Există un sentiment, tot mai extins în lumea religioasă, că omenirea ar trebui să-şi adune energiile pentru a aduce împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că sunt şanse foarte mari de reuşită în acest proiect. Pacea, transformarea societăţii prin educaţie, cultură, armonie în politică, uniformizarea teologică şi eliminarea violenţei ar fi paşii necesari pentru o lume mai bună.

Ţelul este urmărit atât în planul socio-politic, cât şi în cel religios. În ultimii ani parcă au explodat asociaţiile ecumenice, iar bisericile sunt obsedate de dărâmarea barierelor denominaţionale în vederea unei mai bune înţelegeri cu bisericile “surori.” Expresii ca “agent de transformare,” “convergenţă teologică,” “slujire comună,” “evanghelia cu o singură voce” şi altele asemănătoare au devenit proeminente în limbajul mediatic modern.

Se dă impresia că asemenea eforturi vor duce naţiunile spre o rezolvare fericită a problemelor globale, iar guvernele vor ajunge, sub îndrumarea bisericii, la armonia cerească pe care o aşteaptă Dumnezeu. Asemenea aşteptări sunt stârnite şi întreţinute cu premeditare şi cu un aşa succes încât se va crea un val de simpatie căruia nimic nu îi va putea sta în cale.

Scriptura nu sprijină asemenea aşteptări, şi este uimitor cum pot unii adventişti să se alăture unor asemenea iniţiative falimentare.

Avertizările, deşi atenuate, au început să apară chiar din Eden. David vorbeşte însă deschis despre o conspiraţie la nivel înalt, o întreprindere a împăraţilor pământului, îndreptată împotriva lui Dumnezeu:

„Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: ‘Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!’” (Ps 2:1-3).

Ioan vorbeşte şi el despre o asemenea “sfătuire” a împăraţilor pământului împotriva soluţiilor divine la problemele omeneşti. El vede în vremea sfârşitului o coaliţie internaţională care, sub îndrumarea bisericii, va constrânge prin lege pe locuitorii pământului să calce legea lui Dumnezeu, să repudieze evanghelia veşnică şi să se supună ordinii şi religiei internaţionale. Această putere globală va face ca toţi, “mici şi mari” să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, iar toţi cei care nu vor dori să se supună, primind semnul autorităţii acelei puteri globale, vor fi omorâţi.

Conspiraţia aceasta din vremea sfârşitului îndreptată împotriva lui Dumnezeu “se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (2 Tes 2:9) şi va cuprinde pe  “împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici.” Aici nu este vorba de un grup de anonimi nebuni, care se împotrivesc lui Dumnezeu şi astfel împiedică planurile de pace şi bunăstare ale omenirii. Cei care conspiră împotriva lui Dumnezeu – chiar în numele lui Dumnezeu – sunt elitele politice, militare şi religioase ale pământului, folosindu-se de puterea miraculoasă a Balaurului.

Biserica rămăşiţei ar trebui să ştie toate acestea, mai ales că ea a fost favorizată cu lumină specială asupra ultimelor evenimente:

„Am văzut un tren care circula cu viteza fulgerului. Îngerul m-a îndemnat să privesc cu atenţie. Am privit cu atenţie asupra acelui tren. Se părea că întreaga lume era îmbarcată în el şi că nu mai rămăsese nimeni pe jos. Îngerul a spus: ‘Ei sunt legaţi împreună, gata pentru foc.’ Apoi mi-a arătat pe conductorul trenului, care arăta impunător şi prezentabil, şi căruia toţi pasagerii îi acordau atenţie şi respect. Eram uimită şi am întrebat pe îngerul meu însoţitor cine este. El a spus: ‘Este Satana. El este conducătorul, prezentându-se ca un înger de lumină. El a luat lumea în captivitate. Oamenilor li se prezintă amăgiri puternice, ca să creadă o minciună şi astfel să poată fi condamnaţi. Acest agent, cel mai înalt în funcţie după el, este mecanicul, şi sunt şi alţii în diferite funcţii după cum este nevoie, iar ei toţi merg cu viteza fulgerului la pierzare’” (EW 88).

Scriptura susţine fără rezerve această descriere inspirată oferită bisericii. Cu toate acestea, există un curent, destul de vizibil pentru cei care au ochi de privit şi urechi de ascultat, care îndeamnă pe oameni să participe la proiectele acestei lumi ca şi când Dumnezeu ar fi la originea lor. Chiar în Adventist Review de săptămâna acesta un articol făcea recomandări ciudate, pe care ne este greu să credem că redactorii nu le-au văzut. Deşi subiectul era despre ciuma rasismului, care încă bântuie printre noi, articolul sugera că biserica are nevoie să meargă dincolo de unitatea internă, în adevăr, la care cheamă Scriptura, către o politică de înţelegere şi prietenie cu lumea.

„La scară mare, ar trebui să încurajăm şi să planificăm oportunităţi pentru servicii divine comune, părtăşie şi eforturi evanghelistice comune cu alte biserici surori. Dar ca să putem face acest lucru, va trebui să abandonăm unele dintre noţiunile noastre preconcepute despre muzică 'potrivită,' model de închinare sau de activităţi comune – să fim sensibili şi deschişi ideii că diferit nu înseamnă neapărat anormal sau greşit. Trebuie să renunţăm la controlul pe care dorim să-l avem şi să permitem lui Dumnezeu să aibă controlul” (Adventist Review, 19 mai 2005, ed. online).

Problema este că în trenul în care călătoresc bisericile “surori” nu Dumnezeu are controlul, ci chiar Satana, deghizat în înger de lumină şi căruia bisericile surori – fără să ştie cine este – îi acordă “atenţie şi respect.”

Acesta este doar un exemplu din puzderia de planuri sau recomandări care, direct sau indirect, invită biserica să-şi găsească un loc cât mai util şi plăcut în trenul de mare viteză din viziune.

Au primit aceşti activişti lumină din cer că viziunea sorei White este învechită, iar Dumnezeu doreşte ca generaţia prezentă a poporului Său să urce în tren şi să se supună conductorului care a reuşit să îmbarce tot pământul? Dacă acest popor nu este în “tren,” aşa cum pretindem sau visăm, ce fel de “servicii divine comune” am putea avea cu cei care călătoresc cu acel tren de mare viteză? Cum am putea avea “eforturi evanghelistice comune” şi să predicăm pe Hristos “cu o singură voce,” fără să ne suim în tren?

Da, este posibil ca vizionarii noştri postmodernişti să-şi imagineze că am putea salva lumea urcând în tren spre a trage semnalul de alarmă, sau pentru a-l debarca pe conductor la prima staţie. Au mai încercat unii această manevră înaintea noastră. Dar odată urcaţi în tren, s-au trezit invitaţi la vagonul restaurant unde era pregătit pentru ei un banchet pe cinste.

Dumnezeu va avea în ultima generaţie un popor care nu va putea fi sub nicio formă amăgit să se urce în Intercity. Refuzul lor nu este motivat de dispreţ sau lipsă de interes pentru soarta lumii. Din contră, poziţia lor fermă ar putea fi ultima şansă a omenirii să se întrebe încotro se îndreaptă şi cine este faimosul conductor stăpân pe destinele lor.

Această viziune a sorei White este în general cunoscută. Numai că îngerul nu s-a oprit aici cu explicaţiile lui. Iar partea care urmează devine și mai interesantă. Urmăriţi:

„L-am întrebat pe înger dacă nu a mai rămas nimeni. El m-a îndemnat să privesc în direcţia opusă, unde am văzut un grup mic călătorind pe o cărare îngustă. Toţi păreau foarte hotărâţi, strâns uniţi în adevăr. Îngerul a spus: ‚Îngerul al treilea îi leagă, îi sigilează pentru grânarul ceresc.’ Acest grup mic părea împovărat de griji, ca şi cum ar fi trecut prin conflicte şi încercări severe. Apoi parcă soarele tocmai s-a ridicat din spatele unui nor şi le-a luminat feţele, făcându-i să arate triumfători, ca şi cum biruinţa lor era aproape câştigată” (EW 88).

Este absolut fascinant! În perioada când se scria Experienţe şi viziuni, nimeni nu ştia nimic despre solia 1888 sau despre o anumită sesiune Minneapolis. Tânăra Ellen White nu avea cum să înţeleagă cuvintele îngerului, căci ele aparţineau viitorului. Erau spuse, şi au fost scrise pentru noi: „Îngerul al treilea îi leagă”! Bunul nostru Domn ştia câtă nevoie o să avem de aceste cuvinte ale îngerului însoţitor, noi, cei din vremea în care solia îngerului al treilea este combătută cu atâta înverşunare.

Cuvintele îngerului au fost rătăcite sau uitate în cursul timpului, dar ce impact fenomenal au ele astăzi pentru susţinătorii neprihănirii lui Hristos!

Ce este solia îngerului al treilea?

Datorită opoziţiei de la Minneapolis, biserica era destul de reticentă să plece urechea la insistenţele sorei White că „marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate” (RH 22 noiembrie 1892). Mulţi auziseră că la Minneapolis a fost ceva deosebit, dar li se părea exagerat că solia prezentată acolo ar fi chiar solia îngerului al treilea. Mulţi îi scriau sorei White, întrebând-o dacă este adevărat, iar ea răspundea: „Este cu adevărat solia îngerului al treilea” (RH 1 aprilie 1890). Din Australia, ea scria mărturii cât se poate de clare liderilor Conferinţei Generale: „Domnul, în marea Sa îndurare, a trimiso foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones… Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM 91,92).

Ce spunea îngerul? Singurii oameni care nu vor putea fi păcăliţi să urce în trenul groazei condus de Satana sunt cei care văd în solia trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones “cu adevărat” solia îngerului al treilea. Oricât de pretenţios ar suna, aceasta a fost intenţia îngerului. El numeşte fără dubii elementul unic, liantul, motivaţia determinării acelui grup de a călători pe cărarea îngustă: “Îngerul al treilea.” Aproape că îi stătea pe limbă să spună “solia 1888,” dacă asta nu ar fi sunat straniu atunci. S-a mulţumit să spună “îngerul al treilea,” deoarece ştia bine că tânăra cu care vorbea atunci nu se va sfii cândva să spună bisericii că solia 1888 este “cu adevărat” solia îngerului al treilea. La acea dată, doar el ştia că ea va fi sfidată pe faţă pentru o asemenea afirmaţie. Doar el ştia că solia va fi respinsă şi, “prin acţiunea propriilor noştri fraţi,” va fi ţinută departe de lume pentru încă un secol – sau cine ştie cât.

Cine ar fi crezut că există un mărgăritar atât de preţios despre solia 1888 ascuns tocmai în Experienţe şi viziuni ? Parcă începe să sune mai altfel îndemnul Duhului de a căuta adevărul sub molozul erorilor şi “fiecare rază de lumină descoperită” să fie comunicată şi altora, până când “un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiţi pe toate celelalte: Domnul, neprihănirea noastră” (RH 23 decembrie 1890).

Oh, Dumnezeul nostru, varsă tu peste poporul acesta un duh de îndurare şi de rugăciune, să vadă că “îngerul al treilea” este singura garanţie a unităţii care ne va duce pe cărarea îngustă, acolo unde Soarele neprihănirii va lumina feţele noastre triumfătoare! Îţi mulţumim din tot sufletul că ne-ai deschis ochii şi inima pentru “o foarte preţioasă solie,” aceea trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones, care ne-a împiedicat să urcăm în trenul groazei.