Ideea unei biserici în vrăjmăşie cu propriul Dumnezeu stârneşte indignarea unor fraţi care consideră că această învinuire ar putea conduce la confuzie şi destabilizare în rândul organizaţiei. Cum să fie „conflict” între Hristos și Mireasa Lui? Acesta este unul din lucrurile care deranjează în broşura „Sfântul locaş va fi curăţit.”

Nu este însă nevoie de un studiu elaborat al Sfintelor Scripturi pentru a constata că acesta nu este un concept străin de Biblie. Poporului lui Dumnezeu din toate timpurile i se reproşează această vrăjmăşie ascunsă care a stat de cele mai multe ori la baza tragediilor naționale survenite în decursul istoriei lor.

De-a lungul timpului Domnul a făcut eforturi evidente pentru a le deschide ochii asupra stării lor deplorabile. Cărţile lui Ieremia şi Isaia sunt exemple elocvente în acest sens. Nu de puţine ori Dumnezeu Îşi caracterizează poporul ca fiind „răzvrătit,” ca fiind în opoziţie cu scopul pe care El îl are pentru ei: „Poporul acesta este un popor răzvrătit, nişte copii mincinoşi, nişte copii care nu vor să asculte legea Domnului” (Isaia 30:9).

Refuzul inconştient de a-şi accepta starea duce în mod inevitabil la o atitudine duplicitară: „Când se apropie de Mine poporul acesta Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29:13).

Cauza acestei atitudini o găsim în versetul 11 al aceluiaşi capitol: „Toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite” (Isaia 29:11).

Situaţie dramatică și de neînțeles: Poporul lui Dumnezeu, posesorii comorilor adevărului divin, nu poate descifra soliile trimise de Conducătorul lor. Cuvântul lui Dumnezeu nu este accesibil minţilor lor. Semnalele divine sunt greu de interceptat, imposibil de decodat: „Întruna veţi auzi şi nu veţi înțelege, întruna veţi vedea şi nu veţi pricepe” (Isaia 6:9).

De aceea, nu pot beneficia de călăuzirea divină. „Toată descoperirea dumnezeiască,” orice mesaj divin este pecetluit, inaccesibil, şi prin urmare pare neverosimil. Soliile pline de dragoste care urmau să le întoarcă inimile către El devin o piatră de poticnire. Inima lor rămâne departe de Domnul în timp ce buzele lor pretind că-L slujesc. Vrăjmăşia inimii este poleită de cuvinte frumoase, nelegiuirea este unită cu sărbătoarea, duplicitatea devine o stare de normalitate.

În aceeaşi atitudine duplicitară se complace şi Israelul modern. Conform soliei Martorului credincios către Laodiceea, poporul lui Dumnezeu de la sfârşitul veacurilor se declară mulţumit de starea lui, în timp ce Domnul îi reproşează vrăjmăşia inconştientă pe care o manifestă faţă de El.

Slujirea artificială şi declarativă stârneşte dezaprobarea şi repulsia cerului. Asemenea Israelului din vechime, ei aud, dar nu înţeleg, văd, dar nu pricep. Nici ei nu se pot bucura de călăuzirea divină. Semnalele divine nu pot fi interceptate. Doar alifia pentru ochi, discernământul Duhului Sfânt, ne poate ajuta să ne vedem adevărata stare şi să înţelegem scopul lui Dumnezeu cu noi.

Scopul lui Dumnezeu a fost ca fiecare fiinţă din univers să fie una cu El. Atâta timp cât nu suntem una cu El, suntem despărţiţi de El şi suntem inevitabil în vrăjmăşie cu El, fie că ne place sau nu. Această stare tragică de vrăjmăşie îşi are punctul de plecare în Grădina Edenului. Când Adam L-a izgonit pe Duhul Sfânt din locul locuinţei Sale, el s-a despărţit de Dumnezeu. Din acel moment orice fiinţă care s-a născut sau se va naşte în neamul omenesc este despărţită de Dumnezeu şi este în vrăjmăşie cu El.

Noi suntem prin natura noastră în vrăjmăşie cu Dumnezeu. De aceea le spunem celor care se simt jigniţi de acuzaţia de a fi în vrăjmăşie cu Dumnezeu că oricine este lipsit de natura divină (inclusiv cei care cred şi predică solia 1888 ) este în mod inconştient în vrăjmăşie cu Dumnezeu.

Atâta vreme cât „legea păcatului şi a morţii” este în mădularele noastre, ea se va lupta permanent împotriva legii duhului de viaţă acceptate de mintea noastră: „Cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească slujesc legii păcatului”(Rom. 7:25).

Capitolul 7 din Romani este o radiografie fidelă a stării noastre actuale. Citiţi-l cu atenţie şi cu rugăciune, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Vă recunoaşteţi în această stare? Vi se întâmplă să faceţi ce urâţi în loc să faceţi ce doriţi? Aveţi dorinţa de a face binele dar de cele mai multe ori vă lipseşte puterea? Aceste versete sunt glasul naturii umane împărtăşite de noi toţi.

În faţa realităţii descrise de aceste versete avem două alternative: Ne putem nega starea încercând să o mascăm prin fapte bune şi cuvinte frumoase. Dar aceasta ar conduce inevitabil la o formă de evlavie fără putere, o evlavie „ca norul de dimineaţă şi ca roua care trece curând” (Osea 6:4). Am fi niște morminte văruite, ireproşabili în aparenţă, dar „ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi” în esenţă. Ne-am lăuda că suntem căsătoriţi cu Hristos, dar am flirta cu păcatul. I-am mărturisi devotament, dar inima ar fi departe de El. Pe scurt, am perpetua la nesfârşit laodiceanismul.

O altă posibilitate ar fi să răspundem apelului Duhului Sfânt de a ne convinge de „păcat, neprihănire şi judecată.” După cum cifra 7 precedă cifra 8, tot astfel starea din capitolul 7 o precede pe cea din capitolul 8. Înainte ca „legea duhului de viaţă” să ia locul „legii păcatului şi a morţii” trebuie să înțelegem ravagiile pe care aceasta din urmă le-a produs în inima omenească. Trebuie să înţelegem că păcatul este despărţire de Dumnezeu sau vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că neprihănirea lui Hristos s-a datorat locuirii Duhului Sfânt în El şi că acelaşi scop sau intenţie o are Dumnezeu şi cu noi. Trebuie să înţelegem că în lumina sanctuarului, judecata înseamnă izbăvire, punere la un loc, unitate între natura umană şi natura divină.
Înţelegerea acestor adevăruri ne va face să exclamăm împreună cu Pavel: „O nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte!” „Duhul de îndurare şi rugăciune”(Zah. 12:10) care ne va întoarce privirile către Cel pe care L-am străpuns, va aduce conştienţa vrăjmăşiei profunde a inimii fireşti vinovată de păcatul veacurilor: Uciderea Fiului lui Dumnezeu.

Nu este de mirare că oamenii se simt lezaţi de faptul că ar putea fi în vrăjmăşie cu propriul Dumnezeu pentru că aceasta este o stare inconştientă. Cuvintele adresate de Dumnezeu ultimei biserici din istoria acestei planete sunt mărturia evidentă a acestui fapt. Problema noastră a tuturor este că „nu ştim,” nu suntem conştienţi de adevărata noastră stare. Apelul la pocăinţă din solia Martorului credincios către Laodicea este un apel la conştientizarea acestei vrăjmăşii ascunse.

Domnul nu doreşte să spună și despre noi: „Niciunul nu se căieşte de răutatea lui, şi nu zice: Ce am făcut?, ci toţi îşi încep din nou alergarea” (Ieremia 8:6).

Domnul vrea să ne arate „ce am făcut,” că L-am răstignit pe Fiul Său, pentru că doar conştientizarea acestui fapt ne va face să ne căim de răutatea noastră şi să ne oprim din alergarea bezmetică de pe pământul acesta.

Recunoașterea vrăjmăşiei latente din inima omenească va deschide, pentru locuitorii Ierusalimului modern, izvorul pentru păcat şi necurăție (Zah 13:1), deoarece vor înțelege pe cine au „străpuns.”

Aceasta este ştergerea păcatelor pentru cei vii, finalizarea Zilei Ispăşirii, împlinirea multvisatei lucrări descrise în Romani 8.

Dar toate acestea sunt ţinute în loc de următoarea condiţie: „Dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte cu adevărat în voi” (Rom.8:9). Iar aceasta înseamnă acceptarea invitaţiei de a veni la nuntă. Doar Nunta (unirea dintre natura umană şi natura divină) va pune capăt vrăjmăşiei inimii omeneşti.

Până atunci rămânem în situaţia tragică de a sluji cu mintea lui Dumnezeu, dar cu inima firii pământeşti, şi, fie că ne place sau nu, rămânem vinovaţi de vrăjmăşie şi de crimă. Cu alte cuvinte, „în conflict” cu Hristos.