l voi face cu ei după  acele zile, zice Domnul voi pune legile Mele in inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”, adaugă: “Şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.” Dar acolo unde este iertare de păcate nu mai este nevoie de jertfa pentru păcat.” Evr. 10,15-18.

Aceasta este calea cea nouă şi vie pe care Hristos, “ne-a deschis-o… prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său”, nouă, întregii omeniri. Domnul desăvârşirii, prin care orice suflet poate intra în locul cel mai sfânt dintre locuri, în cela mai sfinte experienţe dintre experienţe, în cele mai sfinte legături posibile. El ne-a deschis această nouă şi vie cale prin trupul Său, ceea ce înseamnă că, venind în trup, identificându-Se cu omul în carne, El a pus la dispoziţia noastră, care suntem carne, o cale dinspre - unde ne aflăm, spre unde Se află El în prezent, la dreapta tronului Măririi în cer, în locul cel mai sfânt.

Venind în trup şi fiind în toate lucrurile asemenea nouă, ispitit deci, în toate privinţele, ca şi noi, Isus S-a identificat cu orice suflet omenesc exact acolo unde acest suflet se afla. Şi de acolo de unde se află fiecare suflet omenesc, El a deschis un drum, o “cale nouă şi vie”, ce trece prin toate vicisitudinile şi experienţele vieţii şi chiar prin mormânt, ducând spre cel mai sfânt loc dintre toate, la dreapta lui Dumnezeu, pentru vecie.

O, drum al neprihănirii! Drum deschis prin ispitirile şi suferinţele Lui, prin rugăciunile şi lacrimile Lui, prin viaţa Lui sfântă şi jertfa morţii Lui, prin învierea Sa biruitoare şi înălţarea Sa glorioasă şi prin triumfala Lui intrare în locul cel mai sfânt dintre toate, la dreapta tronului Măririi din ceruri!

Acest drum, a fost deschis pentru noi. Devenind unul dintre noi, Isus a făcut această cale să fie drumul nostru. Ne aparţine. Orice suflet a fost binecuvântat cu dreptul divin de a merge pe acest drum deschis; şi, făcându-Se pe Sine trup - trup ca al nostru - El ne-a dat garanţia actuală că orice suflet poate merge pe acest drum, ajungând prin El în locul cel mai sfânt.

Ca unul dintre noi, în natura noastră, slab ca şi noi, împovărat cu păcatul lumii, Isus a trăit o viaţă sfântă, fără păcat şi a fost înălţat mai sus de ceruri, prin aceasta deschizându-ne o cale prin care, prin El orice credincios poate trăi în această lume o viaţă sfântă, fără păcat şi, drept urmare poate fi înălţat mai sus de ceruri.

Desăvârşirea, desăvârşirea caracterului este ţinta creştină - o desăvârşire atinsă în trup omenesc pe această lume. Hristos a reuşit aceasta, deschizând un drum prin care, în El, orice suflet poate, de asemenea să fie desăvârşit. Atingând ţinta, Isus a devenit Marele nostru Preot, care prin această lucrare a Lui în adevăratul sanctuar, ne face şi nouă posibilă atingerea ei. “Dumnezeule, căile Tale sunt sfinte!” Ps. 77,13. “Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul, care vorbea în aşa fel ca cei ce l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească, (pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: “Chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata”. Şi priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: “Sunt îngrozit şi tremur !”). Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea in sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte ! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri,”  Evr. 12,18-25.

 

Introducere 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  Concluzie